Close et

Stiu inca limba engleza bine si nici nu ma intereseaza inca afacerile cu vidanje. Ideea este cea a “dulapului” acela pe care il tin in suflet, plin de aminitiri mai mult sau mai putin placute. Este dulapul ala nenorocit in care mai gasesti lucruri care te ranesc, destul de multe as adauga, dar si lucruri interesante. Placute prea putine. Aproape deloc. Pe alea le ai in alta parte puse. Le ai in suflet, le ai in minte, le ai in inima. Acolo unde le pot gasi sau “accesa” si altii. La urma urmei de ce ai tine amintirile placute la un loc cu celelalte? De ce ai vrea ca cineva sa vada hainele tale bune la un loc cu cele mancate de molii, roase de sobolani, patate de gazulite sau prafuite de bacterii? Este dulapul ala nenorocit in care ai pus tot ce te-a ranit, tot ce te-a facut mai fragil si tot ce te-a inrait in cele din urma. Exemple sunt multe: relatii sentimentale ciopartite fie de mine, fie de ea, conflicte fizice, intelectuale si sentimentale, frica de esec, fuga de responsabilitate. Toti le avem in noi. Sunt acolo si nu vor pleca nicaieri. Singurele momente in care umbli la dulap sunt depresiile. Eu unul tin mereu sa ma alimentez cu furie atunci cand sufar si prefer sa fiu furios doar pe mine. Umblu acolo si de multe ori ma sperii de ce gasesc in dulapul acela intunecat. Ma sperii atat de tare incat sa revin la realitate si sa o imbratisez, sa o cinstesc si sa o iubesc.

Am cautat de multe ori lucruri bune in acel loc, dar am esuat de fiecare data. Este doar furie nesabuita imbibata cu mult sentiment de vina. De atata vreme incat am uitat si pe ce sau pe cine sunt furios. Ma urasc pentru ca nu pot renunta la acel dulap plin de mizerii. Insa de-a lungul vremii am observat ca in loc sa reusesc sa il golesc sau sa renunt la el, spatiul sau devine din ce in ce mai incapator. Oamenii sunt lasi prin definitie. Eu nu cred in chestia cu eroii omenirii. Au fost doar lasi care au luptat cu indarjire maxima pentru viata si bunastarea lor. Cei care au reusit au devenit laitmotive, iar ceilalti – ceilalti s-au dus si atat. Oamenii sunt lasi prin definitie pentru ca isi arboreaza mereu sentimentele senine. Vor sa le arate semenilor cat de bine le merge, ce fericiti sunt, cat de implinita le este viata, insa oare ce ar simti fiecare dintre noi daca ar ramane inchis intr-o camera mica si intunecata, singur? Oare ar simti dragostea care altfel ii inconjoara la fiecare pas? Ar simti banii care le aduc atata fericire? Ar putea sta relaxati si sa mediteze la ceea ce vor sa faca pe viitor pentru a fi si mai fericiti? Eu nu cred asta. Eu cred ca demonii din acel dulap ar iesi la iveala, frica ta elementara – mai primara decat iubirea – te-ar invalui si remuscarile de sine te-ar vana pe propriul teritoriu intelectual inexpugnabil in viata de zi cu zi. Teritoriu protejat de zambetul plin de amicitie in timp ce iti injuri in tacere colegii care te deranjeaza. Mai cred ca in acele momente ai descoperi cam cat de plin este dulapul tau si cam cat de multe tii ascunse sub infatisarea aparent banala afisata cu senintate zi de zi. Cred ca ai renunta la orice sentiment cotidian si ai folosi cu o indemanare de neimaginat tot ceea ce ai gasi in dulap: frica, ambitie refulata, sentimente neimpartasite, frustrarea zilnica, esecuri absorbite din mers si mai ales dorinta de reusita individuala. Acest ultim lucru care este abolit de colectivul care te inconjoara inca de mic si iti cultiva sentimentul de “turma”, de protejare proprie prin prezenta altcuiva.

Eu stiu ca am un astfel de dulap. Stiu ca doar eu am cheia de la el si mai stiu ca am invatat sa il controlez si sa nu ma las controlat de el. Am invatat sa il folosesc atat cat trebuie, atunci cand trebuie. Stiu ca el este acolo, pregatit sa isi deschida usile si sa imi ofere ceea ce doresc sa gasesc atunci cand simt ca nimic nu ma poate ajuta. Insa ceea ce nu am uitat niciodata este ca trebuie sa il inchid in urma mea mereu. La urma urmei nu ai vrea ca in dulapul tau sa stea si hainele altora, nu? So close it! Damned closet…

Sa invatam frumos

Am decis ca in fiecare ultima duminica din luna sa postez o fabula/pilda care sa contina o morala. Cred ca printr-o astfel de metoda oamenii inteleg mult mai usor si mult mai multe decat ar face-o dintr-un speech marcat apriori de ideile personale ale omului care il tine.

“Toamna venind cu pasi repezi, toate pasarile au zburat catre tarile calde. Toate mai putin vrabiutele, care raman sa infrunte gerul, vantul si omatul iernii. Intr-o zi o vrabiuta zbura cautand un loc mai cald unde sa se adaposteasca. Obosita fiind se opreste pe un camp. Aici se gasea o turma de vaci. La un moment dat vine o vaca langa ea si tranteste o balega mare pe vrabiuta. La inceput vrabiuta s-a zbatut ca sa se elibereze, insa in cele din urma a renuntat. A renuntat insa si pentru ca ii era cald in balega si scapase de vantul napraznic. De nicaieri insa apare o pisica. Aceasta se apropie usor de gramada de balega in care era prinsa vrabiuta si incepe sa dea usor cu labuta. In scurt timp reuseste sa o elibereze pe vrabiuta si apoi brusc… o inghite.”

Interpretarea este relativ simpla, asa ca nu o sa ma chinui sa filosofez sau sa dezvolt: nu toti cei care se caca pe tine iti vor raul si nu toti cei care te scot din cacat iti sunt prieteni. Ganditi-va la asta !

Darul ce se accepta rar

Cand ai spus ultima data “dar”? Nu ma refer la cadou, ca sa ma fac inteles. Ma refer la acel “dar” enervant, care vine sa darame ceea ce fusese spus inaintea sa. Seamana, daca pot compara astfel, cu acel dar care iti este varat in buzunar pentru ca apoi sa fii arestat la iesire ca l-ai furat din magazin. Ceva placut aducator de momente “delicate”. Ceea ce imi place mie insa la acest dar este ca nu poti sa te feresti de el orice ai face si in orice domeniu ai activa in aceasta societate. Ba mai mult este prezent si in casa ta sufleteasca, adapostit, asteptand momentul neprielnic pentru a iesi la suprafata si a-si face simtita prezenta. Sa dau si un exemplu in acest sens: “Mereu am stiut ca esti o persoana deosebita, care m-a fascinat de la prima privire si care ma intelege si imi ofera tot comfortul sufletesc de care am avut si am nevoie atat de mult (si acum vine) DAR cred ca eu sunt de vina pentru ca inca ma gandesc la ce vreau de la viata si cred ca tie ti-ar fi mai bine fara mine; de aceea am venit acum ca sa te rog sa ramanem doar prieteni in loc de iubiti.” Cat de bine poate suna! Atat de pozitiv, atat de inocent. Este pur si simplu… perfect! Si gandeste-te ca ai facut asta fara sa folosesti nici macar o negatie. SUPER! De asta am crezut mereu ca lucrurile simple sunt cele care conteaza cu adevarat. Stiu ca si negatia are forma ei artistica, insa acest “dar” este diabolic in ambele sensuri, atat pozitiv cat si negativ.

Ok. Exemplul de mai sus este destul de elocvent, dar potrivit pe tiparul sentimental. Am sa consider acum altul, mai pragmatic. Te duci ca un om obisnuit sa testezi, sa zicem, un Mercedes-Benz. Esti banal si lipsit de importanta pentru dealer asa ca iti explica totusi cat de buna e masina, insa are apoi grija sa iti aminteasca statutul tau social: “Avem masina de test echipata cu un motor de 2.000 de cmc cu 140 CP, pe benzina, care vine in standard cu piele, xenon, jenti de 17” etc. Are un consum foarte bun si mai ales o manevrabilitate excelenta, datorita numeroaselor sisteme de asistenta si de siguranta, dar momentan nu este disponibila deoarece este la revizie.” Simplu, nu? Masina poate fi sau nu la revizie, insa tu in mod sigur pleci acasa la fel cum ai venit. Nu trebuie sa fii abil ca sa il folosesti. De fapt este un cuvant rudimentar. Sa negi un lucru impune explicatii si raspunsuri la eventualele intrebari ce pot urma, insa acest cuvintel (ca nu pot sa ma gandesc la el ca la un cuvant) te exonereaza. Pentru cineva inteligent intelesul acestui cuvintel rudimentar este usor de inteles. El este o conjunctie si deci prin urmare leaga doua propozitii. Cum e putin probabil sa ai doua propozitii cu aspect pozitiv legate de catre acest cuvintel nemernic cred ca stii la ce sa te astepti atunci cand il intalnesti. Exista si cazuri fericite si as vrea sa dau un exemplu pentru a nu fi acuzat de negativism: “Stim ca este o perioada economica dificila pentru toata lumea, dar avand in vedere modul tau de indeplinire al obiectivelor propuse am decis sa iti acordam un bonus.” Si aici as dori sa evidentiez faptul ca desi e folosit pentru a “ridica” si nu pentru a “darama”, acest cuvintel leaga doua propozitii cu aspect diferit.

Cam asta cred eu pe scurt despre daruri. Nu o sa fac acum un curs de gramatica, dar cred ca acest cuvant ar trebui folosit cu moderatie si nu abuziv deoarece este greu sa mai indrepti ceva dupa ce l-ai pus. Inseamna sa minti. Un simplu “nu” ar fi de ajuns pentru a mentine totul clar. Cam atat deocamdata, pentru ca trebuie sa ma duc sa gasesc un dar…

3 laturi si un centru

Perfectiunea de obicei o regasim acolo unde nu ne-am astepta, o descoperim in lucruri aparent fara prea mare insemnatate si in moduri total neasteptate. In multe domenii perfectiunea este relativa, ea putand fi atinsa sau nu intr-un mod mai usor sau mai greu. Pentru multi perfectiunea unui obiect poate trece neobservata timp de multa vreme, ea putand fi ceva cotidian care apriori de acel moment bine definit in existenta noastra interioara sa nu suscite nici un fel de interes. Apoi intr-o zi iti dai seama ca este cel mai frumos lucru sau ca reprezinta ceea ce ai visat mereu in modul in care te asteptai sa o faca.

Insa in aceasta postare nu vreau sa analizez prea mult perfectiunea materiala, ci pe cea sentimentala. Eu cred ca incepem viata in cautarea primeia (iubim jocurile frumoase, rochitele, masinutele de jucarie, lucrurile frumos colorate, obiectele cu forme pretentioase etc.) si o sfarsim in cautarea celei de-a doua. Cand spun asta ma bazez pe acel sentiment obscur care-si face loc in interiorul tau in primii ani ai liceului, greu de definit si de transpus din plan ideologic in cuvinte si te impinge de la spate sa vrei mai mult de la viata decat chestii pe care daca nu le poti avea direct le poti cumpara ulterior. Vorbesc despre sentimentul ala care te face sa iti doresti sa ai pe cineva langa tine, cineva alaturi de care sa poti imparti toate ideile in mod liber – fara perdea – si care sa te inteleaga neconditionat. Indraznesc chiar sa cred ca in viata fiecaruia dintre noi a fost sau va fi un moment in care am fi dispusi sa renuntam la multe doar pentru gasirea acelei persoane. Gasirea acelei persoane reprezinta prima parte, cea mai grea, din intemeierea unei relatii. Este cea mai grea nu pentru ca nu sunt destui potentiali parteneri, ci pentru ca depinde si de multi alti factori. Eu ma gandesc la acest lucru exact ca la privitul printr-un diamant. Il rotesti in permanenta incercand sa gasesti fateta cea mai transparenta, prin care sa vezi totul clar. Totul tine de o sincronizare in rotirea sentimentelor si a principiilor tale interioare, care in momentul cand se aseaza in pozitia perfecta te fac sa vezi sau sa intalnesti persoana potrivita pentru tine. Poate fi cineva pe care stii de mult, dar l-ai avut doar ca amic sau poate fi cineva total nou – din exterior – care sa se potriveasca “mulajului sentimental” pe care il ai definit.

Din punctul meu de vedere, sunt trei componente care definesc o relatie sentimentala perfecta: increderea, intelegerea si rabdarea. Stiu ca pare ciudat ca lipseste un cuvant, dar cred ca in momentul cand formezi aceste laturi ale triunghiului (o figura geometrica perfecta dupa multi) in centrul acestuia va fi acel cuvant lipsa:dragostea. De fapt el troneaza intre aceste trei laturi. Am pus astfel problema pentru ca daca una din laturi cade, nu numai ca va ceda si triunghiul, dar ea in cadere va inlatura si ceea ce era in centru. Iar ceea ce “creioneaza” acest triunghi este comunicarea pentru ca daca in interior troneaza dragostea, in exterior conteaza modul in care ajunge aceasta. Si crede-ma ca nu iti doresti cazul in care comunicarea apasa pe triunghi si risca sa il zdrobeasca. Aceasta perceptie a relatiei perfecte poate ca pare deplasata, insa eu o consider cel mai aproape de realitate. Transformarea triunghiului intr-unul echilateral este provocarea vietii pentru fiecare dintre noi si eu nu ma voi feri de la o accepta mai ales ca am gasit persoana care m-a ajutat sa realizez toate aceste lucruri. Te iubesc, Kiki! Pentru tot ce mi-ai oferit si pentru cat te-ai chinuit ca sa desenezi acest triunghi alaturi de mine!

Nu am chef

Treaba asta simpla ar trebui de obicei sa te scoata din orice incurcatura. E raspunsul standard pentru oricare dintre situatiile cand: ai ceva greu de facut, trebuie sa mergi undeva, trebuie sa mergi undeva cu CINEVA anume, trebuie sa faci sex, trebuie sa pui bani pentru ceva, cand ai de respectat o obligatie morala sau materiala fata de cineva. De aici apar si variatiuni bazate pe aceste modele. Singura la care nu prea merge aplicata oricand este, dupa mine, prima varianta – cand ai ceva greu de facut – pentru ca ghinionul face ca in viata trebuie sa si muncesti pentru a castiga bani si poti primi de multe ori la inceputurile stralucitei tale cariere diferite task-uri mai mult sau mai putin grele, mai mult sau mai putin umilitoare etc. Ai inteles ideea: esti capatul de jos al unui mop care fiind inflexibil nu mai poate evita impactul.

Cand spui ca nu ai chef insa apar si dezavantaje. Primul si cel mai la indemana pentru exemplu in acest sens este interogatoriul. Vor urma sacaitoarele intrebari “De ce?”, “Chiar nu vrei?”, “Te mai gandesti?”. La care evident vei incerca sa raspunzi cat mai succint: de aia, nu, da (de fapt stii ca nu). Insa acest pas nu aduce izbanda decat temporar in casa ta deoarece fara sa iti dai seama, ai pasit si mai adanc intr-o treaba… complicata, deoarece urmeaza si runda a doua in care esti obligat clar sa vii cu justificari. Ei si aici chiar este o proba de rezistenta/ambitie personala. Ori le ai pregatite dinainte, ori daca ai fost prins cu garda jos si din scurt va trebui sa gasesti unele plauzibile pe moment; acest lucru implica in mod direct sa minti. Bine, poti fi si o persoana extrem de cerebrala si deosebit de open-minded si sa spui ce ai pe suflet direct cu orice risc aferent implicat acest lucru. In final, cel mai adesea, va degenera intr-una din cele doua variante (ambele negative): ori te certi cu persoana respectiva, ori va suparati – temporar. Cert este ca nu se termina bine. Eu cel putin asa am patit in majoritatea cazurilor cand am raspuns cu “nu am chef” si asta pentru ca aceste cuvinte implica indiferenta, iar indiferenta este cred cel mai puternic sentiment dintre cele negative. Mai puternic, cred, decat ura insasi. Asta este insa parerea mea.

Cand eram mic foloseam foarte des aceasta replica banala. Banala doar in aparenta pentru ca de fapt complexitatea ei este data de alcatuirea ei simpla si indolenta. Acum prefer sa folosesc alte tehnici pentru a ma eschiva de la… “activitati neplacute”. Am ajuns chiar sa consider acest “nu am chef” o piaza rea, aducatoare de molime si dureri de cap. Prefer un NU simplu, hotarat si apasat care se “auto-etanseze” tot restul intrebarilor ce asteapta raspuns dupa rostirea sa, care sa ma apere de chinul intrebarilor fara raspuns la care va trebui sa caut un raspuns. Ciudat !

De ce am Casco

In ultima vreme sunt tot mai des aratat cu degetul (in sens negativ, evident) pentru ca imi ingrijesc masina si pentru ca tin foarte mult la ea. Sunt vinovat de faptul ca ma gandesc mereu la ea si pentru ca am tendinta de a ma certa cu o persoana care nu intelege acest lucru. Nu cred ca m-am exprimat foarte bine. Sa expun altfel: am o masina la care tin foarte mult. Nu este speciala, nu este facuta pe comanda, nu costa cat un avion si mai sunt si altele ca ea. O ingrijesc cat pot eu de bine, pentru ca este lucrul la care tin cel mai mult din tot ce am (vorbim de lucruri materiale). Si de ce fac asta? Pentru ca de fiecare data cand ma urc in ea ma simt complet, ma simt in siguranta, ma simt diferit si pentru ca INTOTDEAUNA, dar INTOTDEAUNA, ma asculta si mi se supune. Poate sa mearga usor si poate sa fuga tare atunci cand se supara. Si mai este un aspect: ma face sa fiu mandru cand ies cu ea. Ma simt dator fata de ea pentru ca in “relatia” noastra doar eu am dezamagit si culmea, consecintele le-a suportat tot ea. O zgarietura pe usa, o bara putin indoita, mici neatentii care lasa urme. Dar Casco a venit de fiecare data si a salvat situatia. Si masina mea si-a recapatat frumusetea initiala.

Cum reactionezi insa atunci cand iti zgarii masina mergand undeva, cu cineva si acea persoana iti spune cu nonsalanta “Sunt riscurile meseriei de sofer! Ce, nu ai Casco? ”? Eu unul nu reactionez foarte bine. Pentru ca indiferent ca am fost eu de vina sau altcineva, rezultatul este invariabil acelasi: masina mea are de suferit. Nu conteaza ca am Casco, sau ca nu am fost eu de vina. Ceea ce conteaza este ca urmeaza o maldar de hartii ce trebuie completate, multe drumuri de facut si nu in cele din urma faptul ca trebuie sa o lasi in service. Nu cred ca vreun sofer proprietar de masina, este relaxat si incantat cand are de-a face cu asa ceva. Refuz, efectiv, sa cred ca cineva care detine o masina va fi incantat atunci cand va descoperi o zgarietura sau o indoitura noua. Iar minimalizarea efectului sentimental in niciun caz nu va veni in urma unei replici de forma celei amintite mai sus. Eu mereu m-am simtit aiurea cand am dezamagit pe cineva, iar de acest sentiment nu scap nici cand vine vorba de masina mea. Stiu ca este greu sa percepi aceste lucruri atunci cand nu ai un simt al proprietatii dezvoltat, pentru ca e greu sa intelegi un lucru care nu interactioneaza direct cu tine. Singurele persoane atat de “relaxate” in privinta masinii sunt soferii de taxi. Pentru ei masina este doar o adunatura de fiare ce duce clientii din punctul A in punctul B si aduce banii acasa. Nu conteaza gropile, accidentele sau zgarieturile pentru ca masina este o unealta de facut bani si nu un mijloc de relaxare, asa cum o percep eu.

Asadar, de ce am Casco? Am Casco pentru ca ma gandesc la neprevazut, nu pentru ca sa ma sui linistit in masina si sa ma inscriu la raliul mortii si sa nu imi pese de ce se intampla cu masina mea si cu mine. Imi doresc ca toti cei care nu au inteles niciodata asta sa primeasca masina lor preferata de-a gata, pentru a-i vedea cum se “incurajeaza” singuri cand zgarieturile alea mici incep sa acopere vopseaua. Imi doresc ca toti cei care au zgariat vreodata o masina sa si-o gaseasca la fel de zgariata pe a lor intr-o dimineata si imi doresc sa le prind capul la usa tuturor celor care deschid portiera lor lovind-o pe a mea. Am Casco, dar imi iubesc si respect masina!

Saturday night

I just can’t wait! Nu trebuie sa fac nimic iesit din comun, dar trebuie sa ies. Asta inseamna sambata seara pentru mine. Si indraznesc sa cred ca nu doar pentru mine. Este seara cea mai importanta si cea mai fancy din toata saptamana. Te aranjezi, te uiti la cat de bine arati in oglinda, te incurajezi, te gandesti la ce grozavie ai sa faci sau unde ai sa mergi pentru a te evidentia pentru ca doar este sambata seara si in seara asta toata lumea va incerca sa se evidentieze. Paradoxal cele mai proaste emisiuni si filme sunt sambata seara. Parca si cei de la televiziuni stiu ca toata lumea iese si ca nu trebuie sa isi dea silinta prea mult pentru a rula vreun film de Oscar.

Sambata seara intri-n club altfel decat in oricare alta zi a saptamanii. Mai mergi si marti la o seara cu gasca, mai mergi si joi la un karaoke, mai mergi si vineri ca sa incepi weekend-ul ok si sa uiti de munca sau de scoala, dar sambata este cu adevarat ziua pe care o astepti. Sambata este clubul plin, sambata simti atmosfera aia de distractie pentru care ai iesit, sambata nu simti oboseala nici la 4 dimineata. Sambata seara si cocktailurile au alt gust, diferit si nu doar din cauza faptului ca au fost diluate special sau pentru ca nu s-a respectat reteta. Simti alcoolul mai tare, te elibereaza de inhibitiile obisnuite, te face sa iti doresti sa fii in centrul atentiei (intr-un mod decent totusi, nu beat mort pe culoarul spre baie sau dansand ca ultima proxeneta avida de recunoastere locala). Sambata insa apar si elementele neplacute: diferiti… “ciocoi” ca sa folosesc un termen potrivit se lasa afara din grota la adapostul intunericului pentru a savura si ei dara unui parfum bun, pentru a face avansuri grosolane, pentru a deranja lumea si in general pentru a strica seara altora. Stiti si voi la cine ma refer: iesit pe jos, in trening plagiat de firma celebra, transpiratie emananda, manele date tare pe telefonul mobil si fara bani in buzunar. Dar, partea buna este ca sambata este o zi speciala care te face mai bun si mai ignorant. Deci sunt toate sansele sa nu ii observi si sa nu intri in contact cu ei.

Cand ai fost la cele mai tari petreceri? Sambata seara. Cand ai stat treaz pana dimineata? Sambata seara. Cand te-ai imbatat pulbere? Sambata seara. Cand ai vazut cel mai tare meci cu prietenii? Sambata seara. Cand ai fost cel mai mult admirata? Sambata seara. Stiu ca raspunsul este flexibil si nu pot afirma despre el ca e invariabil asa cum mi-as dori, dar mai stiu si ca multe din categoriile care incep cu “cel/cea mai” au avut loc intr-o sambata seara. Cate relatii au inceput intr-o sambata seara? Poate ca sambata seara a fost inventata pentru ca viata de noapte sa aiba sens si culoare. Un lucru cred ca este invariabil adevarat: viata de noapte a inceput si a fost definita intr-o sambata seara. Iar acum, am sa fug sa imi ajung existenta sociala din urma pentru ca e sambata seara si deja eu sunt in intarziere.

Precizare

Aceasta nu e o postare propriu-zisa, ci doar o clarificare. Toate pozele de pe acest site, cu exceptia celei de la primul post, sunt facute de mine personal. Imi doresc foarte mult sa nu aduc poze facute de altii pe acest site, pentru a-i pastra nota de originalitate. Sper sa si reusesc. Intelegeti acum de ce unul din articole nu are anexata poza aferenta. Va multumesc pentru intelegere si sper sa apreciati acest mod de prezentare.

Caricatura din oglinda

Sa vedem ce vreau sa zic de data asta. Cert este ca nu as vrea sa ma jignesc singur, deci credeti-ma ca nu am ales gresit titlul. Vreau sa vorbesc putin despre importanta oglinzii in viata noastra, cu partile pro si contra. Cat de mult ne influenteaza existenta privitul in oglinda? Eu cred ca in mod sigur foarte mult. De fapt atat de mult incat sunt momente in care existam doar in fata ei. De-a lungul timpului, oamenii au dezvoltat aceasta arta meschina de a se studia si analiza singuri in fata unui obiect lipsit de viata. Este uneori necesar, dar in realitate cred ca poti trai si fara. Eu inca incerc sa imi aduc aminte cand m-am privit ultima data in oglinda. A se retine verbul “privi” si a nu se confunda cu “uita”. De uitat ma uit in fiecare dimineata cand ma spal pe fata si in fiecare seara cand ma spal pe dinti; ma uit de fiecare data cand imi fac parul, ma uit de fiecare data cand ma imbrac sa ies in oras si… cam atat. Banal. Dar de privit, cand ma privesc? Sa vad ca am crescut, sa vad ca m-am maturizat, sa vad ca ma simt inca. Prea rar. Chestia asta poate fi dezvoltata si mai mult la fete. Toate, dar absolut toate, au cate o oglinda in poseta, sau in punga de servetele, sau in clama de la sutien, sau… Ati prins ideea. Este patrata, este rotunda, este ovala, este cu pietricele, este (mai la moda) cu cristale sau cu ce vrea fiecare. Dar este folosita in acelasi scop general: sa te uiti in ea, nu sa privesti. Si mai enervant este ca nu inteleg de ce mereu la toaleta fetelor (nu sunt pervers, dar am nimerit – accidental) sunt niste oglinzi din alea imense pe cate un perete de la un capat la altul, iar la noi – la masculii alpha si la hiene – sunt niste cioburi mici prinse in suruburi ruginite. Adica oare ce este posibil sa vada o fata intr-o oglinda mare si sa nu fi vazut deja in oglinda din baia de acasa, in oglinda din camera ei, in oglinda din holul casei si in oglinda din poseta? Luate in ordinea parcurgerii naturale a traseului catre o intalnire. Si de ce ele au mereu dreptul de a se lafai intr-o oglinda imensa si eu trebuie sa ma impung cu un alt specimen pentru ca apoi sa ma chiorasc intr-un ciob matuit si stramb agatat?

Stau si ma gandesc ca oglinda nu iti spune nimic despre tine. Nici tie si nici celor din jur. Este foarte rece si simti asta de fiecare data cand o atingi, indiferent de anotimp. De exemplu un pieptene, sau o perie de par iti spune despre parul tau ceva. La fel si gulerul camasii, la fel si manecile aceleiasi camasi, la fel si incaltarile, la fel si trusa de machiaj sau gelul folosit. Spun MULT mai multe despre tine decat o afurisita de oglinda. Si daca le combini obtii o imagine mai reala decat orice ai primi uitandu-te in oglinda. Obiectul acela atat de impersonal, curva tuturor fetelor ce intra la toaleta si se aranjeaza folosind-o, a fost si este obiectul de cult al narcisistilor. Asta nu spune oare destule? Nu vreau acum sa se inteleaga ca sunt anti, deoarece si eu ma uit in oglinda sa vad daca mi-a crescut burta, daca imi vine bine un costum etc. Doar ca nu imi convine pentru ca oglinda poate fi o tarfa: e prima care iti spune in fata ca nu esti destul de aratos si te face sa te simti prost in tinuta ta preferata, e prima care se supara cand o atingi si iti retine “petele” si e ultima care iti va spune ca arati bine. In fata ei foarte greu vei ajunge sa fii multumit de ceea ce vezi. Iar cand in final vezi ce doresti, nu mai placi celor din jur.

Dar daca ai privi in ea? Daca te-ai uita in ochii persoanei reflectate? Daca ai incerca sa iti aduci aminte de ceea ce te defineste in ochii altora si te-a facut sa fii acceptat de ei? Ar fi mult mai usor pentru tine sa te accepti, ai fi mult mai natural si ai avea oricand puterea sa spui “F*ck it, arat bine oricum!”. Si oricum se stie ca a fost dovedit faptul ca nici o oglinda din lumea asta nu reda realitatea exacta in procent de 100%. Deci de ce sa iti faci griji ca arati ca un drogat dimineata dupa o seara de barfe si bautura cu prietenii, sau ca ultima faptura de pe fata pamantului cu machiaj intins pe toata fata dupa o noapte de club cu fetele? Oricum caricatura aia pe care o vezi in oglinda nu esti tu !

Wall of sound

Am avut ocazia in februarie 2007 sa merg la unul dintre primele concerte sustinute de Armin van Buuren, pe atunci DJ-ul numarul 1 al planetei, la noi in tara. Imi aduc aminte zilele respective foarte bine. Nu cred ca am sa le uit prea curand si asta pentru ca au fost unele din cele mai frumoase. La momentul acela muzica trance nu era promovata puternic in Romania, dar daca stau bine si ma gandesc nici acum nu este (se insista insa cu “talente locale” gen Inna, Morris, Play&Win ce promoveaza acelasi sound antic de house incipient care este hipnotizant pentru toti afonii ce asculta astfel “un house manelistic”). M-am dus la acest concert pentru ca stiam de Armin, il ascultam de ceva vreme si avusesem ocazia de a vedea si un DVD cu cel mai mare concert al sau din 2006 de la Amsterdam, in patria sa. Ceea ce m-a fascinat a fost modul relaxat in care un om isi exprima emotiile fata de un numar foarte mare de oameni ce receptioneaza acest mesaj in direct. Insa ideea acestui post nu este aceea de a-l lauda pe AvB ci de a explica motivatia proprie care te dirijeaza catre un astfel de eveniment. Simt nevoia sa expun asta pentru ca la noi in tara sunt cele mai multe “concerte”, toate pentru aceeasi categorie: votantii lipsiti de creier si personalitate. Fie ca e Festival Popular de Arte si Meserii, fie ca e Festivalul Baltii care da peste neamului, fie ca e Festivalul Padurii din lemnul careia familii intregi si-au ridicat case, fie ca e vorba de Festivalul Porumbului si asa mai departe, la toate – dar la ABSOLUT toate – este inclus si “CONCERTUL”. Vine un zdringhi-zdringhi, te enerveaza din start pentru ca pune intrebari absurde “Ce mai faceti, prieteni?”, “V-a fost dor de noi?”, “Vreti sa mai cantam o melodie?” etc. Adica, prietene, de ce vrei tu cu tot dinadinsul sa fii idiot? Stiu ca multimea din fata ta este de natura melteneasca, dar nici chiar asa. Pleaca lumea dezamagita acasa ca nu a cantat artistul live, ca nu a facut atmosfera, ca a stat putin etc.

Prieteni, ideea unui concert e alta. La un concert te duci pentru ca tu ai o anumita cultura muzicala. Te duci la concertul unui anume artist, nu la un mix tutti frutti (de toate pentru toti), pentru ca iti place muzica respectiva, pentru ca stii ce urmeaza sa primesti. Te duci pentru ca stii ca oamenii de acolo au venit pentru aceleasi lucruri ca si tine, pentru ca stii ca inca de la intrare ai cel putin un lucru in comun cu toti cei de langa tine. Te duci la un concert pentru ca simti in tine concertul cu multe zile inainte, pentru ca starea de spirit este intr-un concert cu mult inainte de startul propriu-zis al acestuia. Eu stiu ca inainte de concertul lui AvB adormeam cu gandul la atmosfera ce urma sa fie, fredonam melodiile lui zi si noapte si ajunsesem sa imi doresc mai mult ca orice sa fiu acolo. Trebuie sa simti acea vibratie interioara care te face sa fii fericit si bucuros inca inainte de a intra la concert. Trebuie sa simti nevoia de a fi totul perfect, te aranjezi cat mai cu atentie inainte de a pleca la concert, deoarece vrei sa fii perfect pentru el – pentru cel ce vine sa iti arate ca muzica e mai presus de orice. Practic, ai mai multe emotii decat cel care urmeaza sa urce pe scena si tocmai de asta il iubesti – te simti bine facand totul cu gandul la el. Cand intelegi si simti aceste lucruri, intelegi si de ce la marile concerte nu sunt niciodata incidente majore si de ce toata lumea iese satisfacuta. Intelegi rolul partii de warm-up (facut de alt artist de obicei) si apreciezi ca omul pe care ai venit sa il admiri nu va intra direct “sa ti-o traga fara preludiu”. Intelegi si notiunea de after-party si la fel apreciezi ca omul nu “coboara din pat sa plece fara sa nu iti lase un biletel de adio care sa iti consoleze singuratatea instanta de dupa”. Intelegi de ce nu te saturi sa asculti muzica respectiva pentru ca te defineste. Sincer sa fiu, cred ca toate aceste lucruri le poti simti la valoare maxima la Black/White Sensation. Este climax-ul coeziunii dintre fiintele umane si sunet. Este bucuria vietii traite in muzica. Toata lumea s-a minunat ca AvB si Tiesto au strans in medie 15.000 de oameni la fiecare concert in Romania (foarte mult adica). Dar ei nu au inteles ca oamenii care s-au dus acolo stiau ce vor primi si nu s-au gandit de doua ori. Nu au riscat nimic, ba chiar au infruntat multe dificultati naturale in Romania (drumuri proaste, lipsa organizarii coerente a cailor de acces etc.). Si un alt lucru: oamenii aceia s-au dus sa vada un profesionist, nu un amator si nu un pensionar. E normal sa nu ma duc la Michael Bolton, la Sandra si la mai naiba stie ce fosila de ceara din muzeul doamnei Touseau adusa pe o scena ridziana in fata mea. Vreau sa ma duc sa vad un om talentat, pasionat si care poate sa ma ridice cu atmosfera si poate sa ma duca unde doar visand am ajuns: intr-un paradis muzical. Si mi se pare normal sa platesc pentru asta. Iar pretul, in mod clar, va fi infim in cele mai multe dintre cazuri comparativ cu ce vei primi la schimb. Asta pentru ca atunci cand celelalte argumente “cad” in fata “intrusilor” despre care am vorbit anterior, cel al banilor este de neclintit. Astfel, platesti pentru linistea si siguranta ta mai mult decat pentru experienta.

Deci, prieteni, cand mai iesiti din casa in sila sa va duceti la nu stiu ce “concert” din cadrul vreunei manifestari sociale de amploare doar pentru ca nu aveti altceva mai bun de facut ganditi-va ca acelasi lucru il simt si aia de pe scena. Muzica inseamna pasiune si pasiunea o simti. Nu o poti mima.

Jertfa adusa lui Oedip

Respect foarte mult termenul de confident, cu tot ceea ce implica acesta – pozitiv si negativ. E un cuvant puternic: implica discretie – si nu forta bruta, implica emotie – dar nu sentimente, implica sinceritate – dar nu exclude “minimalizarea”. Nu toata lumea are, nu toata lumea cauta, dar in mod sigur de-a lungul timpului au fost multe decizii importante luate de persoane emblematice din istoria noastra ca urmare a influentarii lor direct/indirecte de catre o persoana de acest tip. Deja scriind asta ma simt mai bine. Plecasem de la o idee oarecum gresita, anume ca suferi intr-o anumita masura de un handicap sentimental care te impiedica sa dezvalui celor iubiti TOT ceea ce simti sau gandesti. Am observat, mai ales in ultimii ani, ca locul prietenilor adevarati este luat cu asalt, incet-incet, de catre confidenti. Nu mai iesi cu prietenii tai de o viata si sa le spui tot ce gandesti/simti, ci mai degraba iti canalizezi expunerea catre o singura persoana care sa te asculte. De multe ori confidentul este chiar unul din prietenii tai, dar retine – doar unul. De obicei este persoana spre care tinzi cel mai mult ca sa urmezi ca model, dar sunt si multe exceptii. Trasatura cea mai interesanta a unui confident insa nu este una din cele enumerate mai sus. Ea este sexul confidentului. Ceea ce am observat este ca in cele mai multe dintre cazuri confidentul este de sex opus, existand bineinteles si exceptii de la aceasta, hai sa ii spunem, “regula”. Este foarte interesanta aceasta obiectie, deoarece cam acelasi lucru este in firea fiecaruia dintre noi inca de la nastere. Exemplu: in prima perioada a vietii (sa spunem pana la 14-15 ani) un copil va fi mai atasat mereu de parintele de sex opus, va fi mai deschis si va fi mult mai intelegator fata de ideile expuse de acel parinte. De aici, probabil, celebra vorba “baiatul mamei”/”fata tatii”.

De aici insa poate sa ia nastere insa o problema sentimentala. De retinut este termenul “poate”, deoarece nu este ceva absolut. Sunt cazuri in care intelegerea sentimentelor tale si impartasirea ideilor care te definesc ca om in societate sa creeze falsa (si retineti “falsa”) senzatie de dragoste. De aici se formeaza un ghem de probleme. Neplacut de obicei. Ne-impartasirea aceluiasi sentiment de catre confident tinde sa se transforme in frustrare, in dorinta de izolare, deoarece persoana respectiva se simte tradata. Acesta este insa, dupa umila mea parere, un caz izolat si intalnit la persoanele care nu detin un simt propriu asupra vietii. La cei care nu stiu ce vor, mai pe scurt. La cei care sunt dispusi sa incerce orice in incercarea de a gasi ceva – orice. Si de cele mai multe cazuri cand faci orice pentru orice nu rezulta nimic. Paradox! Intorcandu-ne la problema noastra, de ce aleg fetele drept confident un baiat si baietii drept confidenta o fata? Eu cred ca motivul este clar si oarecum logic: fetele cauta acel sprijin, acea putere si acel sentiment de siguranta (de a se simti ocrotite) ce le era dat in copilarie de catre tatal lor, in timp ce baietii cauta afectiunea, intelegerea greselilor facute de ei si sfatul mereu bun al mamei. Cel putin eu asa vad treaba asta. Ca un caz special, cei care au fost crescuti de un singur parinte tind sa devina puternici singuri si sa nu depinda niciodata de nimeni si cred ca nu vor avea niciodata nevoie cu adevarat de un confident. Discutia e mult mai ampla si mai complexa decat umila mea putere de intelegere asa ca am sa ma opresc aici, deoarece cred ca am atins punctele esentiale ale acestui aspect.

Nu stiu ce concluzie sa trag, daca e un lucru bun sau rau sa ai un confident si de aceea las acest subiect in dezbatere. Nu am sa spun nici daca am si nici daca nu am o astfel de persoana in preajma. E confidential! Insa ma gandesc la cei care au si ma intreb ce se intampla cand un baiat si o fata, ambii cu propriul confident, se casatoresc. Cine decide pasii? Este ca si cum ai dormi intr-un pat dublu, dar nu dublu la modul in care te gandesti initial. Ciudat, nu?

Un gin tonic, va rog !

Scriu aceste randuri pentru a-mi expune o perceptie personala mai veche, dar care a revenit in actualitate zilele acestea. Nu e ceva mega-filosofic, sunt convins ca nu va misca universul vostru din loc, dar o scriu pentru mine si nu pentru voi :) Voi puteti citi ceea ce va place si sa apreciati daca e corect/frumos/banal/grosolan etc. Si va multumesc tuturor celor care cititi, nu doar celor care si apreciaza ce scriu. Revenind insa…

In ultimele zile am avut ocazia sa stau de vorba cu mai multe persoane ce impartaseau o temere comuna. Se pare ca fiecare primise aceeasi tema de casa si nu putea sa ii scrie rezolvarea desi raspunsul era cunoscut foarte bine. Toate spuneau in mod direct sau indirect ca se simt batrane desi nu au trecut nici una de 25 (douazeci si cinci) de ani. Pai, prietene, esti batran la varsta asta? Atunci parintii cand spun ca inca sunt in putere ce simt? Sa iti spun cum simt eu treaba asta, prietene, pentru ca simt nevoia sa o zic si sa le fac curaj si altora. Drumul asta al vietii e o nenorocita de calatorie spre moarte, singurul lucru absolut sigur din ziua in care te nasti. Stiu ca ai sa spui acum ca ai auzit asta, ca e un cliseu, dar lasa-ma sa iti spun ca eu cred ca daca ai auzit asta si inca te vaiti inseamna ca nu ai inteles nimic. Drumul asta il parcurgi tu si alegi ce anume sa savurezi pe parcurs.Vrei sa savurezi un joint – bravo tie, vrei sa savurezi feminitatea domnisoarelor sau masculinitatea barbatilor ce iti ies in cale – foarte bine, vrei sa te lasi de scoala si sa tragi cu spatele in constructii – alegerea ta si tot asa mai departe. Insa gandeste-te bine ca exista in viata cate un moment pentru fiecare lucru, un moment prielenic pentru a te duce la scoala, pentru a iti face prieteni pentru toata viata, pentru a iesi in club, pentru a merge la majorate etc. Stiti la ce ma refer. Ei bine, din punctul meu de vedere intre 23 si 27 de ani este momentul perfect pentru… TOT ?!

Sa dezvolt putin ultima parte de mai sus. Nu discut sub 18 ani pentru ca se stie ca nu ai libertate prea mare si deci iese din discutie. Intre 18 si 21 de ani esti inca fresh. Ca un fresh de portocale, dar care inca nu a apucat sa se “aseze” in pahar. E inca agitat si de aceea nu poate fi savurat. Iti lipseste inca maturitatea, viziunea care ar duce la coexistenta (la simbioza) dintre pasiune si dragoste. Nu pot coabita in persoana ta, fara a nu inclina balanta intr-o directie. Iesi la suc, club, sex in masina etc. Acum vine partea cool insa. Intre 22, 23 de ani si 27 esti de ajuns de pregatit pentru orice provocare. Ai toate optiunile din viata la indemana, ai terminat scoala, ai un job sau macar flirtezi la ideea unuia pentru a iti asigura si independenta financiara, dar mai ales pentru a o AFIRMA in fata celor din jur. Asadar, la 25 de ani spre exemplu ai optiunea de a iesi la un suc si de a face sex in masina, dar ai si optiunea de a iesi la o cafea si de a face dragoste intr-un pat mare. Poti iesi in club fara sa fii privit cu prejudecati, dar poti sa te duci si intr-o gradina botanica alaturi de persoana iubita. Poti face ce e mai frumos din ambele perioade importante ale vietii: copilarie si maturitate. Deci sincer, prietene, trebuie sa fii imbecil pentru a nu savura un astfel de moment. E ca si cum pana acum puteai sa bei doar suc si bere, iar acum in fata ta ai o masa cu toate bauturile existente (whisky, cocktailuri, vodka, gin etc.) de pe care poti sa iei ce vrei tu si sa bei, fara sa regreti nimic. Poti face orice alegere stiind ca e cea buna. Poti incerca orice combinatie, pentru ca nu vei regreta. Si ce daca o sa te mai doara capul? Si ce daca o sa iti mai fie rau cateodata? Si ce daca o sa fii vesel fara sa stii de ce? Va trece si abia dupa iti vei aminti cu placere de acele momente. Si cand vei incepe sa iti amintesti din ce in ce mai greu de ele atunci, prietene, sa stii ca ai imbatranit! Asa ca daca va simtiti batrani la 25 de ani aduceti-va aminte ca la varsta asta nu trebuie sa mai jucati sotron si nici sa urmariti Tom si Jerry. E momentul vostru, momentul in care va jucati rolul principal in cea mai mare productie: viata voastra. Si daca va considerati prea maturi tineti o lamaie/portocala deasupra focului si apoi striviti-o si vedeti daca sucul ei este cald. Daca il simtiti asa inseamna ca nu sunteti inca suferinzi de artroza.

Pentru mine inca un gin tonic, va rog !

Doar litere, fara numere

Cititi cu atentie apelativele urmatoare: marlan, tartan, ghertoi, cocalar, taranoi, tartex, manelar, tarlan. Ceea ce scriu in continuare va este dedicat exclusiv voua. Nu vroiam sa imi consum cuvintele, ideile si mai ales spatiul limitat al acestui blog pentru “personalitatile” (nu persoanele) voastre. Dar am ajuns la o concluzie sinistra: oriunde m-as duce si orice as face nu mai am loc de voi si ma sufocati cu perseverenta voastra de a ataca toate refugiile in care ma “adapostesc” din calea voastra. Ati devenit mult prea numerosi, iar orice lucru prea numeros devine o problema. Asadar as dori sa va duceti naibii de unde ati venit, datorita faptului ca voi oricum nu va simtiti bine in lumea noastra – a celorlalti – pentru ca voi nu aveti nici un principiu de viata, nici o valoare morala, nu aveti nici o calitate remarcabila in afara de aceea de a reusi sa ii deranjati pe cei din jurul vostru.

Stiu foarte bine ca si noi – restul – va deranjam pentru ca nu ascultam manele la refuz, pentru ca ne uitam urat la voi cand scuipati seminte pe strada si pe plaja, pentru ca nu dam noaptea muzica la refuz in fata garajului, pentru ca nu jucam remy, barbut si table in scara blocului si pe treptele din fata lui, pentru ca nu il impingem pe ala care e in fata noastra la coada ca sa ajungem mai repede in fata si pentru multe alte “defecte” pe care le avem. Sa va explic cateva lucruri: nu ascultam manele pentru ca avem o viata mai complexa decat a voastra care se rezuma la acelasi nefericit si inflexibil triunghi al banilor, dusmanilor si iubirii (impartasite, dar adeseori cu ne in fata), pentru ca nu preferam femeile usoare care se misca “lasciv din solduri (grasimi)” imbracate ca ultimele bagaboante, pentru ca nu ne expunem datoriile de la banci sub forma unui ghiul pe deget, pentru ca ne taiem unghiile (da – si alea de la picioare trebuie taiate) ca sa avem grija de sanatatea si de aspectul nostru, pentru ca nu ne cumparam in fiecare luna din alocatia de handicap social cea mai ieftina cartela de telefon pentru ca e mai ieftin decat sa o reincarci pe aia veche. Pauza. As vrea sa va trimit inca o data naibii pentru ca obosesc scriind despre voi. Putem continua acum. Noi diferim fata de voi pentru ca ne place sa ne castigam banii muncind (da – de aia noi suntem aia “fraieri”) pentru ca in felul asta sa fim corecti fata de societate si sa ajutam la dezvoltarea ei (chiar daca asta presupune si intretinerea voastra – dragi someri) si nu visam sa castigam la “cazinou’” si nici la “ruleta”, noi diferim de voi pentru ca stim sa castigam atentia celor din jur vorbind incet despre lucruri interesante si nu tipand cu “ea” in gura, noi diferim de voi pentru ca nu ne bronzam cu urma de lant pe gat si nici cu urma de tricou de camp, noi diferim de voi pentru ca stim sa vorbim corect limba romana si pentru ca – ciudat – stim sa si scriem corect din punct de vedere gramatical, respectand regulile de sintaxa si morfologie. Noi diferim de voi pentru ca decat sa ne luam emblema de BMW alegem sa ne luam Seat (un exemplu abstract) pentru ca voi nu veti intelege niciodata de ce la semafor un Seat de 200 de cai pe benzina va lasa o flegma pe parbrizul BMW-ului vostru din 1900-iarna, nu toamna si asta tot pentru ca voi nu intelegeti ca la o masina motorul si transmisia conteaza mai mult decat firma si muzica. Da, muzica data tare nu te face sa mergi mai repede! Socant. Si nu in ultimul rand noi diferim de voi pentru ca nu facem o turma de copii pe care sa ii tinem flamanzi, murdari si la limita saraciei, pentru ca noi stim ce sunt alea metode contraceptive si pentru ca noi stim sa folosim un prezervativ (nu, nu se sufla in el). Stiu ca aveti multe calitati pe care nu le pot exprima din pacate pe umilul meu blog, dar puteti sa va duceti la naiba cu ele cu tot.

Un ultim lucru: noi diferim de voi pentru ca avem un respect de sine cultivat si nu auto-impus, pentru ca noi stim ca pentru a reusi in viata asta nu trebuie sa ai bani, femei si masini ci doar minte si bun simt. Restul vin apoi singure si asta voi nu veti intelege niciodata ! Nu meritati nici macar o poza. Stiti cum aratati !

I feel the funk blast

Cam asta tipa fiecare fraier indragostit ! Da, prietene, simti explozia sentimentala specifica speciei noastre si in mod clar nu esti singurul. Deci din start nu te manifesta zgomotos si la vedere pentru ca toti vom sti ca ai fost privat de acest sentiment multa vreme. Esti indragostit lulea, te gandesti deja la dorinta si pasiunea depusa de tine atunci cand vei ajunge in locul acela mult visat de tine. Dar, prietene, anticiparea este moartea pasiunii. Decat sa te arunci in declaratii grandioase, in discutii despre nemurire si in cadouri care mai de care mai alese, mediteaza un pic la ideea asta: indiferenta in aparenta. Oare de ce ai face asta te intrebi. Pai in primul rand ca sa nu il sufoci din start pe cel de langa tine, pe cel pe care abia l-ai descoperit. Si atunci cum va vedea ca il vreau? AH ! Asta era de fapt: il vrei. Eu personal stiu ca atunci cand vreau ceva intind mana si iau. Nu ma apuc sa explic de ce si nici pentru ce anume imi trebuie. Asa ca decat sa te repezi in sms-uri copiate, imprumutate de la prieteni poeti si inainte de a-ti gasi primul confident care sa te invete sa iubesti intr-un mod inconstient un triunghi amoros mai bine ai intinde mana ta spre cea a persoanei dorite si ai apuca-o. Asa poti fi sigur ca intentiile tale mai mult sau mai putin pozitive ii sunt transmise si in mod sigur ii vei transmite cel mai puternic si important sentiment care poate exista la inceputul unei relatii: SIGURANTA!

Ei, acum esti un om mare…in ochii celui de langa tine. Ai aratat ca nu detii niciun handicap sentimental anterior care sa te priveze de acest prim pas foarte important si ca pornesti ridicarea unei fortarete inexpugnabile (o relatie solida) de la fundatia zidurilor exterioare si nu de la sala tronului in care tu sezi grandios. Ai aratat practic ca nu tu esti in centrul atentiei ci toate celelalte lucruri marunte care iti alcatuiesc “regatul” tau. Da: esti King Of Your Castle ! Din momentul asta depinde doar de tine cum te vei manifesta si cum vei iubi persoana intrata in lumea ta. Doar tu vei cobori si vei ridica poarta cetatii tale, asa ca ai mare grija pe cine lasi ca sa iasa si pe cine sa intre, pentru ca povestea Calului Troian nu este niciodata demodata.

Eu personal stiu ca doua persoane care strabat un cer dubios al sentimentelor pot avea iluzia ca se vor ciocni si va rezulta ceva frumos, dar in realitate se pot afla pe doua linii paralele si pot trece una pe langa alta fara a se putea atinge, indiferent cat de iminenta ar putea parea ciocnirea lor. Eu am ales sa navighez pe marea sentimentelor alaturi de persoana iubita, pe aceeasi barca, pentru ca mai degraba infrunt o furtuna pe mare decat o ciocnire la mare inaltime.

Ecstasy of gold

Chiar asa – extazul aurului. Ce presupune aceasta notiune? De ce au fost alipite doua cuvinte total diferite? Pai ma gandesc ca nu sunt chiar atat de diferite, pentru ca amandoua sugereaza supremul – extazul prin prisma sentimentelor si aurul prin prisma valorii si calitatii – si amandoua sunt doua cuvinte extrem de puternice chiar si atunci cand sunt luate de sine-statatoare. Alipirea lor cred ca augmenteaza nivelul insemnatatii fiecaruia dintre cele doua cuvinte si rezultatul final obtinut bate cam orice exprimare a satisfactiei totale.

Cum de am ajuns sa vorbesc despre asta? Pai m-am gandit la ce urmareste fiecare in viata asta si am observat ca toti tintim catre varf, indiferent de lucrul pe care il facem si deci e ceva care ne caracterizeaza si mi se pare interesant. Cand eram mai mic mi s-a spus ca atunci cand esti la mare daca iei o scoica si o duci la ureche pentru a asculta in ea ai sa auzi marea. Pare un mit urban asa ca am decis nu o data sa incerc sa imi raspund mie insumi la aceasta problema. Fiind pe plaja am ascultat intr-o scoica, tinandu-mi urechea cealalta acoperita pentru a ma izola de sunetele de pe fundal si am auzit intr-adevar marea. IMPOSIBIL! Mi-am spus ca nu are cum sa se intample asa ceva. Am repetat si am obtinut acelasi rezultat spre stupefactia mea. Nu eram multumit totusi, pentru ca nu parea explicabil ce se intampla, asa ca am venit acasa cu o scoica, am dus-o la ureche si am ascultat. Nimic. Alta scoica, poate aia este stricata. Nimic. Si am fost multumit. Pentru ca mi-am dat seama de un lucru. De cele mai multe ori este de ajuns sa crezi in ceva pentru ca acel lucru sa fie real si sa te faca sa te simti bine. NU trebuie sa fie impartasit de cei sau cu cei din jur. Este al tau! Micul tau secret in care crezi. Orice iti propui este realizabil si cand ajungi sa atingi scopul final ghidandu-te dupa acest lucru cred eu ca simti extazul aurului.

Si ce exemplu mai la indemana decat relatia sentimentala dintre doi oameni pot da? Intri intr-o relatie si iti propui sa fie cea mai buna, cea mai completa, cea mai lipsita de neintelegeri, cea care sa te faca sa te simti ABSOLUT. Pentru asta insa incepi sa faci compromisuri pentru ca in acest fel stii ca relatia are sanse reale de a deveni ceea ce ai visat. Insa la sfarsitul unei zile, cand te sui in pat langa persoana iubita si te linistesti, poti auzi marea si… o poti simti – este langa tine, pentru ca in asta ai crezut mereu !

Ca de obicei anexez o poza pentru a descrie mai bine mesajul acestui post.

Hard to beat

Despre relatii cu foste sau foste relatii actualizate au scris multi si inca o fac (dovada aici de fata). S-a dezbatut subiectul indeajuns de mult asa ca nu o sa scriu un fluviu de cuvinte pentru a descrie ce cam toti am trait macar o data in viata sub diferite titulaturi: ciorba re-incalzita, datul papucilor si apoi recuperatul lor etc.

O sa folosesc doua poze facute de mine pentru a evidentia si mai bine ce vreau sa spun :) La urma urmei o poza face cat o mie de cuvinte, nu?

Orice fosta relatie (nu ma refer la cele stric fizice sau one-night-stand-uri) lasa in urma sa un MUC. DA ! Acel ceva mic si lipicios care nu se desprinde usor, iti e sila sa il dai jos cu mana, iti provoaca greata, desi la un moment dat el a fost util si te-a protejat clar de ceva rau. Asadar, mai jos am pus o poza care infatiseaza un muc de tigara ce simbolizeaza o relatie trecuta, ingropata in sufletul tau. Este acolo, dar nu iti vine sa mai pui mana pe el, pentru ca simti ca nu il mai poti aprinde, nu mai ai ce fuma din el, este deja murdar de ruj, ce poate ascunde urmele rujului altcuiva si la urma urmei de ce te-ar mai interesa un CHISTOC ? Si totusi, sunt momente in care iti aduci aminte cum ai savurat acea tigara (relatie), cum ai tras in piept aer puternic de fiecare data cand urma sa te vezi cu cel iubit, cum mereu iti lua grijile de pe cap si te relaxa, dar mai ales iti aduci aminte ce bine te-ai simtit atunci cand ai stins TU acea tigara, cand ai apasat pe ea ca sa o stingi, cand ai strivit-o si ai simtit-o cum nu mai arde. Te-ai simtit bine, nu poti minti :) Pentru ca toti ne simtim bine, macar teoretic, DUPA ce fumam o tigara.

Revenind la momentele de cumpana cand un impuls necontrolat, de genul celor care te impingeau sa te joci in strada cand erai mic desi stiai ca nu ai voie si ca e periculos (avertismente reale ce nu contau oricum), te impinge totusi sa ridici mucul acela, chistocul stins, pentru a verifica daca nu ascunde o tigara intreaga. Exact ca un om al strazii care se bucura de chistocul aruncat de altu, sau de tigara fumata pe jumatate de cineva ce se urca grabit in masina si o arunca pe jos, la fel te bucuri si tu cand intinzi mana spre acel chistoc. Simti ca totusi salvarea ar putea veni din partea lui. Sa simti din nou relaxarea pe care o vanezi. Insa ai parte de o surpriza, prietene, pentru ca nu scoti o tigara intreaga ci doar un muc. Un muc care la vremea lui te-a protejat de fumul toxic pe care il inhalai, un muc care si-a facut treaba pentru care a fost conceput si care acum e cel mai bine sa ramana asa. Lasa-i deci pe altii sa caute printre chistocuri si gaseste-ti o tigara intreaga pentru tine !

Pentru inceput… despre mine

Consider ca e cel mai corect sa incep acest blog printr-o scurta prezentare a mea, a celui care va scrie aici. Pe scurt sunt un tanar caruia ii place sa se bucure de aceasta perioada a vietii cat mai mult si ca multi cei dintre care au un blog am si o alta latura decat cea afisata zilnic, una care cred eu ca ar fi mai putin interesanta pentru cei din jur in lumea reala. Apreciez sinceritatea si de aceea mi-am format niste principii dupa care sa ma ghidez si pe care le respect indiferent de context deoarece pana la urma actiunile pe care le faci te definesc ca om, iar cand ai un set de reguli care sa te ghideze in actiunile intreprinse poti fi sigur ca ele mereu vor putea fi explicate. Te scutesti singur astfel de un chin al inventarii de explicatii :) Cam atat deocamdata, deoarece am zis “pe scurt” la aceasta prezentare.

Anexez si o poza care imi place si care descrie firea mea “virtuala”. Nu sunt un asasin, nu sunt un justitiar, sunt doar o persoana care respecta regulile jocului si care uraste trisorii. Iar cand cineva triseaza in viata, nici credinta nu il mai poate ajuta (vezi crucea tinuta invers in gura care nu e un simbol satanist). So, the way of the gun…