Thursday, December 31, 2009

Get the party started

Cea mai lunga, frumoasa, nebuna, vesela, agitata, fermecata, magica, deosebita, neegalata, unica noapte a intregului an sta sa inceapa. Sa ne bucuram de ultima noapte din 2009 si sa traim din plin prima noapte a lui 2010 (douazeci zece). Sa fim sanatosi cu totii !

LA MULTI ANI 2010 !!!!

Tuesday, December 8, 2009

Leguma

Incep sa scriu aceasta postare avand inca mintea ramasa la ce e neinteresant. Am scris ieri despre asta. Azi am sa dezbat putin pe seama personalitatii legumoase a celor care vin cu lucruri mai putin decat neinteresante. Adica hai sa fim sinceri: de cate ori nu v-ati gandit la cineva ca la un castravete? Sau ca la un gogosar? De nenumarate ori. Eu unul nu imi las gandul sa se zbata in mintea mea si il “scuip” afara ca sa stie exact fiecare ce cred despre el. Printr-o foarte ciudata potrivire cu al nostru neam se pare ca legumele fac parte din personalitatea noastra ca popor de multa vreme. Nu ca am fi toti un neam de castraveti, dar cum altfel sa imi explic celebrele zicale: “este morcovit”, “ai la spate frunzele pe afara”, “galben ca lamaia”, “rosu ca un ardei” si cate si mai cate. Deci daca iti spune cineva ca esti un castravete poate ca o spune in mod admirativ. Totusi nu m-as incanta prea mult daca mi-ar spune cineva ca arat ca un morcov. Ma rog, ideea de fond este alta. De ce simtim nevoia de a folosi nume de legume pentru a ne jigni? Legumele sunt extrem de sanatoase, sunt fructele pamantului si teoretic, cat si practic, sunt cele care ne hranesc si cu ajutorul carora crestem. Deci cum de imaginea lor poate fi asa de usor denigrata atunci cand o alipesti langa un personaj mai mult sau mai putin interesant? Nu e deloc usor sa alterezi instant un lucru pozitiv. Ii anulezi toata insemnatatea construita in atatea secole prin simpla lui alaturare langa un personaj. Mi se pare foarte tare. Adica sa ne gandim o secunda: “ce-i cu cartoafele alea de la picioarele tale?”. Si bang! Dintr-o data cartofii nu mai sunt chestiile alea delicioase pe care le iei de la Mac, nu mai sunt mancarea atator milioane de oameni de pe planeta, nu mai sunt o sursa de amidon, nu mai sunt cartogi natur, nici taranesti si nici prajiti. Sunt ceva dizgratios care se afla la picioarele lui. Ale neinteresantului personaj. Ducand ideea mai departe inseamna ca ceea ce e neinteresant altereaza si ce e util/interesant/frumos etc. Cred ca incep sa imi dau seama de ce sunt tot mai putini oameni interesanti pe fata pamantului. Si asta are de-a face cu legumele intr-un mod ciudat. Nu vreau ca prietenul meu sa fie mereu asemuit cu un gogosar de exemplu. Ma suna lumea sa imi spuna: “Hei, te-am vazut azi cu gogosarul ala pe strada”. Da, foarte frumos. Tocmai mi-am ridicat imaginea la doi metri… sub pamant. Acelasi lucru si pentru “castravete”.

Insa acest lucru prezinta ceva interesant. In timp ce baietii sunt asemuiti/comparati cu legume, fetele sunt in tabara fructelor. De la forma sanilor (para, pepene, lamaie, strugure, ananas, mar, portocala – fiecare cu propria trasatura) si pana la zona dorsala. Nu le enumar pentru ca sunt prea multe. Bine, bine, o sa imi spuneti ca e si banana. Ei, banana este cea care intareste regula, daca imi permiteti alaturarea termenilor. Si ca sa fie si mai ciudat, o leguma desemneaza un individ neinteresant in timp ce un fruct desemneaza o forma apetisanta. Total opus. Fructele sunt si ele tot o clasa de legume. Insa spre deosebire de legume, ele sunt folosite in general pentru a hrani copiii. Adica nu o sa ii dai prichindelului tau un castravete sa il rontaie. Sau sa morfaie un gogosar. Nu fi penibil. Deci inca o data copilaria se dovedeste a fi punctul forte al vietii, din care se trag toate lucrurile frumoase. Cand esti copilas, esti bucalat si rontai un merisor tocat bucatele. Cand esti adult, esti apatic si inghiti un castravete murat. Bravo. Gandeste-te ca in copilarie nu prea esti asemuit cu o leguma. Adica is rare cazurile. Cand ajungi insa la scoala se schimba problema. Inca din clasa intai te vei intalni cu supremul comparatiei dintre om si legume – muratura. Cum te-ai simtit cand te-ai asezat in banca dupa ce dascalul ti-a atributi termenul de “MURATURA” ? Rosu ca un ardei sau ca un gogosar? E clar ca e groasa treaba si ca sta pe terminate si copilaria. Nu iti face griji. Trece repede timpul si colega ta de banca o sa aiba “fructe”. Cine a spus ca nu ramanem copii?

Ca sa inchei aceasta idee, vreau sa subliniez faptul ca legumele sunt in pierdere fata de fructe. Oricand vei fi comparat cu o leguma vei avea de suferit. Pur si simplu, nu sunt cartea castigatoare. Fructele au insa marele avantaj in treaba asta. Vrei sa fii dulce ca o “capsuna” sau ca o “conopida”? Vrei sa fii potent, trebuie sa mananci fructe. Cel mai important mit urban legat de beneficiile fructelor este cel al marului mancat dupa bautura care nu va atrage atentia asupra respiratiei tale imbibate de alcool. Vom discuta despre asta in viitor. Vrei sa arati ca esti potent financiar in timpul iernii? Cumperi struguri si pepeni din Turcia sau Grecia. Vrei sa mananci ceva dulce si natural dupa masa? Iei un fruct. Vrei sa iasa un vin bun, asigura-te ca strugurii din via ta sunt bine ingrijiti. As putea continua cu astfel de exemple. Si ca sa nu ramana muratura ca stindard al lucrurilor minime am sa echilibrez putin scorul aducandu-va aminte de cel mai “iubit” fruct si anume: marul paduret. Dovada ca si fructele iti pot face rau. Deci nu alege sa fii o leguma pentru ca nu ai decat doua posibilitati de a sfarsi: gatit sau terci. Neinteresant oricum ar fi.DSC000325

Monday, December 7, 2009

Neinteresant

Nu, in titlu nu este vorba despre mine sau despre personalitatea mea. Ma consider de departe o persoana interesanta. Nu strica putin sa imi lustruiesc propria imagine cateodata. Nu de alta dar da bine in vitrina. E vorba despre ceea ce aud in ultima vreme in jurul meu. Ceea ce speram eu este ca odata cu trecerea timpului si maturizarea noastra, mai rapida sau mai lenta, subiectele de conversatie sa fie multiple si diversificate. Ca sa dau si niste exemple aleatorii care imi trec acum prin minte am sa spun ca gasesc interesante discutiile despre lucruri noi (din aproape orice domeniu), despre tendinta/trend-ul vestimentar in functie de perioada anului, despre care cocktail e mai bun si unde e mai bine facut etc. Suna pueril, stiu. Dar chestiile astea sunt cele care tin conversatia in picioare si genereaza discutii secundare de multe ori mai interesante decat cele originale. Ceea ce este la polul opus insa e – spre exemplu -  o discutie despre programul lui x sau y. Nu e nici macar barfa. Este drojdie. Este NIMIC! Sa dau un exemplu: mi-am pus o soseta in picior si m-am dus si am facut de mancare. UAU! Sincer, este fascinant in orice limba ai spune-o. Atata informatie concentrata intr-o singura fraza. Cu putina minte o faceai intr-o propozitie, dar deja e prea complexa treaba. Din chestia de mai sus care se vrea o conversatie se pot sintetiza doua chestii probabile si o infinitate de incertitudini. Chestiile probabile sunt ca ai facut ceva (nu se stie daca e comestibil – deci implicit nu se poate numi mancare) si ca stii unde e bucataria (iar e probabil pentru ca poti gati si in dormitor uitandu-te la DDTV). Bravo! Deja mi-am imbogatit cunostintele cu niste chestii interesante. Cat despre infinitatea de incertitudini am sa enumar vreo cateva: chiar ai gatit sau ai taiat o felie de paine si una de cascaval si le-ai suprapus?, ai stiut unde e cutitul sau ai rupt din paine o bucata ca la tara?, ai facut supa instant la plic?, chiar ai fost la bucatarie sau ai fost pana jos la buticul de colt de bloc si ai cumparat un corn si un pachet de biscuiti?, ai fumat o tigara pe balcon si acum iti tine de foame? Astea sunt doar cateva, dar asemenea unei multimi gaussiene numarul lor se poate extinde catre infinit descurajant de usor. Ideea este ca eu am o gramada din amandoua zilnic: am si chestii probabile si incertitudini. De ce crezi ca m-ar interesa ca sa le am si pe ale tale? Crezi ca ma intereseaza cand dormi, cand te culci sau ce papuci folosesti ca sa te duci la dus noaptea? Nu, prietene. Ca nici pe tine nu cred ca te intereseaza daca sforai eu noaptea, daca dorm pe burta sau daca ma trezesc cort. Deci neinteresant.

Problema acestui fenomen cred ca isi are originile in mentalitatea putin dezvoltata. Adica vreau sa spun ca lumea asta este imensa si are o infinitate de lucruri de oferit ca subiect de conversatie. Ceea ce te opreste pe tine sa o accesezi si sa faci parte cu adevarat din ea este mentalitatea ta rudimentara. Ai putea sa imi vorbesti despre baobabi si as fi mult mai incantat. Poate mi-ai putea spune de ce este numit “arborele painii”. Sau de ce cuplul unui motor diesel este mai mare decat al unui benzinar – fie el clasic sau modern. Insa tu te rezumi la atat: am pus mana si am facut mancare. Si asta ar fi interesant daca mi-ai spune cum ai preparat acea mancare, deoarece si asta este o arta. I se spune arta culinara, prietene, daca ai auzit vreodata aceste doua cuvinte alaturate. Dar tu o reduci la un singur cuvant: masa. Substantiv comun care mai are si proprietatea de a fi omonim. Cauta in DEX daca nu stii inca ce e ala. Deci transformi arta in ceva rudimentar. In ceva care iti reflecta imaginea. Te oglindesti in ce vorbesti, in ce faci, cu cine faci si nu in ultimul rand in ce mananci. Deci daca mananci rahat, macar fii sigur ca e de calitate (turcesc ar insemna asta – ca sa afli de ce da o cautare pe un motor oarecare). Ca daca nu e de calitate o sa iti puta gura cand imi vorbesti si nu o sa imi placa si nu o sa te mai ascult. Desigur nu te voi intrerupe pentru ca nu e politicos, dar nici nu te voi asculta. Te voi auzi, dar nu asculta. Si astfel ai ingropat in balegar o conversatie, in timp ce tu te auto-idolatrizezi pentru multitudinea de cuvinte lipsite de sens pe care mi-ai expus-o.

Nu pretind perfectiunea, dar nu voi imbratisa lipsa de substanta a unei conversatii doar de dragul de a socializa. Asa ca prietene esti penibil cand incerci sa imi incarci existenta cu micile tale detalii cotidiene. Intr-adevar detaliile sunt de multe ori cele care conteaza, dar nu uita ca pana la ele iti trebuie fondul pe care sa le asterni. Iar daca acesta este o panza goala sau mazgalita de un copil de doi ani ele vor fi la fel de importante ca firele de nisip din desert. Pentru ca sa zugravesti un tablou frumos alaturi de cineva – in timpul unei conversatii – trebuie sa fii sigur ca ai la indemana toate culorile de baza si setul de pensule. Nu e de ajuns prezenta ta si un creion mecanic cu mina de 0.7 (pentru ca fiind rudimentar pe aia de 0.5 o rupi imediat deoarece apesi prea tare) pentru a mazgali ceva. Ah, am uitat! Tu cu acel creion te semnezi la sfarsit in colt. Ce tablou frumos ai realizat si azi, pe panza altuia !

DSC0005431

Saturday, December 5, 2009

Mos Nicolae

Draga Mos Nicolae, te rog frumos sa ma vizitezi si anul acesta! Nu uita de mine si adu-mi ceva frumos, ca in fiecare an. Stiu ca am mai crescut, ca acum muncesc, ca nu am timp sa ma gandesc prea mult la ce se intampla in jurul meu si ca uneori uit sa am grija de cel de langa mine. Dar ceea ce nu am uitat este sa cred in tine, sa cred in magia sarbatorilor pe care tu le aduci in inimile si in casele noastre, ale tuturor. Nu am uitat sa imi curat ghetutele, chiar daca acum ele sunt ghete, dar stiu ca pentru tine diminutivele sunt singurele care exista. Pentru tine noi vom fi mereu copilasii cu ochii veseli si zambetul voios care te asteapta cu sufletul la gura. Si mereu a meritat pentru ca mereu ai stiut ce imi doresc. Imi pare rau ca sunt momente in care ma port urat cu cei din jur, ca sunt momente in care uit sa zambesc si ma enervez. Stiu insa ca tu m-ai inteles mereu si ca ai considerat ca totusi sunt destul de bun incat sa nu merit o nuielusa. Iti multumesc si pentru asta.

Nu cred ca este cineva pentru care sa nu merite sa vina Mos Nicolae. Si cred ca pentru el noi toti suntem inca acei mici “gandacei” cuminti, agitati si mereu veseli pentru ca in interiorul nostru noi nu imbatranim niciodata. Maturizarea este fireasca, este vizibila in aspectul fizic, dar sufletele noastre vor fi mereu cele ale copiilor care asteapta ca magia mosului sa se petreaca in aceasta seara. La multi ani, Mos Nicolae! La multi ani tuturor celor pe care ii cheama ca pe primul mos al anului!

Thursday, December 3, 2009

De Sfantul Andrei

Incep aceasta postare printr-o calduroasa urare de “La multi ani!” adresata tuturor celor cu numele de Andrei/Andreea. Ei sunt cei care practic deschid luna cadourilor deoarece la ei se termina anul si incep sarbatorile de iarna, prilej de regasire a pacii interioare pentru fiecare dintre noi, pentru fiecare familie. Ceea ce nu inteleg eu este “barbaria” acestei celebrari la nivel local. Altfel spus nu inteleg de ce in balciul asta de oras trebuie sa mai instauram o stare/amenajare de circ. O stare in care sa evidentiem grotescul existential care este atat de caracteristic celor care sunt mai numerosi decat noi restul. E ca si cum ai legaliza mizeria, desfranarea, prostul-gust, lipsa bunului-simt si violenta pe strazile principale din oras. Nu am sa intru mai mult in detalii deoarece ma scarbeste efectiv gandul si acest lucru tinde sa umbreasca ceea ce ar trebui sa fie o sarbatoare sfanta. Ceea ce vreau sa subliniez insa este altceva si pentru a face acest lucru am sa folosesc o paralela cu natura. Ca sa fiu si mai precis am sa fac paralela cu un animal. Acest animal este unic in lume datorita modului sau de existenta. El poate exista foarte bine si langa om, dar si in lipsa acestuia. De-a lungul timpului el a fost domesticit, a fost imblanzit si crescut de oameni pentru numeroasele avantaje pe care le aveau de pe urma sa. Ceea ce este insa fascinant la acest animal, acelasi lucru care il face si unic, este faptul ca el poate fi domesticit si crescut langa casa omului timp de 3-4 ani sa spunem, iar in momentul in care este lasat liber el va redeveni un animal 100% salbatic in mai putin de doua saptamani. Un animal agresiv, puternic, feroce si de temut pentru orice ii iese in cale. Pentru a nu mai mentine suspansul am sa va spun despre ce animal vorbesc si am sa va rog sa nu radeti. Vorbesc despre PORC! Nu exagerez si nu mint cu nimic. Informatia este disponibila in orice enciclopedie de profil. Ca sa va scutesc de efort va amintesc faptul ca inca exista o specie de porc 100% salbatica: porcul mistret. Singura diferenta intre el si porcul domesticit este faptul ca el nu este nevoit sa vaneze pentru a manca si de aceea pare “umil”. Insa nu trebuie sa ne lasam pacaliti nici macar o secunda, deoarece pus in libertate el se va adapta imediat la acest stil de viata deoarece “radacinile” sale nu au fost extirpate ci doar “amortite” de om.

Si acum sa ma intorc la ceea ce vreau sa subliniez. Constat cu amaracine ca multi dintre cei care convietuiesc printre noi nu sunt altceva decat o transpunere in alt plan a aceeasi idei. Cu ocazia acestui balci organizat anual in acest “satuc” unde traiesc pot vedea acest lucru direct de la fata locului, din pacate. Oameni care sub pretextul unei sarbatori se transforma total si cad in patima alcoolului, a violentei si a nepasarii fata de semenii sai. In loc sa petreaca intr-un mod civilizat el alege de bunavoie sa se scalde in mocirla urbana si sa dea frau liber instinctelor sale primare, reprimate de-a lungul unui intreg an. Intrebarea mea este ce s-ar intampla cu aceasta specie daca nu ar mai exista aceste “sarbatori”? Oare ar disparea si ei? Nu cred. Ceea ce cred insa este ca fiecare dintre noi ar trebui sa incerce sa isi controleze instinctele, chiar si pe cele primare, pentru ca nu trebuie sa uitam nici o clipa ca facem parte dintr-o societate pe care o dorim moderna, o dorim dezvoltata, o dorim prospera. Dar daca noi nu putem sa ii oferim nici macar atat, nici  macar un minim de auto-control, ce putem sa ii cerem la schimb decat astfel de “sarbatori”? Cam atat totusi cred ca pot concetatenii nostri la acest moment existential.

Imi doresc in interiorul meu sa nu fiu niciodata victima acestor porniri. Imi doresc, dar nu stiu daca voi reusi. Este greu. Oamenilor nu le plac lucrurile grele: nu le plac hainele groase de iarna, nu le plac relatiile complicate, nu le place vremea “grea”, nu le plac “temele” grele etc. Insa orice lucru greu pentru mine reprezinta o provoare direct proportionala cu greutatea indeplinirii sale. Sper doar ca aceasta provocare sa fie acceptata de fiecare dintre noi si sa fie indeplinita cu succes. Depinde doar de noi…

Sunday, November 22, 2009

Sange bolnav

Nu are rost sa va chinui cu prea multe cuvinte la postul acesta. Ideea este ca melodia sintetizeaza cam ceea ce am vrut sa exprim si eu in postarea anterioara. Foarte reusita piesa. Dar cum nu a fost comerciala, a murit in anonimat.

Thursday, November 19, 2009

Scarbit

De ceva vreme incoace m-a cuprins aceasta stare de scarba, de jena, de greata fata de multe din lucrurile care ma inconjoara. Nu stiu daca aceasta scarba este generata de mediul social in care exist zi de zi  sau de mizeria care ma inconjoara peste tot unde ma duc. Totusi daca stau bine si ma gandesc is scarbit de lumea asta haina din jurul meu. Nu o sa ma pun acum in mijlocul gloatei ca sa mimez bunatatea intruchipata. Sunt si eu rau uneori si stiu asta, sunt constient si nu o sa neg niciodata faptul ca sunt si rau atunci cand vreau asta. Pot fi nu rau, ci diabolic. Lucrul foarte adevarat insa este ca lumea asta in care am ajuns sa traim este mai perversa decat orice scenariu thriller/horror recent inchipuit. Termenul hain nu a fost utilizat anapoda. Societatea in care traim chiar este asa. Falsa, putreda si fara nici un fel de respect de sine. Nu are principii existentiale, nu are personalitate proprie. Totul este o himera. Toti iti zambesc in fata, sunt extrem de amabili si pe la spate isi ascut lama cutitului. Asta am urat de fapt dintotdeauna: lasitatea. Eu stiu ca sunt rau atunci cand vreau, dar am decenta de a arata acest lucru si nu m-am ascuns niciodata in spatele unui zambet sau a unei vorbe dulci. Eu scuip, dar stiu ca nu mai ling dupa. Vrei sa te lupti cu mine, foarte bine – iti accept provocarea si vreau sa imi dai ocazia sa iti raspund la lupta cu lupta, dar nu ma amagi ca imi esti prieten si apoi sa aflu ca tu de fapt ai luptat pe ascuns. Toata societatea asta e atat de gaunoasa, de plina de viermi, incat nici macar nu poate mima imaginea unui fruct apetisant care e putred la interior. Nu. Este putreda toata. Oameni urati care isi urmaresc doar micile lor interese meschine. Ce s-a intamplat oare cu acea regula din Cartea Sfanta care spunea “ajuta-ti aproapele” ? Nu cred ca scria “ajuta-te singur si loveste pe la spate”.

Cred ca cel mai greu lucru, lucrul care de altfel ne diferentiaza de restul popoarelor civilizate, este propria cultivare a bunului simt. Bunul simt nu este ceva care sa iti fie indus. Poate ca nu veti fi de acord cu mine cand fac aceasta afirmatie, dar ma bazez pe faptul ca in cele mai vitrege situatii chiar si un gentleman cu sange albastru in vine va folosi orice parghie in avantajul sau. Suntem ceea ce suntem si instinctul de auto-conservare primeaza mereu. Dar sa nu confundam asta cu bunul-simt. Bunul simt trebuie sa inveti sa il educi singur, sa inveti sa il cresti in interiorul tau. Nu este o activitate care sa ceara timp (cea mai pretioasa resursa in zilele noastre) si nici bani (cealalta resursa la fel de pretioasa ca prima). Este o activitate care iti cere doar sa ai o urma de constiinta. O activitate care iti cere sa te gandesti ca ceea ce faci altuia e posibil sa patesti si tu intr-o zi. Si atunci daca incepi sa gandesti asa nu o sa iti fie mai bine? Pai eu cred ca da. Normal ca la inceput va trebui sa lupti impotriva propriului orgoliu si a impulsului de moment care te impinge sa actionezi instant. Dar in timp daca tu te educi, vei educa prin aura ta si pe cei apropiati tie. Exemple sunt multe, dar am sa ma opresc la unul: daca saluti pe cineva, acea persoana te va saluta ea prima la urmatoarea intalnire. Asta inseamna respect pentru mine. Ca oamenii din jur sa imi raspunda la fel cum le raspund si eu. Pentru ca eu pot fi rau cu cineva, pot fi bun cu altcineva sau pot fi sentimental pentru altii. Indiferent care e cazul, respectul trebuie sa fie reciproc. La urma urmei chiar si gladiatorii aveau acces la arme in mijlocul arenei, astfel incat daca vrei sa fii rau cu cineva macar da-i ocazia sa se apere intr-un mod onorabil.

Nu stiu daca imi va trece vreodata aceasta stare de jena fata de ceea ce ma inconjoara zilnic. Stiu doar ca vreau sa lupt cu ea si sa demonstrez ca oamenii inca mai pot fi buni si pot sa gaseasca puncte comune in loc de a se sfasia intre ei. Ceea ce ne lipseste inainte de toate nu este mintea, ci compasiunea fata de cei din jur. Daca vei incerca in prima clipa sa intelegi pe cineva in loc sa contrezi ai sa castigi inzecit. Stiu ca o sa spuneti ca nu se aplica la noi in sat asta, dar cred ca e singurul mod de a pasi spre normalitate intr-o lume si asa putreda. Imi pare rau ca am inceput sa radem cand cineva cade, sa ne bucuram cand cel de langa noi esueaza, sa ne cinstim cand lovim pe cineva si sa fim tristi cand alticineva e mai bun decat noi.

Friday, October 30, 2009

Nu e ciudat

cum mereu au altii impresia ca tu stai degeaba si ei fac toata treaba? Indiferent cat efort depui si cat de mult incerci sa iti vezi de treaba ta vine mereu cineva care iti da peste mana si iti spune:“-De ce stai? – Pai tu mi-ai dat peste mana si m-ai oprit din ce faceam. – Ba nu; ti-am dat peste mana pentru ca nu faceai nimic. Asta e doar o scuza.” In astfel de situatii binecuvantati fie cei care prin nesimtirea lor nativa au dobandit darul de a fi imuni din toate punctele de vedere la astfel de situatii. Este logic ca atunci cand nu faci nimic ai timp sa te ocupi de cei din jur. Este la fel de logic ca ala care nu face nimic se gaseste in aceasta situatie fie pentru ca e depasit de ceea ce este in jur (99% din cazuri) fie ca este un sef prost. In cazul meu am parte de cei din prima categorie. Sunt foarte norocos! Trebuie sa depui mult efort ca sa nu stii nimic, sa nu poti invata nimic si sa ai atata timp liber incat sa te iei de altii din jur care chiar muncesc. Efort-efort dar mai trebuie si nesimtirea corespunzatoare. Caci asta ne conduce in mizeria asta de tara. Era de fapt evident ca in mizerie nesimtirea primeaza. Deductie logica. Eu din nefericire fac parte din categoria celor care se enerveaza foarte repede in astfel de situatii. Si asta pentru ca spre deosebire de exemplarele descrise eu stiu ca atunci cand sunt prost facut gramada intr-o situatie tac si incerc sa inteleg ceva de la care sa imi pot forma un punct de pornire in conversatie. Daca vreau sa mananc rahat ma duc in Turcia si imi iau cu stafide. Ca ala imi place mie. Altfel prefer sa tac. Dar nuuuuuu, de ce sa taci cand tu esti un acolit care traieste cu impresia ca lumea se roteste in dreptul buricului tau aurit?

Acum problema evidenta ce apare este ce faci intr-o astfel de situatie. Paleta de optiuni este larga: de la a-l intelege (de neacceptat), trecand prin a-l ironiza, ajungand pe la a-l injura in gand si apoi cu voce tare, condimentat eventual cu un scuipat, si culminand cu a-l plesni peste dinti. Fiecare optiune cu detaliile ei. Deci poti alege multe. Dar intrebarea este: merita energia ta? In cazul meu raspunsul e mereu DA pentru ca m-am saturat de nesimtire si tupeu. Este singura combinatie care exista in tara asta si care ne va ingropa pe toti ceilalti. Mi-e scarba de oamenii care incearca sa compenseze prin aceste minunate “calitati” alte cunostinte. Prietene, daca este planta nu incerca sa fii copac. E simplu: esti o buruiana si cresti prin ingaduinta mea la umbra ramurilor mele. Te chinui sa cresti buruiana si sa o transformi intr-o tufa, ca oricum mai mult nu poti scoate din ea. Si iti feresti crengile ca sa ajunga soare la ea, iti lasi fructele sa cada langa ea si o feresti de vanturi puternice. Iar la final ce obtii? Un boschet. Pai eu am cerut tufa si tu imi oferi boschet? Ah, nici in cazul asta nu stii care e diferenta? Pai sa iti zic tot eu: tufa e ceva care poate adaposti viata, care poate fi aranjata sa para interesanta, care poate mima utilul (doar sa mimeze) in timp ce boschetul este ceva total inutil, care nu va adaposti niciodata viata ci doar meschinarii si care este nomad, fiind purtat de voia vantului in scarba pe suprafata pamantului. Da, prietene, asta esti! Un gunoi bio pentru ca din fericire te poti dizolva.

In lumea asta totul merge asa repede si cu totii am inceput sa uram din ce in ce mai repede si sa iubim din ce in ce mai greu. Nu este vina lumii pentru nesimtire. Ea nu tine de lume ci de fiintele care o populeaza. Inainte sa vezi ca altul nu face nimic poate ca ar trebui sa vezi ce faci tu. Inainte sa il discreditezi pe altul poate ca ar trebui sa te intrebi de ce ii esti superior. Poate ca secunda aia de gandire este de fapt intelepciunea care te poate diferentia de restul. Alege sa fii tu cel corect si nu cel care sa corecteze. Inca mai crestem!

Wednesday, October 28, 2009

TRI-ped

Sau cum sta treaba cu adevarat. In ultima vreme m-am intrebat destul de des cum sta treaba cu persoana mea deoarece se pare ca nu reusesc sa ma fac destul de placut. Vorbescu mult, ma cred superior, jignesc in mod direct si indirect folosind cuvinte vulgare sau nu si in general am o tendinta de anti-socializare. Sau cel putin asa incearca sa imi spuna lumea. Dar incerc sa ma conving in sinea mea ca nu eu sunt de vina, ca nu sunt eu sunt cel care a ales ca sa fie altfel decat restul si sa nu fie ignorant. Cat despre relatiile cu cei din jur eu personal is lamurit. In general (99,9%) se rezuma la ce poti face tu pentru altii si niciodata invers. Daca vrei invers inseamna ca esti pervers, ca vrei in 69. Adica daca tu i-ai facut treaba acum nu vrei sa ti-o faca si el pe a ta, nu? Relatiile astea sunt extrem de fragile in ziua de azi. O sa dau un exemplu banal: o relatie de prietenie intre doi oameni este precum un trepied. Da, un trepied si da, doi oameni. De ce spun numai doi oameni si un trepied? Pai sa imi spuneti cand o sa reusiti sa puneti in echilibru un trepied caruia ii lipseste un picior. Revenind la relatia de prietenie eu consider ca atunci cand vrei sa fii corect cu cineva si sa ai o relatie bazata pe incredere inseamna ca ii oferi tot sprijinul tau si ca impreuna cu acea persoana o sa formezi o alianta extrem de echilibrata, solida si durabila. Insa in ziua de azi am observat ca imediat ce unul si-a atins obiectivul sau obiectivele incearca usor-usor ca sa se detaseze de tine. Nu vrea sa fie brutal, nu vrea sa fii suparat pe el, vrea doar sa isi vada interesul si sa stie ca esti acolo pentru el daca e nevoie sa revina la sustinerea ta. Asa ca pleaca usurel si incearca sa sprijine trepiedul lipsit de picior de un plan vertical, astfel incat sa nu cada. Este echilibru instabil, DA si este ceva care nu poate fi definit ca fiind durabil. Este o IMPROVIZATIE ! Si atunci daca eu sunt acum o improvizatie, tu de ce dracu’ sa te mai intorci la mine? Decat sa fiu un infirm asteptandu-si piesa amputata sa revina la intreg, prefer sa nu mai fiu deloc. Ce rost are prietenia daca merge doar intr-un singur sens?

De ceva timp incerc sa imi lamuresc, mie in primul rand, aceasta problema. Is satul de improvizatii si de carpeli facute de altii in viata mea. De asta sunt anti-social…cred. De asta nu vreau sa am prieteni noi. De asta nu vreau sa fiu inteles de altii si de ce nu imi mai pasa de sentimentele altora. Pentru ca sunt satul sa fiu improvizatia unora. Sunt liber sa fac ce vreau fara sa fiu judecat de nimeni. Daca ma va durea ceea ce aleg sa fac, vreau sa simt din plin aceasta durere pentru ca stiu ca e adevarata si e o consecinta a faptelor mele si nu a actiunilor altora asupra mea. Refuz sa fiu un handicapat sentimental care sa traiasca in suflet cu speranta ca “prietenii mei sunt cei mai importanti si daca e sa am vreodata o problema ei toti imi vor sari in ajutor”. FALS! Cred ca pana la varsta asta am vazut cine imi sunt adevaratii prieteni si stiu sa ii pretuiesc. Ei au stiut sa ma accepte mereu asa cum am fost: rock-star intr-o zi, emo in alta, romantic cateodata sau antipatic in 90% din timp. Si m-au acceptat asa fara sa faca vreun compromis sau sa se foloseasca de vreo improvizatie. Si de asta ii iubesc si promit ca o sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa nu ii dezamagesc. Despre restul “carpacilor” care se lauda ca sunt prieteni si frati si veri si mai stiu eu ce alta legatura de rudenie redusa la simpla reprezentare a legaturii de amicitie nu am destule cuvinte triviale pentru a-i descrie. Stiu ca aia sunt cei care mereu se simt ofensati de actiunile altora care sunt independenti si au o minte a lor, se simt frustrati langa o persoana care binedispune grupul, fac glume la care rad doar ei si injura sau jignesc atunci cand simt ca nu au inteligenta necesara ca sa dea o replica pe masura. Mi-e sila, mi-e scarba, mi-e jena de oamenii acestia penibili care nu stiu sa aprecieze un om.

In general, cred ca ma deranjeaza cel mai mult ideea de a fi folosit de altcineva. Ma oripileaza gandul ca cineva m-ar putea manipula in propriul interes mai mult sau mai putin meschin. Imi revendic independenta caracterului meu si rebeliunea starilor mele interioare. Sunt ale mele si nimeni nu are dreptul sa ma judece si asta pentru ca nimeni nu greseste in locul meu. De-a lungul timpului m-am simtit cel mai bine atunci cand am scapat de o relatie de prietenie de genul celei descrise mai sus. Cand am simtit ca m-am lepadat de un om fals am simtit nu ca gresesc ci ca, dimpotriva, corectez o greseala facuta anterior. Iar putinii mei prieteni adevarati vor intelege de ce am scris asta: nu ca sa improsc cu noroi pe unii, ci ca sa le arat cat sunt de speciali si de importanti pentru mine. Va multumesc pentru faptul ca ma suportati!

Saturday, October 10, 2009

25/7

Revin dupa o indelungata absenta cauzata de lipsa timpului meu liber care, in ciuda eforturilor mele, a disparut ca prin minune. A disparut de fapt din orice moment al zilei deoarece 5-6 ore de somn pe zi cred ca spun destule despre incarcarea orarului meu. Nu ma laud acum cu asta deoarece stiu ca sunt inca departe de a fi un workaholic. Si cum timpul meu liber spuneam ca a fost destul de limitat stateam intr-o zi si ma intrebam ce s-ar fi intamplat daca ziua avea 25 de ore si nu 24. Adica cine a fixat numarul orelor din zi? Are cineva vreo idee? De ce nu 30 sau de ce nu 18? De ce nu se iau in calcul de la rasarit la rasarit? Iarna sa aiba 7 ore ziua si vara 17. Ar fi ceva sa consideri ziua in functie de prezenta soarelui pe cer. Dar cum asta ar genera valuri de modificari de la vara la iarna si invers cred ca a fost un "inteligent" care a spus asa: “De ce sa ii lasam pe fraierii astia sa munceasca iarna doar 7 ore? Ce bine ar fi daca ar munci si iarna si vara tot 17 ore. Cum sa facem asta? Pai stiu eu cum: adunam orele de zi din iarna cu cele din vara si stabilim durata zilei la 24 de ore si eliminam bucatica mai mica (7 ore) pe care o marcam ca fiind timp de odihna (noaptea) si in felul asta maximizam timpul alocat de fraieri pentru munca. Si toti iesim in castig: fraierii pentru ca o sa creada ca se odihnesc si noi pentru ca ii avem la munca 17 ore mereu.” Buna afacere!

Insa asta e doar prima parte a acestui scenariu. Partea a doua si cea mai interesanta ar fi raspunsul la intrebarea: ce ai face daca ziua ar avea 25 de ore si nu 24? Oare ai munci mai mult, sau te-ai odihni mai mult? Sau nici una nici alta? Gandeste-te ca daca fiecare zi ar avea o ora in plus asta ar insemna 365 de ore in plus pe an, adica 15 zile in plus. Nu e deloc putin avand in vedere ca in momentul de fata statul te obliga la un concediu de 15 zile consecutive de concediu anual. Dar chiar crezi ca ai avea acele zile integrate in acest concediu? Sa fie 30 de zile in loc de 15? Nu, nu, prietene. Eu cred ca ar fi mai realist daca ne-am gandi asa: 3 zile in plus de concediu si 12 de munca. Asta e cel mai realist calcul. Dar apoi s-ar modifica si perceptia angajatorului despre tine, dragul meu sclav. Ai fi intampinat la munca dupa concediu cu o fraza de genul: “Haide ca ai avut atatea zile de concediu ca am si uitat. Aproape 20 de zile dintr-o luna de 28 (luam februarie de exemplu ca perioada de concediu) aproape ca nu ai muncit 5 zile luna asta. Eu pentru ce te mai platesc acum? Dar acum esti ca nou si poti recupera tot ce s-a adunat in concediu si sa faci si munca in plus ca doar te-ai odihnit o luna intreaga.” Ar fi frumos? Ar fi sanatos? Mai ales ca ai avea si colegii plecati tot la fel de mult timp in concediu si deci ai suplini si munca lor pentru o perioada de timp mai mare. Nu suna prea incantator. Nu stiu daca pentru o ora in plus pe zi cineva ar alege acest scenariu. Pe de alta parte o ora in plus pe zi ti-ar da mai mult timp sa fii cu persoana iubita, sa te bucuri de viata ta, sa te rogi, sa te uiti la un episod din serialul tau favorit in plus, sa bei o cafea cu prietenii in oras, sa te duci la o plimbare rapida, sa te duci la sala pentru un antrenament scurt si concentrat, sa mai rasfoiesti o carte, sa iti alinti copilul, sa iti duci la spalatorie masina, sa faci o repriza de shopping extrem de scurta sau mai stiu eu ce altceva. Deci ideea este ca acea ora poate fi si extrem de utila daca este pozitionata intr-un scenariu pozitiv.

Daca ar fi sa aleg eu cate ore sa aiba ziua cred ca as alege sa ramana la fel. De ce? (pentru ca trebuie sa justific) Pai pentru ca eu consider ca un om ordonat va reusi mereu sa gaseasca timp liber pentru toate lucrurile importante din viata lui. De fapt asta este cheia reusitei in viata oricarui om: prioritizarea evenimentelor importante pentru el. Asa ca eu cred ca cine spune ca ar avea nevoie de o ora in plus pe zi de fapt ar nevoie de inca 10 ore pe zi pentru ca e clar ca nu isi poate imparti timpul in mod util. Ah… Si inca un motiv – care nu imi apartine, dar se aplica perfect: “Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul.”

27022009

Monday, September 28, 2009

PB

Tocmai am vazut ultimul episod din Prison Break. A fost extrem de impresionant. Nu ma gandeam niciodata ca o sa am starea aceasta de durere interioara in momentul in care se va termina toata actiunea din acel serial. Stiu ca am inceput sa il urmaresc in 2005 cand a aparut primul sezon. M-a captivat inca de la primul episod, a carui denumire o voi retine mult timp: Pilot. Stiu ca asa se numeste de obicei primul episod al oricarui serial, dar in cazul lui Prison Break chiar a fost un pilot. Un pilot care mi-a inaltat gandirea si sentimentele deasupra celorlalte filme si seriale de duzina, de Oscar, de Cannes de cum vreti sa le spuneti. Nu are acel “shine” ca un film de Oscar. Nu impresioneaza prin bugetul folosit, prin numele actorilor ce apar si nici prin coloana sonora care nu este compusa sau cantata de vreun nume celebru. El impresioneaza prin calitatea actorilor care fac credibila toata actiunea, prin calitatea scenariului – de multe ori halucinant de bine scris – si prin sentimentele distincte, dar foarte bine conturate individual, care te cuprind usor-usor.

Dupa ce vezi un astfel de serial, iti trebuie o perioada in care sa reflectezi asupra propriei persoane. Sa iti rapesti un minut si sa te gandesti la tine ca la un personaj si sa te intrebi: daca ar fi sa ma potrivesc cu un personaj din serialul acesta, oare cine as fi? Si nu este o intrebare exagerata sau prost-pusa, deoarece de-a lungul serialului apar toate tipurile posibile de personaje pe care le intalnim si in viata de zi cu zi: de la violatorul fara scrupule, la hotul de buzunare obisnuit, la doctorul inlantuit in propriile dependente de medicamente, la talharul cu suflet mare, la bunul samaritean cu gura mare si continuand pana la agenti de o moralitate indoielnica si guvernatori corupti si manati de interese obscure. Prison Break nu este doar un serial, ci este un vartej de sentimente si personaje care graviteaza in jurul celui care urmareste actiunea cum se desfasoara in jurul sau cu o viteza ametitoare. Si pe masura ce acest vertigo te cuprinde incepi sa te lasi purtat in intriga sa si nu incerci sa opui rezistenta in nici un fel. Cred ca de fapt asa ar trebui sa fie un serial adevarat. Un serial care sa te confrunte cu toate situatiile posibile imaginabile si in-imaginabile. Care sa te faca sa te gandesti de doua ori inainte de a lua o decizie si sa cantaresti exact in balanta decizie – rezultat. Nu stiu daca cel care a scris acest scenariu s-a gandit vreodata ca va avea un asemenea succes la public sau ca va starni asemenea stari sentimentale celor care il vor urmari. Insa el a reusit un lucru aparent incredibil: a realizat un serial urmarit cu sufletul la gura de o planeta intreaga, de o paleta larga de oameni apartinand de diverse clase sociale, de la copilul de 12 ani si pana la adultii in toata firea. Toti au urmarit desfasurarea actiunii si au tinut pumnii favoritilor. Un lucru extraordinar !

Chiar si dupa ce am scris aceste randuri nu ma pot desprinde din finalul serialului. Un final neasteptat care m-a facut sa simt mult mai multe sentimente decat au reusit multi oameni pe care ii intalnesc in viata mea. Din punctul meu de vedere este cel mai bun serial pe care l-am vazut in viata mea. Celor care nu l-ai vazut inca il recomand inaintea oricarui titlu hollywoodian pompos, incarcat cu Oscare si critici pozitive din partea “star-urilor” de pe covorul rosu. Singurul regret pe care il am este ca s-a terminat intr-o nota neasteptata. Si inca ceva: nu cred ca voi mai urmari vreun serial prea curand deoarece stiu sigur ca nu il voi mai putea aprecia dupa ce am vazut Prison Break.

f-72212-1

Wednesday, September 23, 2009

Revenire in… simtiri

Revin dupa o perioada agitata marcata de auto-evaluare si de multa, foarte multa munca. O perioada marcata mereu de ce vor altii de la mine, de ce pretind, de ce isi doresc de la mine. Problema e ca nimeni nu ma intreaba niciodata CE VREAU EU! Adica da, stiu, e usor sa ceri mereu ceva de la cineva, insa e de doua ori mai greu sa ii si oferi ceva. Pare o treaba generala. Cred ca pe undeva poate fi aplicata si relatiilor sentimentale extrem de simplu daca ne punem imaginatia la treaba. Exemplu: ce vreau eu? Sa am pe cineva langa mine care sa imi placa si alaturi de care sa ma simt bine. Ce ofer ca sa devin interesant pentru cealalta persoana? Pai…si acum incepi sa te gandesti la atuuri: casa, masina, vila, elicopter, conturi in banci, casa in Himalaya, conac la Monaco etc. E usor sa minti – sau na, sa distorsionezi proportiile adevarului – dar ce ai cu adevarat de oferit? In afara de sentimente, gandire si un trup? NIMIC! Pentru ca daca nu placi pe cineva, in mod clar nu ai sa il placi nici pentru contul din banca (ce nu este al tau, retine) si nici pentru masina fitoasa pe care o conduce (nu, nici asta nu e a ta desi poate o sa o conduci vreodata). Deci eu vreau, dar ce ofer la schimb? Cam asta e intrebarea. Si trebuie sa te gandesti bine pentru ca s-ar putea sa vina si ziua in care in sfarsit cineva sa te intrebe: “Dar tu ce vrei?” si atunci ar fi bine sa nu eziti. Spun asta deoarece in societatea aceasta de consum in care ne traim existenta, aceasta intrebare vine foarte rar pentru ca noi, oamenii, suntem doar niste produse de larg consum pentru alti semeni de ai nostri. Canibalismul exista inca dinaintea erei noastre, teoria darwinista este acum mai prezenta in vietile noastre ca oricand si aplicabilitatea ei nu mai poate fi combatuta.

De ce scriu asta? Pentru ca am observat un lucru foarte important. Daca esti corect si ai incredere totala vei primi rasplata meritata, mai devreme sau mai tarziu. La munca de exemplu mi-au fost cerute multe, diverse si ciudate lucruri de facut. Am facut cum am putut eu mai bine si nu m-am gandit niciodata ca voi fi rasplatit. La urma urmei de asta ai salariu, nu? Sa faci lucrurile ok. Dar cand lumea vede ca oferi si ca nu o faci doar o data, accidental, incepe sa fie mai atenta si in cele din urma te recompenseaza cu banala intrebare: tu ce vrei? Si in momentul asta tu esti sus, ai avantajul de a putea spune deschis tot ce ai in minte. Daca esti putin cerebral, nu mult – doar putin, ai putea castiga enorm. Trebuie doar sa spui sincer ceea ce simti. Dar retine: SINCER! Altfel inseamna ca nu stii ce vrei cu adevarat si celalalt deja si-a irosit creditele disponibile pentru tine cu prima intrebare si in mod clar nu se va intreba si a doua oara ce vrei tu. Nu are timp pentru asa ceva. Nu are chef de asa ceva. Si de fapt nici nu isi doreste asa ceva, dar se simte dator fata de tine. Nu e compasiune, nu e mila si nici compatimire ,ci doar recunostinta. Dar asta doar daca joci si tu bine, altfel devii patetic. Nu vrei nimic sau nu stii ce vrei vor cantari la fel.

E greu sa oferi mereu tot ce ai mai bun. E greu sa fii bunul samaritean mereu. Este FOARTE GREU sa fii mereu pe placul altora. Dar asta este si ideea. Daca tu esti asa pentru ca stii ce vrei de la viata, nu ezita sa continui pe aceasta cale. Intr-o zi vei intalni pe cineva la fel ca tine, la fel de altruist, care sa te intrebe: dar TU ce vrei? Si atunci te vei simti inteles, fericit sau macar recompensat. Insa daca mereu va prima ce vrei tu de la altii in fata lui ce vor altii de la tine in mod sigur vei pierde. Si stii de ce? Pentru ca EI sunt mai multi. Pentru ca esti judecat de un plural si nu de un singular, asa cum esti tu. Iar un singular nu va bate niciodata un plural, indiferent cat de bun ar fi.

DSC00089

Saturday, September 12, 2009

Auto

Cica luni sau marti urmeaza sa fiu evaluat la munca. Vor sa stie ce am reusit sa invat in ultimul an. Si ca sa fie cu adevarat interesant si palpitant va fi o AUTO-evaluare. Ca sa vezi. Ma intreb oare de ce trebuie sa ma notez singur? Adica ce rost are daca oricum la final voi fi intrebat “Ce stii tu sa faci de nota 9 din 10 la acest punct?” ? Si apoi evident vor aparea ad-notarile pe margine. Mi se pare enervant si penibil in acelasi timp. Este enervant pentru ca daca mint voi fi descoperit si automat ma voi simti umilit (eu unul personal) si este penibil pentru ca daca trec note intre 1 si 5 o sa imi tai singur craca de sub picioare. E ca atunci cand vrei sa faci o impresie buna dar stii ca nu prea ai cu ce. Preferam oricand sa fiu evaluat si nu auto-evaluat. Mi se pare cel mai corect asa. Daca vrei sa vezi ce stiu pune-mi intrebari si apoi dezvolta pe langa ele ca sa iti dai seama daca exista si fond sau doar culoare in raspunsul meu. Si apoi se si militeaza pe ideea ca a fost auto-evaluare si deci rezultatul ti l-ai pus singur. Stim foarte bine ca nu este deloc asa. Auto-evaluarea in orice domeniu mi se pare, personal, o tehnica de tortura venita din mediul antic. Un mod stupid de a nu face treaba drept ci intortocheat. Eu mereu am fost o persoana sincera si prefer sa fiu intrebat in fata si sa raspund in fata decat sa anticipez reactia celuilalt la raspunsul pe care il dau eu la o intrebare ce nu mi-a fost inca adresata, dar care stiu ca va urma.

O porcarie! Asta este auto-evaluarea. La scoala daca iti pui singur 10 pe lucrarea ta nu e bine. Daca iti pui singur 4 iar nu e bine. Cel mai bine e sa fii in zona 6-8 pentru ca nu iesi in evidenta, te confunzi cu multimea si evaluatorul tau nu va avea impresia nici ca vrei sa pari mai destept decat esti si nici mai prost decat pari. Si deci ai stabilit rezultatul final apriori de a cauta argumente pro sau contra ta. Chestia asta cu auto este extrem de paguboasa. Auto-evaluare, auto-educare, auto-cultivare, auto-aparare, auto-incurajare, auto-satisfacere. Numai jumatati de masura. Auto-apararea de exemplu. Ce iti doresti mai mult: sa te apare o garda de corp antrenata pentru acest lucru sau sa te lupti tu cu unul care vrea sa iti faca rau? Auto-satisfacere. Vrei sa te uiti la un film porno de calitate indoielnica si sa incerci sa te simti bine singurel sau vrei sa faci sex cu cineva? Deci treaba asta cu auto mi se pare o foarte mare prostie.

Oricum nu am nimic altceva de facut decat sa sper ca sunt destul de bine pregatit pentru a ma auto-evalua pozitiv. Sper sa nu fiu prea dur cu mine insumi. Ce fel suna… Cine este dur cu el insusi? Cine nu triseaza ca sa ii fie bine? Cine nu isi acorda un mic avantaj atunci cand poate? Am sa ma duc si am sa completez totul in favoarea mea si la final nu voi mai da nici o explicatie. Doar a fost auto-evaluare, nu?

DSC004583

Thursday, September 10, 2009

Imi cer scuze

Tuturor celor care au vizitat sau viziteaza blogul pentru absenta mea in ultimele zile, dar din pacate am avut multe de facut in aceleasi 24 de ore. Voi reveni in scurt timp.

Monday, September 7, 2009

Viata ca o bila

De multe ori a fost comparata cu o poezie, cu o carte, cu un film, dar nu stiu de cate ori cu o bila. Viata asta este plina de satisfactii personale si deceptii generale. Uneori alunecam catre o “ciocnire” violenta si nici nu realizam asta pana in momentul impactului. Alteori ne pregatim sa “lovim” in plin, dar ajungem sa ratam complet. Ne oprim pe margine. Sunt momente cand esti sus, deasupra a tot ce te inconjoara, iar apoi ajungi imediat pe partea cealalta. Nu stiu cum interpreteaza altii aceste lucruri, dar eu vad acest lucru ca pe ceva circular, rotund. Si poate ca la urma urmei tocmai asta e si ideea: in viata, indiferent cat de greu ar fi, mereu gasim puterea sa facem urmatorul pas. Nu ne oprim niciodata. Bine sau rau, mereu pasim inainte. La fel cum o bila se rostogoleste peste denivelari, peste gropi si sparturi.

Un lucru nu se potriveste insa si anume faptul ca la deal o bila tinde sa incetineasca, pentru ca apoi sa vina la vale. Insa eu nu consider o nepotrivire, ci o potrivire. E momentul de refulare, cand alegi sa nu mai perseverezi in greseala si dai inapoi, pentru a reveni pe drumul cel bun. Eu stiu ca nu o data am luptat fara sa tin cont de consecinte, am calcat pe “cadavre”, am ingropat securi ale razboiului pentru a dezgropa cutite, mi-am renegat personalitatea, mi-am izgonit prietenii si mi-am iubit “dulapul” meu interior. Si cu ce m-am ales la sfarsit? Cu un back-tracking usor, in care am simtit fiecare urma din rautatea pe care am varsat-o asupra celor din jur. Am simtit cum alunec inapoi, la vale, peste tot ce am crezut ca am depasit in urcarea mea frenetica ce a declansat doar o avalansa menita sa ma ingroape in propriile sentimente de neputinta si regret. Exact ca o bila, dar care in loc sa niveleze defriseaza. La urma urmei ce este viata noastra daca nu o cursa continua catre moarte? O cursa care sa incheie un ciclu, o rotire completa a bilei … Eu am acceptat aceasta idee si incerc sa fac in asa fel incat aceasta rotire sa nu fie in gol. Cel mai mare regret pe care l-as avea ar fi ca la capatul acestei piste pe care ma rostogolesc sa nu ating nici unul din obiectivele pe care mi le-am fixat.

Sunt o persoana ambitioasa si mi-am propus ca atunci cand sunt “aruncat” in joc sa fac tot ce pot pentru a nu dezamagi. Nu vreau sa cred ca alunec pe o pista fara obiective si chiar daca in anumite momente din viata am simtit ca ma indepartez de tinta finala, m-am bazat pe credinta mea care a fost efectul ce m-a readus pe centru – in pozitia ideala pentru … STRIKE ! Si da, chiar cred ca atunci cand se va termina voi fi daramat tot ce mi-am propus.

SSL22071

Wednesday, September 2, 2009

AB + AX = A ( B + X )

Una din cele mai frumoase formule matematice, pe care toti am folosit-o de nenumarate ori pana acum. Culmea este insa faptul ca aplicativitatea ei este resimtita mult mai clar in viata reala si nu in paginile caietelor de matematica pline de formule si numere. Cati dintre noi nu au avut rolul de A pentru un B si un X? Un amic de al meu si o amica de a mea, care s-au cunoscut prin intermediul meu atunci cand am iesit in gasca la un suc… Poveste clasica. Cred ca fiecare a jucat la un moment dat in viata rolul lui A, sau al lui Cupidon (pentru persoanele romantice care inca mai cred in simbolism) si s-a simtit bine. Te simti bine cand produci fericire. Fericire rezultata din existenta ta. Interesant concept, nu? Ma gandesc ca totusi nu mereu as vrea ca aceasta formula sa aiba acelasi rezultat.

De-a lungul timpului am regretat nu doar o data, rolul meu de A. Stiu ca poate parea absurd, dar de multe ori am realizat ca acel B isi avea locul lui cel mai bun langa A si nu langa un X. Omul este o fiinta ciudata care este orbit de personalitatea sa complexa si nu realizeaza decat ce vrea si de prea putine ori ce are. In momentul cand B trece langa X si tu ramai in afara parantezei, abia atunci te simti oarecum tradat, marginalizat si vezi ca in paranteza lor rotunda (simbol al perfectiunii – simbolismul e in toate totusi) nu mai este loc si pentru tine. Atunci te gandesti daca nu era mai bine pe vremea cand A era lipit de B SI de X. Stiu sigur ca cel putin o data in viata mea am regretat faptul ca dupa egal am ramas singur, pe dinafara parantezei. Un visator s-ar putea incuraja si sa isi spuna ca fara A nici B si X nu ar fi putut exista si nu ar putea exista. Este partial adevarat, pentru ca dupa egal A-ul poate disparea si lipsa acestuia nu va afecta ceea ce se afla in paranteza. Rolul sau apriori de egal este singurul cu adevarat important. Ce poti sa mai simti dupa ce tu ai fost catalizatorul dintre cele doua jumatati care acum formeaza un intreg si tu esti doar… o coaja? Doar un invelis sub care s-au adapostit amandoua scanteile pana cand au format o flacara care te-a ARS. Ce absurd pare acest fenomen de auto-excludere involuntara si inconstienta. Te bucuri pentru fericirea a doi oameni produsa de tine si apoi regreti creatia proprie. Evident ca nu este cazul mereu si tin sa evidentiez acest lucru deoarece cred asta. Am trait si reciproca in care A ( B + X ) = AB + AX. Nu pot spune ca m-am simtit bine, dar pot afirma ca m-am simtit mai putin vinovat decat in primul cazul. Asta poate si pentru ca in cazul initial pierzi doua lucruri apropiate, pe cand in reciproca ai de castigat. Indiferent cum ai analiza ceea ce conteaza cu adevarat este rezultatul final asupra propriei persoane: daca te simti bine sau rau, daca te simti vinovat sau mandru.

Oricum ar fi, matematica este prezenta in viata noastra la fiecare pas si e mai aproape de noi decat am putea realiza. Putem sa ne mintim sau putem sa ignoram acest lucru, dar omul a gandit in cifre si in relatii inainte de a gandi cu voce tare pentru ca inainte de DA si NU au fost 0 si 1. Eu, cel putin, cred asta cu toata fiinta mea. Si daca nu ma crezi si inca mai te gandesti la tine ca la un cuvant pompos – gen Cupidon – si nu ca la un termen dintr-o relatie incearca sa verifici ultima data cand AB + AX = ( A + B + X ).

Image-11

Monday, August 31, 2009

Close et

Stiu inca limba engleza bine si nici nu ma intereseaza inca afacerile cu vidanje. Ideea este cea a “dulapului” acela pe care il tin in suflet, plin de aminitiri mai mult sau mai putin placute. Este dulapul ala nenorocit in care mai gasesti lucruri care te ranesc, destul de multe as adauga, dar si lucruri interesante. Placute prea putine. Aproape deloc. Pe alea le ai in alta parte puse. Le ai in suflet, le ai in minte, le ai in inima. Acolo unde le pot gasi sau “accesa” si altii. La urma urmei de ce ai tine amintirile placute la un loc cu celelalte? De ce ai vrea ca cineva sa vada hainele tale bune la un loc cu cele mancate de molii, roase de sobolani, patate de gazulite sau prafuite de bacterii? Este dulapul ala nenorocit in care ai pus tot ce te-a ranit, tot ce te-a facut mai fragil si tot ce te-a inrait in cele din urma. Exemple sunt multe: relatii sentimentale ciopartite fie de mine, fie de ea, conflicte fizice, intelectuale si sentimentale, frica de esec, fuga de responsabilitate. Toti le avem in noi. Sunt acolo si nu vor pleca nicaieri. Singurele momente in care umbli la dulap sunt depresiile. Eu unul tin mereu sa ma alimentez cu furie atunci cand sufar si prefer sa fiu furios doar pe mine. Umblu acolo si de multe ori ma sperii de ce gasesc in dulapul acela intunecat. Ma sperii atat de tare incat sa revin la realitate si sa o imbratisez, sa o cinstesc si sa o iubesc.

Am cautat de multe ori lucruri bune in acel loc, dar am esuat de fiecare data. Este doar furie nesabuita imbibata cu mult sentiment de vina. De atata vreme incat am uitat si pe ce sau pe cine sunt furios. Ma urasc pentru ca nu pot renunta la acel dulap plin de mizerii. Insa de-a lungul vremii am observat ca in loc sa reusesc sa il golesc sau sa renunt la el, spatiul sau devine din ce in ce mai incapator. Oamenii sunt lasi prin definitie. Eu nu cred in chestia cu eroii omenirii. Au fost doar lasi care au luptat cu indarjire maxima pentru viata si bunastarea lor. Cei care au reusit au devenit laitmotive, iar ceilalti – ceilalti s-au dus si atat. Oamenii sunt lasi prin definitie pentru ca isi arboreaza mereu sentimentele senine. Vor sa le arate semenilor cat de bine le merge, ce fericiti sunt, cat de implinita le este viata, insa oare ce ar simti fiecare dintre noi daca ar ramane inchis intr-o camera mica si intunecata, singur? Oare ar simti dragostea care altfel ii inconjoara la fiecare pas? Ar simti banii care le aduc atata fericire? Ar putea sta relaxati si sa mediteze la ceea ce vor sa faca pe viitor pentru a fi si mai fericiti? Eu nu cred asta. Eu cred ca demonii din acel dulap ar iesi la iveala, frica ta elementara – mai primara decat iubirea – te-ar invalui si remuscarile de sine te-ar vana pe propriul teritoriu intelectual inexpugnabil in viata de zi cu zi. Teritoriu protejat de zambetul plin de amicitie in timp ce iti injuri in tacere colegii care te deranjeaza. Mai cred ca in acele momente ai descoperi cam cat de plin este dulapul tau si cam cat de multe tii ascunse sub infatisarea aparent banala afisata cu senintate zi de zi. Cred ca ai renunta la orice sentiment cotidian si ai folosi cu o indemanare de neimaginat tot ceea ce ai gasi in dulap: frica, ambitie refulata, sentimente neimpartasite, frustrarea zilnica, esecuri absorbite din mers si mai ales dorinta de reusita individuala. Acest ultim lucru care este abolit de colectivul care te inconjoara inca de mic si iti cultiva sentimentul de “turma”, de protejare proprie prin prezenta altcuiva.

Eu stiu ca am un astfel de dulap. Stiu ca doar eu am cheia de la el si mai stiu ca am invatat sa il controlez si sa nu ma las controlat de el. Am invatat sa il folosesc atat cat trebuie, atunci cand trebuie. Stiu ca el este acolo, pregatit sa isi deschida usile si sa imi ofere ceea ce doresc sa gasesc atunci cand simt ca nimic nu ma poate ajuta. Insa ceea ce nu am uitat niciodata este ca trebuie sa il inchid in urma mea mereu. La urma urmei nu ai vrea ca in dulapul tau sa stea si hainele altora, nu? So close it! Damned closet…

DSCN1933

Sunday, August 30, 2009

Sa invatam frumos

Am decis ca in fiecare ultima duminica din luna sa postez o fabula/pilda care sa contina o morala. Cred ca printr-o astfel de metoda oamenii inteleg mult mai usor si mult mai multe decat ar face-o dintr-un speech marcat apriori de ideile personale ale omului care il tine.

“Toamna venind cu pasi repezi, toate pasarile au zburat catre tarile calde. Toate mai putin vrabiutele, care raman sa infrunte gerul, vantul si omatul iernii. Intr-o zi o vrabiuta zbura cautand un loc mai cald unde sa se adaposteasca. Obosita fiind se opreste pe un camp. Aici se gasea o turma de vaci. La un moment dat vine o vaca langa ea si tranteste o balega mare pe vrabiuta. La inceput vrabiuta s-a zbatut ca sa se elibereze, insa in cele din urma a renuntat. A renuntat insa si pentru ca ii era cald in balega si scapase de vantul napraznic. De nicaieri insa apare o pisica. Aceasta se apropie usor de gramada de balega in care era prinsa vrabiuta si incepe sa dea usor cu labuta. In scurt timp reuseste sa o elibereze pe vrabiuta si apoi brusc… o inghite.”

Interpretarea este relativ simpla, asa ca nu o sa ma chinui sa filosofez sau sa dezvolt: nu toti cei care se caca pe tine iti vor raul si nu toti cei care te scot din cacat iti sunt prieteni. Ganditi-va la asta !

IMG_0169

Friday, August 28, 2009

Darul ce se accepta rar

Cand ai spus ultima data “dar”? Nu ma refer la cadou, ca sa ma fac inteles. Ma refer la acel “dar” enervant, care vine sa darame ceea ce fusese spus inaintea sa. Seamana, daca pot compara astfel, cu acel dar care iti este varat in buzunar pentru ca apoi sa fii arestat la iesire ca l-ai furat din magazin. Ceva placut aducator de momente “delicate”. Ceea ce imi place mie insa la acest dar este ca nu poti sa te feresti de el orice ai face si in orice domeniu ai activa in aceasta societate. Ba mai mult este prezent si in casa ta sufleteasca, adapostit, asteptand momentul neprielnic pentru a iesi la suprafata si a-si face simtita prezenta. Sa dau si un exemplu in acest sens: “Mereu am stiut ca esti o persoana deosebita, care m-a fascinat de la prima privire si care ma intelege si imi ofera tot comfortul sufletesc de care am avut si am nevoie atat de mult (si acum vine) DAR cred ca eu sunt de vina pentru ca inca ma gandesc la ce vreau de la viata si cred ca tie ti-ar fi mai bine fara mine; de aceea am venit acum ca sa te rog sa ramanem doar prieteni in loc de iubiti.” Cat de bine poate suna! Atat de pozitiv, atat de inocent. Este pur si simplu… perfect! Si gandeste-te ca ai facut asta fara sa folosesti nici macar o negatie. SUPER! De asta am crezut mereu ca lucrurile simple sunt cele care conteaza cu adevarat. Stiu ca si negatia are forma ei artistica, insa acest “dar” este diabolic in ambele sensuri, atat pozitiv cat si negativ.

Ok. Exemplul de mai sus este destul de elocvent, dar potrivit pe tiparul sentimental. Am sa consider acum altul, mai pragmatic. Te duci ca un om obisnuit sa testezi, sa zicem, un Mercedes-Benz. Esti banal si lipsit de importanta pentru dealer asa ca iti explica totusi cat de buna e masina, insa are apoi grija sa iti aminteasca statutul tau social: “Avem masina de test echipata cu un motor de 2.000 de cmc cu 140 CP, pe benzina, care vine in standard cu piele, xenon, jenti de 17” etc. Are un consum foarte bun si mai ales o manevrabilitate excelenta, datorita numeroaselor sisteme de asistenta si de siguranta, dar momentan nu este disponibila deoarece este la revizie.” Simplu, nu? Masina poate fi sau nu la revizie, insa tu in mod sigur pleci acasa la fel cum ai venit. Nu trebuie sa fii abil ca sa il folosesti. De fapt este un cuvant rudimentar. Sa negi un lucru impune explicatii si raspunsuri la eventualele intrebari ce pot urma, insa acest cuvintel (ca nu pot sa ma gandesc la el ca la un cuvant) te exonereaza. Pentru cineva inteligent intelesul acestui cuvintel rudimentar este usor de inteles. El este o conjunctie si deci prin urmare leaga doua propozitii. Cum e putin probabil sa ai doua propozitii cu aspect pozitiv legate de catre acest cuvintel nemernic cred ca stii la ce sa te astepti atunci cand il intalnesti. Exista si cazuri fericite si as vrea sa dau un exemplu pentru a nu fi acuzat de negativism: “Stim ca este o perioada economica dificila pentru toata lumea, dar avand in vedere modul tau de indeplinire al obiectivelor propuse am decis sa iti acordam un bonus.” Si aici as dori sa evidentiez faptul ca desi e folosit pentru a “ridica” si nu pentru a “darama”, acest cuvintel leaga doua propozitii cu aspect diferit.

Cam asta cred eu pe scurt despre daruri. Nu o sa fac acum un curs de gramatica, dar cred ca acest cuvant ar trebui folosit cu moderatie si nu abuziv deoarece este greu sa mai indrepti ceva dupa ce l-ai pus. Inseamna sa minti. Un simplu “nu” ar fi de ajuns pentru a mentine totul clar. Cam atat deocamdata, pentru ca trebuie sa ma duc sa gasesc un dar…

DSC00058

Wednesday, August 26, 2009

3 laturi si un centru

Perfectiunea de obicei o regasim acolo unde nu ne-am astepta, o descoperim in lucruri aparent fara prea mare insemnatate si in moduri total neasteptate. In multe domenii perfectiunea este relativa, ea putand fi atinsa sau nu intr-un mod mai usor sau mai greu. Pentru multi perfectiunea unui obiect poate trece neobservata timp de multa vreme, ea putand fi ceva cotidian care apriori de acel moment bine definit in existenta noastra interioara sa nu suscite nici un fel de interes. Apoi intr-o zi iti dai seama ca este cel mai frumos lucru sau ca reprezinta ceea ce ai visat mereu in modul in care te asteptai sa o faca.

Insa in aceasta postare nu vreau sa analizez prea mult perfectiunea materiala, ci pe cea sentimentala. Eu cred ca incepem viata in cautarea primeia (iubim jocurile frumoase, rochitele, masinutele de jucarie, lucrurile frumos colorate, obiectele cu forme pretentioase etc.) si o sfarsim in cautarea celei de-a doua. Cand spun asta ma bazez pe acel sentiment obscur care-si face loc in interiorul tau in primii ani ai liceului, greu de definit si de transpus din plan ideologic in cuvinte si te impinge de la spate sa vrei mai mult de la viata decat chestii pe care daca nu le poti avea direct le poti cumpara ulterior. Vorbesc despre sentimentul ala care te face sa iti doresti sa ai pe cineva langa tine, cineva alaturi de care sa poti imparti toate ideile in mod liber – fara perdea – si care sa te inteleaga neconditionat. Indraznesc chiar sa cred ca in viata fiecaruia dintre noi a fost sau va fi un moment in care am fi dispusi sa renuntam la multe doar pentru gasirea acelei persoane. Gasirea acelei persoane reprezinta prima parte, cea mai grea, din intemeierea unei relatii. Este cea mai grea nu pentru ca nu sunt destui potentiali parteneri, ci pentru ca depinde si de multi alti factori. Eu ma gandesc la acest lucru exact ca la privitul printr-un diamant. Il rotesti in permanenta incercand sa gasesti fateta cea mai transparenta, prin care sa vezi totul clar. Totul tine de o sincronizare in rotirea sentimentelor si a principiilor tale interioare, care in momentul cand se aseaza in pozitia perfecta te fac sa vezi sau sa intalnesti persoana potrivita pentru tine. Poate fi cineva pe care stii de mult, dar l-ai avut doar ca amic sau poate fi cineva total nou – din exterior – care sa se potriveasca “mulajului sentimental” pe care il ai definit.

DSC02295

Din punctul meu de vedere, sunt trei componente care definesc o relatie sentimentala perfecta: increderea, intelegerea si rabdarea. Stiu ca pare ciudat ca lipseste un cuvant, dar cred ca in momentul cand formezi aceste laturi ale triunghiului (o figura geometrica perfecta dupa multi) in centrul acestuia va fi acel cuvant lipsa:dragostea. De fapt el troneaza intre aceste trei laturi. Am pus astfel problema pentru ca daca una din laturi cade, nu numai ca va ceda si triunghiul, dar ea in cadere va inlatura si ceea ce era in centru. Iar ceea ce “creioneaza” acest triunghi este comunicarea pentru ca daca in interior troneaza dragostea, in exterior conteaza modul in care ajunge aceasta. Si crede-ma ca nu iti doresti cazul in care comunicarea apasa pe triunghi si risca sa il zdrobeasca. Aceasta perceptie a relatiei perfecte poate ca pare deplasata, insa eu o consider cel mai aproape de realitate. Transformarea triunghiului intr-unul echilateral este provocarea vietii pentru fiecare dintre noi si eu nu ma voi feri de la o accepta mai ales ca am gasit persoana care m-a ajutat sa realizez toate aceste lucruri. Te iubesc, Kiki! Pentru tot ce mi-ai oferit si pentru cat te-ai chinuit ca sa desenezi acest triunghi alaturi de mine!

SSL22714

Monday, August 24, 2009

Nu am chef

Treaba asta simpla ar trebui de obicei sa te scoata din orice incurcatura. E raspunsul standard pentru oricare dintre situatiile cand: ai ceva greu de facut, trebuie sa mergi undeva, trebuie sa mergi undeva cu CINEVA anume, trebuie sa faci sex, trebuie sa pui bani pentru ceva, cand ai de respectat o obligatie morala sau materiala fata de cineva. De aici apar si variatiuni bazate pe aceste modele. Singura la care nu prea merge aplicata oricand este, dupa mine, prima varianta – cand ai ceva greu de facut – pentru ca ghinionul face ca in viata trebuie sa si muncesti pentru a castiga bani si poti primi de multe ori la inceputurile stralucitei tale cariere diferite task-uri mai mult sau mai putin grele, mai mult sau mai putin umilitoare etc. Ai inteles ideea: esti capatul de jos al unui mop care fiind inflexibil nu mai poate evita impactul.

Cand spui ca nu ai chef insa apar si dezavantaje. Primul si cel mai la indemana pentru exemplu in acest sens este interogatoriul. Vor urma sacaitoarele intrebari “De ce?”, “Chiar nu vrei?”, “Te mai gandesti?”. La care evident vei incerca sa raspunzi cat mai succint: de aia, nu, da (de fapt stii ca nu). Insa acest pas nu aduce izbanda decat temporar in casa ta deoarece fara sa iti dai seama, ai pasit si mai adanc intr-o treaba… complicata, deoarece urmeaza si runda a doua in care esti obligat clar sa vii cu justificari. Ei si aici chiar este o proba de rezistenta/ambitie personala. Ori le ai pregatite dinainte, ori daca ai fost prins cu garda jos si din scurt va trebui sa gasesti unele plauzibile pe moment; acest lucru implica in mod direct sa minti. Bine, poti fi si o persoana extrem de cerebrala si deosebit de open-minded si sa spui ce ai pe suflet direct cu orice risc aferent implicat acest lucru. In final, cel mai adesea, va degenera intr-una din cele doua variante (ambele negative): ori te certi cu persoana respectiva, ori va suparati – temporar. Cert este ca nu se termina bine. Eu cel putin asa am patit in majoritatea cazurilor cand am raspuns cu “nu am chef” si asta pentru ca aceste cuvinte implica indiferenta, iar indiferenta este cred cel mai puternic sentiment dintre cele negative. Mai puternic, cred, decat ura insasi. Asta este insa parerea mea.

Cand eram mic foloseam foarte des aceasta replica banala. Banala doar in aparenta pentru ca de fapt complexitatea ei este data de alcatuirea ei simpla si indolenta. Acum prefer sa folosesc alte tehnici pentru a ma eschiva de la… “activitati neplacute”. Am ajuns chiar sa consider acest “nu am chef” o piaza rea, aducatoare de molime si dureri de cap. Prefer un NU simplu, hotarat si apasat care se “auto-etanseze” tot restul intrebarilor ce asteapta raspuns dupa rostirea sa, care sa ma apere de chinul intrebarilor fara raspuns la care va trebui sa caut un raspuns. Ciudat !

DSCN1105

Sunday, August 23, 2009

De ce am Casco

In ultima vreme sunt tot mai des aratat cu degetul (in sens negativ, evident) pentru ca imi ingrijesc masina si pentru ca tin foarte mult la ea. Sunt vinovat de faptul ca ma gandesc mereu la ea si pentru ca am tendinta de a ma certa cu o persoana care nu intelege acest lucru. Nu cred ca m-am exprimat foarte bine. Sa expun altfel: am o masina la care tin foarte mult. Nu este speciala, nu este facuta pe comanda, nu costa cat un avion si mai sunt si altele ca ea. O ingrijesc cat pot eu de bine, pentru ca este lucrul la care tin cel mai mult din tot ce am (vorbim de lucruri materiale). Si de ce fac asta? Pentru ca de fiecare data cand ma urc in ea ma simt complet, ma simt in siguranta, ma simt diferit si pentru ca INTOTDEAUNA, dar INTOTDEAUNA, ma asculta si mi se supune. Poate sa mearga usor si poate sa fuga tare atunci cand se supara. Si mai este un aspect: ma face sa fiu mandru cand ies cu ea. Ma simt dator fata de ea pentru ca in “relatia” noastra doar eu am dezamagit si culmea, consecintele le-a suportat tot ea. O zgarietura pe usa, o bara putin indoita, mici neatentii care lasa urme. Dar Casco a venit de fiecare data si a salvat situatia. Si masina mea si-a recapatat frumusetea initiala.

Cum reactionezi insa atunci cand iti zgarii masina mergand undeva, cu cineva si acea persoana iti spune cu nonsalanta “Sunt riscurile meseriei de sofer! Ce, nu ai Casco? ”? Eu unul nu reactionez foarte bine. Pentru ca indiferent ca am fost eu de vina sau altcineva, rezultatul este invariabil acelasi: masina mea are de suferit. Nu conteaza ca am Casco, sau ca nu am fost eu de vina. Ceea ce conteaza este ca urmeaza o maldar de hartii ce trebuie completate, multe drumuri de facut si nu in cele din urma faptul ca trebuie sa o lasi in service. Nu cred ca vreun sofer proprietar de masina, este relaxat si incantat cand are de-a face cu asa ceva. Refuz, efectiv, sa cred ca cineva care detine o masina va fi incantat atunci cand va descoperi o zgarietura sau o indoitura noua. Iar minimalizarea efectului sentimental in niciun caz nu va veni in urma unei replici de forma celei amintite mai sus. Eu mereu m-am simtit aiurea cand am dezamagit pe cineva, iar de acest sentiment nu scap nici cand vine vorba de masina mea. Stiu ca este greu sa percepi aceste lucruri atunci cand nu ai un simt al proprietatii dezvoltat, pentru ca e greu sa intelegi un lucru care nu interactioneaza direct cu tine. Singurele persoane atat de “relaxate” in privinta masinii sunt soferii de taxi. Pentru ei masina este doar o adunatura de fiare ce duce clientii din punctul A in punctul B si aduce banii acasa. Nu conteaza gropile, accidentele sau zgarieturile pentru ca masina este o unealta de facut bani si nu un mijloc de relaxare, asa cum o percep eu.

Asadar, de ce am Casco? Am Casco pentru ca ma gandesc la neprevazut, nu pentru ca sa ma sui linistit in masina si sa ma inscriu la raliul mortii si sa nu imi pese de ce se intampla cu masina mea si cu mine. Imi doresc ca toti cei care nu au inteles niciodata asta sa primeasca masina lor preferata de-a gata, pentru a-i vedea cum se “incurajeaza” singuri cand zgarieturile alea mici incep sa acopere vopseaua. Imi doresc ca toti cei care au zgariat vreodata o masina sa si-o gaseasca la fel de zgariata pe a lor intr-o dimineata si imi doresc sa le prind capul la usa tuturor celor care deschid portiera lor lovind-o pe a mea. Am Casco, dar imi iubesc si respect masina!

23082009(001)a

Saturday, August 22, 2009

Saturday night

I just can’t wait! Nu trebuie sa fac nimic iesit din comun, dar trebuie sa ies. Asta inseamna sambata seara pentru mine. Si indraznesc sa cred ca nu doar pentru mine. Este seara cea mai importanta si cea mai fancy din toata saptamana. Te aranjezi, te uiti la cat de bine arati in oglinda, te incurajezi, te gandesti la ce grozavie ai sa faci sau unde ai sa mergi pentru a te evidentia pentru ca doar este sambata seara si in seara asta toata lumea va incerca sa se evidentieze. Paradoxal cele mai proaste emisiuni si filme sunt sambata seara. Parca si cei de la televiziuni stiu ca toata lumea iese si ca nu trebuie sa isi dea silinta prea mult pentru a rula vreun film de Oscar.

Sambata seara intri-n club altfel decat in oricare alta zi a saptamanii. Mai mergi si marti la o seara cu gasca, mai mergi si joi la un karaoke, mai mergi si vineri ca sa incepi weekend-ul ok si sa uiti de munca sau de scoala, dar sambata este cu adevarat ziua pe care o astepti. Sambata este clubul plin, sambata simti atmosfera aia de distractie pentru care ai iesit, sambata nu simti oboseala nici la 4 dimineata. Sambata seara si cocktailurile au alt gust, diferit si nu doar din cauza faptului ca au fost diluate special sau pentru ca nu s-a respectat reteta. Simti alcoolul mai tare, te elibereaza de inhibitiile obisnuite, te face sa iti doresti sa fii in centrul atentiei (intr-un mod decent totusi, nu beat mort pe culoarul spre baie sau dansand ca ultima proxeneta avida de recunoastere locala). Sambata insa apar si elementele neplacute: diferiti… “ciocoi” ca sa folosesc un termen potrivit se lasa afara din grota la adapostul intunericului pentru a savura si ei dara unui parfum bun, pentru a face avansuri grosolane, pentru a deranja lumea si in general pentru a strica seara altora. Stiti si voi la cine ma refer: iesit pe jos, in trening plagiat de firma celebra, transpiratie emananda, manele date tare pe telefonul mobil si fara bani in buzunar. Dar, partea buna este ca sambata este o zi speciala care te face mai bun si mai ignorant. Deci sunt toate sansele sa nu ii observi si sa nu intri in contact cu ei.

Cand ai fost la cele mai tari petreceri? Sambata seara. Cand ai stat treaz pana dimineata? Sambata seara. Cand te-ai imbatat pulbere? Sambata seara. Cand ai vazut cel mai tare meci cu prietenii? Sambata seara. Cand ai fost cel mai mult admirata? Sambata seara. Stiu ca raspunsul este flexibil si nu pot afirma despre el ca e invariabil asa cum mi-as dori, dar mai stiu si ca multe din categoriile care incep cu “cel/cea mai” au avut loc intr-o sambata seara. Cate relatii au inceput intr-o sambata seara? Poate ca sambata seara a fost inventata pentru ca viata de noapte sa aiba sens si culoare. Un lucru cred ca este invariabil adevarat: viata de noapte a inceput si a fost definita intr-o sambata seara. Iar acum, am sa fug sa imi ajung existenta sociala din urma pentru ca e sambata seara si deja eu sunt in intarziere.

DSC02142

Friday, August 21, 2009

Precizare

Aceasta nu e o postare propriu-zisa, ci doar o clarificare. Toate pozele de pe acest site, cu exceptia celei de la primul post, sunt facute de mine personal. Imi doresc foarte mult sa nu aduc poze facute de altii pe acest site, pentru a-i pastra nota de originalitate. Sper sa si reusesc. Intelegeti acum de ce unul din articole nu are anexata poza aferenta. Va multumesc pentru intelegere si sper sa apreciati acest mod de prezentare.

Caricatura din oglinda

Sa vedem ce vreau sa zic de data asta. Cert este ca nu as vrea sa ma jignesc singur, deci credeti-ma ca nu am ales gresit titlul. Vreau sa vorbesc putin despre importanta oglinzii in viata noastra, cu partile pro si contra. Cat de mult ne influenteaza existenta privitul in oglinda? Eu cred ca in mod sigur foarte mult. De fapt atat de mult incat sunt momente in care existam doar in fata ei. De-a lungul timpului, oamenii au dezvoltat aceasta arta meschina de a se studia si analiza singuri in fata unui obiect lipsit de viata. Este uneori necesar, dar in realitate cred ca poti trai si fara. Eu inca incerc sa imi aduc aminte cand m-am privit ultima data in oglinda. A se retine verbul “privi” si a nu se confunda cu “uita”. De uitat ma uit in fiecare dimineata cand ma spal pe fata si in fiecare seara cand ma spal pe dinti; ma uit de fiecare data cand imi fac parul, ma uit de fiecare data cand ma imbrac sa ies in oras si… cam atat. Banal. Dar de privit, cand ma privesc? Sa vad ca am crescut, sa vad ca m-am maturizat, sa vad ca ma simt inca. Prea rar. Chestia asta poate fi dezvoltata si mai mult la fete. Toate, dar absolut toate, au cate o oglinda in poseta, sau in punga de servetele, sau in clama de la sutien, sau… Ati prins ideea. Este patrata, este rotunda, este ovala, este cu pietricele, este (mai la moda) cu cristale sau cu ce vrea fiecare. Dar este folosita in acelasi scop general: sa te uiti in ea, nu sa privesti. Si mai enervant este ca nu inteleg de ce mereu la toaleta fetelor (nu sunt pervers, dar am nimerit – accidental) sunt niste oglinzi din alea imense pe cate un perete de la un capat la altul, iar la noi – la masculii alpha si la hiene – sunt niste cioburi mici prinse in suruburi ruginite. Adica oare ce este posibil sa vada o fata intr-o oglinda mare si sa nu fi vazut deja in oglinda din baia de acasa, in oglinda din camera ei, in oglinda din holul casei si in oglinda din poseta? Luate in ordinea parcurgerii naturale a traseului catre o intalnire. Si de ce ele au mereu dreptul de a se lafai intr-o oglinda imensa si eu trebuie sa ma impung cu un alt specimen pentru ca apoi sa ma chiorasc intr-un ciob matuit si stramb agatat?

Stau si ma gandesc ca oglinda nu iti spune nimic despre tine. Nici tie si nici celor din jur. Este foarte rece si simti asta de fiecare data cand o atingi, indiferent de anotimp. De exemplu un pieptene, sau o perie de par iti spune despre parul tau ceva. La fel si gulerul camasii, la fel si manecile aceleiasi camasi, la fel si incaltarile, la fel si trusa de machiaj sau gelul folosit. Spun MULT mai multe despre tine decat o afurisita de oglinda. Si daca le combini obtii o imagine mai reala decat orice ai primi uitandu-te in oglinda. Obiectul acela atat de impersonal, curva tuturor fetelor ce intra la toaleta si se aranjeaza folosind-o, a fost si este obiectul de cult al narcisistilor. Asta nu spune oare destule? Nu vreau acum sa se inteleaga ca sunt anti, deoarece si eu ma uit in oglinda sa vad daca mi-a crescut burta, daca imi vine bine un costum etc. Doar ca nu imi convine pentru ca oglinda poate fi o tarfa: e prima care iti spune in fata ca nu esti destul de aratos si te face sa te simti prost in tinuta ta preferata, e prima care se supara cand o atingi si iti retine “petele” si e ultima care iti va spune ca arati bine. In fata ei foarte greu vei ajunge sa fii multumit de ceea ce vezi. Iar cand in final vezi ce doresti, nu mai placi celor din jur.

Dar daca ai privi in ea? Daca te-ai uita in ochii persoanei reflectate? Daca ai incerca sa iti aduci aminte de ceea ce te defineste in ochii altora si te-a facut sa fii acceptat de ei? Ar fi mult mai usor pentru tine sa te accepti, ai fi mult mai natural si ai avea oricand puterea sa spui “F*ck it, arat bine oricum!”. Si oricum se stie ca a fost dovedit faptul ca nici o oglinda din lumea asta nu reda realitatea exacta in procent de 100%. Deci de ce sa iti faci griji ca arati ca un drogat dimineata dupa o seara de barfe si bautura cu prietenii, sau ca ultima faptura de pe fata pamantului cu machiaj intins pe toata fata dupa o noapte de club cu fetele? Oricum caricatura aia pe care o vezi in oglinda nu esti tu !

SSL22695

Thursday, August 20, 2009

Wall of sound

Am avut ocazia in februarie 2007 sa merg la unul dintre primele concerte sustinute de Armin van Buuren, pe atunci DJ-ul numarul 1 al planetei, la noi in tara. Imi aduc aminte zilele respective foarte bine. Nu cred ca am sa le uit prea curand si asta pentru ca au fost unele din cele mai frumoase. La momentul acela muzica trance nu era promovata puternic in Romania, dar daca stau bine si ma gandesc nici acum nu este (se insista insa cu “talente locale” gen Inna, Morris, Play&Win ce promoveaza acelasi sound antic de house incipient care este hipnotizant pentru toti afonii ce asculta astfel “un house manelistic”). M-am dus la acest concert pentru ca stiam de Armin, il ascultam de ceva vreme si avusesem ocazia de a vedea si un DVD cu cel mai mare concert al sau din 2006 de la Amsterdam, in patria sa. Ceea ce m-a fascinat a fost modul relaxat in care un om isi exprima emotiile fata de un numar foarte mare de oameni ce receptioneaza acest mesaj in direct. Insa ideea acestui post nu este aceea de a-l lauda pe AvB ci de a explica motivatia proprie care te dirijeaza catre un astfel de eveniment. Simt nevoia sa expun asta pentru ca la noi in tara sunt cele mai multe “concerte”, toate pentru aceeasi categorie: votantii lipsiti de creier si personalitate. Fie ca e Festival Popular de Arte si Meserii, fie ca e Festivalul Baltii care da peste neamului, fie ca e Festivalul Padurii din lemnul careia familii intregi si-au ridicat case, fie ca e vorba de Festivalul Porumbului si asa mai departe, la toate – dar la ABSOLUT toate – este inclus si “CONCERTUL”. Vine un zdringhi-zdringhi, te enerveaza din start pentru ca pune intrebari absurde “Ce mai faceti, prieteni?”, “V-a fost dor de noi?”, “Vreti sa mai cantam o melodie?” etc. Adica, prietene, de ce vrei tu cu tot dinadinsul sa fii idiot? Stiu ca multimea din fata ta este de natura melteneasca, dar nici chiar asa. Pleaca lumea dezamagita acasa ca nu a cantat artistul live, ca nu a facut atmosfera, ca a stat putin etc.

Prieteni, ideea unui concert e alta. La un concert te duci pentru ca tu ai o anumita cultura muzicala. Te duci la concertul unui anume artist, nu la un mix tutti frutti (de toate pentru toti), pentru ca iti place muzica respectiva, pentru ca stii ce urmeaza sa primesti. Te duci pentru ca stii ca oamenii de acolo au venit pentru aceleasi lucruri ca si tine, pentru ca stii ca inca de la intrare ai cel putin un lucru in comun cu toti cei de langa tine. Te duci la un concert pentru ca simti in tine concertul cu multe zile inainte, pentru ca starea de spirit este intr-un concert cu mult inainte de startul propriu-zis al acestuia. Eu stiu ca inainte de concertul lui AvB adormeam cu gandul la atmosfera ce urma sa fie, fredonam melodiile lui zi si noapte si ajunsesem sa imi doresc mai mult ca orice sa fiu acolo. Trebuie sa simti acea vibratie interioara care te face sa fii fericit si bucuros inca inainte de a intra la concert. Trebuie sa simti nevoia de a fi totul perfect, te aranjezi cat mai cu atentie inainte de a pleca la concert, deoarece vrei sa fii perfect pentru el – pentru cel ce vine sa iti arate ca muzica e mai presus de orice. Practic, ai mai multe emotii decat cel care urmeaza sa urce pe scena si tocmai de asta il iubesti – te simti bine facand totul cu gandul la el. Cand intelegi si simti aceste lucruri, intelegi si de ce la marile concerte nu sunt niciodata incidente majore si de ce toata lumea iese satisfacuta. Intelegi rolul partii de warm-up (facut de alt artist de obicei) si apreciezi ca omul pe care ai venit sa il admiri nu va intra direct “sa ti-o traga fara preludiu”. Intelegi si notiunea de after-party si la fel apreciezi ca omul nu “coboara din pat sa plece fara sa nu iti lase un biletel de adio care sa iti consoleze singuratatea instanta de dupa”. Intelegi de ce nu te saturi sa asculti muzica respectiva pentru ca te defineste. Sincer sa fiu, cred ca toate aceste lucruri le poti simti la valoare maxima la Black/White Sensation. Este climax-ul coeziunii dintre fiintele umane si sunet. Este bucuria vietii traite in muzica. Toata lumea s-a minunat ca AvB si Tiesto au strans in medie 15.000 de oameni la fiecare concert in Romania (foarte mult adica). Dar ei nu au inteles ca oamenii care s-au dus acolo stiau ce vor primi si nu s-au gandit de doua ori. Nu au riscat nimic, ba chiar au infruntat multe dificultati naturale in Romania (drumuri proaste, lipsa organizarii coerente a cailor de acces etc.). Si un alt lucru: oamenii aceia s-au dus sa vada un profesionist, nu un amator si nu un pensionar. E normal sa nu ma duc la Michael Bolton, la Sandra si la mai naiba stie ce fosila de ceara din muzeul doamnei Touseau adusa pe o scena ridziana in fata mea. Vreau sa ma duc sa vad un om talentat, pasionat si care poate sa ma ridice cu atmosfera si poate sa ma duca unde doar visand am ajuns: intr-un paradis muzical. Si mi se pare normal sa platesc pentru asta. Iar pretul, in mod clar, va fi infim in cele mai multe dintre cazuri comparativ cu ce vei primi la schimb. Asta pentru ca atunci cand celelalte argumente “cad” in fata “intrusilor” despre care am vorbit anterior, cel al banilor este de neclintit. Astfel, platesti pentru linistea si siguranta ta mai mult decat pentru experienta.

Deci, prieteni, cand mai iesiti din casa in sila sa va duceti la nu stiu ce “concert” din cadrul vreunei manifestari sociale de amploare doar pentru ca nu aveti altceva mai bun de facut ganditi-va ca acelasi lucru il simt si aia de pe scena. Muzica inseamna pasiune si pasiunea o simti. Nu o poti mima.

DSCN2103

Jertfa adusa lui Oedip

Respect foarte mult termenul de confident, cu tot ceea ce implica acesta – pozitiv si negativ. E un cuvant puternic: implica discretie – si nu forta bruta, implica emotie – dar nu sentimente, implica sinceritate – dar nu exclude “minimalizarea”. Nu toata lumea are, nu toata lumea cauta, dar in mod sigur de-a lungul timpului au fost multe decizii importante luate de persoane emblematice din istoria noastra ca urmare a influentarii lor direct/indirecte de catre o persoana de acest tip. Deja scriind asta ma simt mai bine. Plecasem de la o idee oarecum gresita, anume ca suferi intr-o anumita masura de un handicap sentimental care te impiedica sa dezvalui celor iubiti TOT ceea ce simti sau gandesti. Am observat, mai ales in ultimii ani, ca locul prietenilor adevarati este luat cu asalt, incet-incet, de catre confidenti. Nu mai iesi cu prietenii tai de o viata si sa le spui tot ce gandesti/simti, ci mai degraba iti canalizezi expunerea catre o singura persoana care sa te asculte. De multe ori confidentul este chiar unul din prietenii tai, dar retine – doar unul. De obicei este persoana spre care tinzi cel mai mult ca sa urmezi ca model, dar sunt si multe exceptii. Trasatura cea mai interesanta a unui confident insa nu este una din cele enumerate mai sus. Ea este sexul confidentului. Ceea ce am observat este ca in cele mai multe dintre cazuri confidentul este de sex opus, existand bineinteles si exceptii de la aceasta, hai sa ii spunem, “regula”. Este foarte interesanta aceasta obiectie, deoarece cam acelasi lucru este in firea fiecaruia dintre noi inca de la nastere. Exemplu: in prima perioada a vietii (sa spunem pana la 14-15 ani) un copil va fi mai atasat mereu de parintele de sex opus, va fi mai deschis si va fi mult mai intelegator fata de ideile expuse de acel parinte. De aici, probabil, celebra vorba “baiatul mamei”/”fata tatii”.

De aici insa poate sa ia nastere insa o problema sentimentala. De retinut este termenul “poate”, deoarece nu este ceva absolut. Sunt cazuri in care intelegerea sentimentelor tale si impartasirea ideilor care te definesc ca om in societate sa creeze falsa (si retineti “falsa”) senzatie de dragoste. De aici se formeaza un ghem de probleme. Neplacut de obicei. Ne-impartasirea aceluiasi sentiment de catre confident tinde sa se transforme in frustrare, in dorinta de izolare, deoarece persoana respectiva se simte tradata. Acesta este insa, dupa umila mea parere, un caz izolat si intalnit la persoanele care nu detin un simt propriu asupra vietii. La cei care nu stiu ce vor, mai pe scurt. La cei care sunt dispusi sa incerce orice in incercarea de a gasi ceva – orice. Si de cele mai multe cazuri cand faci orice pentru orice nu rezulta nimic. Paradox! Intorcandu-ne la problema noastra, de ce aleg fetele drept confident un baiat si baietii drept confidenta o fata? Eu cred ca motivul este clar si oarecum logic: fetele cauta acel sprijin, acea putere si acel sentiment de siguranta (de a se simti ocrotite) ce le era dat in copilarie de catre tatal lor, in timp ce baietii cauta afectiunea, intelegerea greselilor facute de ei si sfatul mereu bun al mamei. Cel putin eu asa vad treaba asta. Ca un caz special, cei care au fost crescuti de un singur parinte tind sa devina puternici singuri si sa nu depinda niciodata de nimeni si cred ca nu vor avea niciodata nevoie cu adevarat de un confident. Discutia e mult mai ampla si mai complexa decat umila mea putere de intelegere asa ca am sa ma opresc aici, deoarece cred ca am atins punctele esentiale ale acestui aspect.

Nu stiu ce concluzie sa trag, daca e un lucru bun sau rau sa ai un confident si de aceea las acest subiect in dezbatere. Nu am sa spun nici daca am si nici daca nu am o astfel de persoana in preajma. E confidential! Insa ma gandesc la cei care au si ma intreb ce se intampla cand un baiat si o fata, ambii cu propriul confident, se casatoresc. Cine decide pasii? Este ca si cum ai dormi intr-un pat dublu, dar nu dublu la modul in care te gandesti initial. Ciudat, nu?

DSC00296