Road Trippin’

“Now let us drink the stars / It's time to steal away / Let's go get lost / Anywhere in the U.S.A.”

Nu pot sa cred! Nu pot sa cred ce fel s-a potrivit melodia asta exact peste ideea pe care o aveam. Se intampla ca nu gaseam nici o melodie pe care sa o asociez ideeii ce urmeaza sa o expun si cand credeam ca va fi greu sa gasesc una, melodia ideala a venit singura in playlist. Este mai mult decat perfecta si inca o data cred ca nu e doar o coincidenta faptul ca se leaga de evenimentele din vara trecuta. Nu stiu cum, dar Universul aseaza totul inca o data.

Citeam zilele trecute cateva pagini din biografia oficiala a lui Steve Jobs cand am intalnit un citat vechi, a carui semnificatie nu trebuie cautata pe cale rationala; el trebuie sa fie trait de fiecare pentru a-i descoperi si simti intelesul. Si zicea asa: “Calatoria este rasplata”. Mi s-a parut ca cineva a pus pe hartie exact sentimentul meu nescris, pe care il credeam imposibil de transpus in forma scrisa. Si totusi el pare atat de simplu acum. Inca imi vine greu sa imi astern tot acest sentiment in cuvinte, dar am sa incerc. Am sa incerc pentru ca emotia pe care o simt inainte de a pleca la orice drum nou este de nepretuit. Si totusi ea este atat de scurta, atat de intensa, atat de unica si irepetabila incat odata ce am ajuns la destinatie as vrea sa pornesc inapoi doar de dragul de a o redescoperi. De a o simti acolo, in pieptul meu, gata sa pompeze adrenalina in vene, sa dezlantuie valul de endorfina care sa imi inunde toate simturile. Curiozitatea si dorinta de a plonja in necunoscut sunt doua dintre cele mai puternice sentimente pe care le putem trai. Dorinta de a pleca la drum, de a incepe ceva nou, de a simti aventura cum se desfasoara in jurul tau si cum o lasi in urma cu fiecare kilometru parcurs, toate astea sunt impulsuri primordiale. Pentru ca de fapt ele deriva din dorinta ancestrala a omului de a avea posibilitatea de a o lua oricand de la inceput, de a descoperi un nou drum, un drum neexplorat pana atunci. Si asta pentru ca omul simte nevoia de a se descoperi pe sine insusi la fiecare pas, dar cel mai bine o poate face atunci cand are in fata noi provocari, noi drumuri. Alegerea de a parcurge un drum intr-un anumit mod este unica si efectele sale ireversibile. Cred ca de aceea iubesc calatoria mai mult decat destinatia in sine. Pentru ca stiu ca la capatul celalalt ma asteapta ceva ce pot categorisi aprioric in banalele si atat de uzatele frumos/urat, bine/rau si toate derivatele lor. Entuziasmul primului raspuns la intrebarea “Cum a fost?” se diminueaza treptat, pe masura ce intrebarea este reluata. Singurul lucru care nu se risipeste este entuziasmul calatoriei, aventurile traite si ai nevoie sa faci trimitere la acele mici si unice intamplari pentru a potenta atat propriul entuziasm, cat si raspunsul oferit interlocutorului. Pentru ca pana la a povesti destinatia ii expui drumul, ii expui omul ce ti-a zambit in tren, ce te-a ajutat cu indicatiile atunci cand erai cu masina intr-o intersectie necunoscuta sau care ti-a imprumutat din increderea lui in avion. Rolul pe care hazardul il joaca pe parcursul fiecarei noi calatorii, oamenii pe care ii poti intalni sau nu, faptul ca orice drum gresit te poate conduce catre descoperirea unor locuri fabuloase, toate astea mi se par fascinante. Cred ca nu am sa pot sa apreciez niciodata o destinatie mai mult decat drumul pana la ea.

Iubesc calmul acestei melodii care suprinde perfect emotia unica a inceputului fiecarei noi calatorii. Un calm care pune un plasture peste adrenalina care este pompata frenetic. Nu este de mirare ca John a inventat melodia dupa ce a venit de la surf. Surf-ul reprezinta libertate, o provocare continua si o lipsa de repaus. Exact definitia calatoriei perfecte.

Pentru ca imi place cum suna

“Eblouie par la nuit à coup de lumière mortelle / A-il aimé la vie ou la regarder juste passer? / De nos nuits de fumettes Il ne reste presque rien / Que Tes cendres au matin”

Nu prea imi place mie muzica facuta de francezi. Imi plac filmele lui Luc Besson, imi place de Jean Reno si in general imi plac chestiile facute de francezi. Mai putin muzica. Si nu este vorba ca nu as fi incercat sa ascult. Ba chiar imi aduc aminte de o melodie care a facut istorie pe vremea cand eram prin clasa a opta; se numea La Tribu De Dana si era cantata de Manau, parca. Au mai fost vreo cateva exceptii, dar in general nu am gasit prea mult mesaj in muzica lor. Pur si simplu imi pare lipsita de orice fel de ritm si nu reuseste sa imi trezeasca nici un fel de sentiment.

Eroul apare insa atunci cand te astepti mai putin. Asa a fost si cu mine si aceasta melodie. Pur si simplu m-a fascinat de cand am auzit-o pentru prima data. Rula in fundalul unui film, ca si coloana sonora discret asezata intr-o drama intunecata. Dar cat de perfect putea sa sune! Este genul de melodie pe care am indragit-o din primele secunde. Nici nu ma interesa mesajul versurilor si asta deoarece melodia in sine era absolut fascinanta. Ma amuz pentru ca de multe ori, in jungla muzicala in care am ajuns sa traim, o raza de soare coboara si te atinge exact cand te astepti mai putin. Am cautat sa vad daca si versurile sunt pe masura muzicii si am descoperit cu admiratie o melodie completa. Imi place nespus faptul ca versurile sunt atat de intunecate, de apasatoare, dar in acelasi timp raza de speranta este prezenta in toate. Te indeparteaza si te apropie de lumina in fiecare strofa, se prabuseste peste tine doar pentru ca in secunda urmatoare sa fie recladita. Ma face sa ma gandesc la persoana pe care o iubesc, sa ma bucur de ea si sa ma bucur ca am intalnit-o. Melodia asta simt ca o privesc ca pe un film-noir, despre doua suflete care se cauta si care in acelasi timp se lupta cu reflexia lor. Un film-noir vazut prin fum de tigara uitata neglijent in scrumiera. Pentru ca cele doua suflete s-au gasit in afara melodiei.

Melodia are o singura intrebare adresata in mod direct, dar cat de profunda poate fi aceasta. Imi place atat de mult incat as putea sa visez raspunsul ei la infinit. “Éblouie par la nuit à coup de lumières mortelles / Faut-il aimer la vie, ou la r'garder juste passer?”

Blogul care respira

“Night air has the strangest flavour / Space to breathe it, time to savour”

M-am intors la scrisul pe blog dupa o perioada de cativa ani in care am considerat ca aceasta activitate nu merita nici timpul si nici efortul. Imi pare bine insa ca m-am decis sa reiau scrisul pe blog. Acest lucru are legatura si cu faptul ca simt ca m-am schimbat in ultimele aproximativ zece luni. Ha… Acum realizez ca au trecut zece luni de la cea mai frumoasa vara pe care am trait-o. Zece. Cifra perfectiunii. Formata din 1 si din 0. Singurele numere necesare codului binar pentru a functiona. Este ciudat pentru ca acum pare ca fiecare lucru se leaga de vara trecuta.

Scriu acest post pentru ca ideea mea referitoare la existenta acestui blog s-a modificat radical fata de momentul initial. Pentru ca acum vreau sa impart din gandurile, din ideile si din sentimentele mele cu acest spatiu. Nu mai vreau sa il populez cu scheleti, ci cu viata. Vreau sa stiu ca ceea ce am asternut aici are si un pic de viata. Si pentru ca vreau sa imi aduc aminte de aceste clipe, de aceste seri si de aceste zile, care reprezinta o noua versiune. O versiune mult mai buna, mai completa, mai ordonata, mai intelegatoare a aceluiasi loc, a aceluiasi om. Nu vreau sa uit aceasta perioada care m-a invatat sa admir frumosul, sa apreciez arta in diferitele ei forme, dar mai ales nu vreau sa mai uit sa fiu eu.

Am inceput sa respir din nou. Si e minunat dupa atata timp de cautare, de anonimat si de ganduri risipite in umbre. Vreau ca locul acesta sa ma faca sa il vizitez si peste multi ani de acum inainte, iar acum ca respira, cred ca are aceasta sansa.

Review de un cuvant – Man Of Steel

“It's sprawling, feels epic, and is loaded with enough booms and bangs to keep the popcorn going”

SMECHEEEEER

PS: Ideea de a face un review de un cuvant pentru filmele mai interesante pe care le vad nu imi apartine, dar mi-a placut foarte mult. Asa ca am imprumutat-o si o voi folosi atunci cand voi simti ca un film merita cu adevarat.

Azi, solstitiul

“Got my Ray-Bans on and I’m feeling hella cool tonight / Everybody’s vibing so don’t nobody start a fight“

Azi ar fi cam cea mai lunga zi din an. Tot azi ar trebui sa fie si cea mai scurta noapte a anului. Teoretic ai avea destul timp sa intalnesti o fata, dar mult mai putin sa o cunosti. Si asta pentru ca nimeni nu se lasa descoperit ziua. Treaba aia care zice ca “noaptea este cel mai bun confident” este de retinut. Poate ca lumea se invarte ziua, dar ea se planuieste noaptea. Altfel de ce am mai avea nevoie de cafea dimineata?

Ma amuz mereu pe seama faptului ca daca intreb pe cineva ce a facut cu o zi inainte o sa incerce sa isi aduca aminte cu exactitate, sa imi spuna macar cateva detalii. Dar daca intreb pe cineva ce a facut in noaptea precedenta o sa zambeasca si o sa se uite la mine cu privirea aia gen: “De parca tu nu ai sti”. Sau va alege raspunsul cel mai la indemana, raspunsul standard “am dormit”. Nici macar nu va incerca sa isi aduca aminte sau sa ma minta. Cumva ziua nu vrei sa vorbesti despre noapte, iar noaptea nu vrei sa iti aduci aminte ce ai facut ziua. Sunt incompatibile ca subiect de discutie. Eu pot lega noaptea de zi doar intr-un singur scenariu care include marea si plaja. Este unul dintre putinele locuri care imi vin in minte si in care iti poti petrece cu placere atat ziua cat si noaptea. Fie ca alegi sa te bronzezi, sa inoti, sa te relaxezi pe nisipul fin langa persoana iubita, sa dansezi sau sa faci dragoste in apa, cu exceptia bronzatului, toate se pot face si noaptea. Este singurul loc la care ma pot gandi in care noaptea devine sinonima cu ziua. Totusi, tind sa cred ca intensitatea senzatiilor traite noaptea pe plaja sau in mare este greu de egalat. Rasaritul vazut de pe plaja. Dragoste. Dragoste de frumos, dragoste pentru persoana de langa tine. Prieteni stransi in jurul unui foc improvizat pe nisip, depanand amintiri. O imagine frumoasa, construita pe calm, sentimente, fericire. Orice as arunca in aceasta ecuatie, oricate necunoscute si oricate variabile, rezultatul ar fi mereu acelasi. Imi place mereu cand simt vara aproape sa ma gandesc la clipele traite pe plaja in anii precedenti, pentru ca ma relaxeaza, pentru ca imi dau dorinta de a trai si mai multe lucruri si sentimente frumoase.

Plaja si marea leaga noaptea de zi. La asta se rezuma de fapt si aceasta zi de azi. Este minunata tocmai pentru ca ai timp destul sa te gandesti la ce vei face in aceasta noapte. Asa ca sa lasam soarele sa aprinda noaptea si apoi sa o stinga. Cu stil, zic! Cheers to the freaking weekend !

This Velvet Glove

“John says to live above hell and / My will is well”

Initial aveam de gand sa scriu despre alta melodie, dar m-am razgandit in ultimul moment. Simteam ideea din spatele ei si aveam conturat un inceput destul de bun, dar toate la timpul lor. Ca de fiecare data cand pun melodia asta, sunetul ei ma hipno-fascineaza. Nu pot sa imi explic de ce nu ma pot dezlipi de ea odata ce am ascultat-o si simt nevoia sa apas repeat pana amorteste butonul respectiv. Pe langa chitara lui John, care ma lipeste de melodie inca de la primele acorduri, iubesc mesajul si mai ales versurile prin care este exprimat. Vizual l-as putea compara cu un labirint perfect vazut de sus, dar fara ideea de malefic aferenta locului respectiv.

Ce sunet obsesiv deschide melodia asta, cat de bine deschide usa versurilor care incep fara sa “paseasca peste prag”. Efectiv “curg” din acorduri intr-un mod imposibil. Dar cat de bine recupereaza apoi, cat de bine sunt construite ca sa escaladeze conditia umana. Mesajul este unul de dragoste care pleaca de la ideea de “eu”, apoi trece la cea de “tu”, face tranzitia prin “eu” te vreau pe tine “tu” si se incheie cu “eu” + “tu”. Este povestea clasica de dragoste si scriu acest post si cu gandul la “tu”-ul meu. Despre “eu” e vorba in prima strofa completa care incepe cu “It's such a waste to be wasted / In the first place / I want to taste the taste of / Being face to face with common grace”. Nu am cuvinte pentru a putea expune frumusetea acestei exprimari atat de profunde, construita atat de simplu prin repetitia anumitor cuvinte cheie. Este imaginea acelui “eu” care a trait in fiecare dintre noi in anumite momente, acela care simtea ca nu isi gaseste locul, scopul, omul; care simtea ca este irosit sau ca este risipit; care vroia sa stea fata in fata cu harul sau si sa ii simta gustul, sa simta ca a descoperit acel ceva care il face sa fie unic. “To meditate on the warmest dream / And when I walk alone I listen / To our secret theme” este exact despre vizualizarea acelui vis suprem in care “eu” apare nu complet, nu fara secrete, dar fericit. Acea fericire care este data de caldura unei iubiri, dar care este risipita in ultimele doua versuri unde revine conditia de singuratic a lui “eu”, pozitie din care isi traieste dragostea implinita pe versurile unui cantec. Inevitabil ma gandesc ca sunt multi cei care au trait asta la un moment dat, intr-o zi sau intr-o noapte. Eu unul recunosc ca da. Si apoi vine partea cea mai puternica, cea mai frumoasa, cea mai plina de sentiment si modul in care Anthony transmite toata energia sa, tot sufletul sau, o fac sa fie cea mai stralucitoare dintre strofe. Este partea dedicata lui “tu”, partea pe care o asociez exclusiv cu persoana pe care o iubesc. Si incepe cu “Your solar eyes are like / Nothing I have ever seen / Somebody close / That can see right through”. Definitia nu este pentru un “tu”, ci pentru ACEL “tu”. Pentru cine straluceste cu o lumina care alunga intunericul din “eu” si care il vede pentru ce este cu adevarat, pentru ce nu poate arata lumii pentru ca nu stie cum. Pentru ca anuleaza nevoia lui “eu” de a-si mai cauta dragostea pe versurile unui cantec fantoma si il ajuta sa o gaseasca in versurile tuturor melodiilor. “I'd take a fall and you know / That I'd do anything / I will for you” este inceputul dedicatiei facute de “eu” lui “tu” si nu finalul lui “tu” asa cum s-ar crede initial. Si din nou este subliniata unicitatea acelei persoane cu ajutorul ultimului vers care descrie inca o data aura acelui “tu”, distrugand generalizarea. Dedicatia lui “eu” catre “tu” merge inainte abandonand partea mai “grea”, partea ideii de lupta si exprima ideea unui camin redescoperit prin “Sailin' for the sun / cause there is one / Knows where I'm from”. Este atata lumina, incredere si eliberare in aceste versuri tocmai pentru a intelege mai bine transformarea lui “eu”. Faptul ca soarele stie de unde vine acest “eu” inseamna ca toti apartinem acelei lumini supreme, ca acel far ne ghideaza catre el. Ca fara un pelerinaj prin semi-intuneric nu vom putea aprecia niciodata lumina fericirii, care privita direct din prima ar putea sa ne topeasca sentimentele noastre firave. Iubesc inocenta ultimelor doua versuri care incheie atat de simplu dedicatia, fara a avea insa curajul de a-i pune semnul exclamarii in coada: “I care for you / I really do, I really do”. In loc sa spuna ceea ce orice “tu” isi doreste sa auda, este repetat mesajul acela copilaros pentru a transmite perfect emotia unui adevar mascat din cauza lipsei de curaj pe care “eu” o are. Reflecta in acelasi timp si o slabiciune , lupta din interiorul lui “eu”, lipsa puterii de a se delimita complet de “eu” original. Implinirea lui “eu” cu “tu” se face in mod firesc in versurile “Come closer now / So you can lie / Right by my side”. Este impletirea celor doi si este urmata de momentul in care “eu” impacat cu el insusi renunta la cel din trecut: “Sit alone in the sun / I wrote a letter to you / Getting over myself, yeah”. Decizia este a lui si o face pe soare, simbolizand lumina, fericirea si implinirea lui, iar modul romantic in care “tu” primeste scrisoarea reprezinta dovada ca partea mai buna a lui “eu” este cea care a castigat lupta. Ca “eu” este gata sa nu se mai ascunda de nimeni si de nimic.

Este o melodie completa pentru ca este imaginea completa a dragostei, a descoperirii, a timiditatii adolescentine, a exprimarilor stangace, a increderii in sine dezvelita discret, a redescoperirii. O sa inchei cu ultimele versuri din melodie, versuri care pana acum 5 ani le-am avut in suflet sub diferite exprimari, dar  niciodata mai perfecte de atat: “Long to be with / Someone to tell / I love your smell”. EPIC!

Song To The Siren

“Long afloat on shipless oceans / I did all my best to smile / 'Til your singing eyes and fingers / Drew me loving to your isle”

Am vrut sa scriu despre melodia asta cu ceva timp in urma, dar am tot amanat momentul si nu stiu de ce. Sunt momente in viata cand se intampla sa descoperi un anume ceva care prin frumusetea lui absoluta te fascineaza, te topeste, incetineste timpul si apoi te explodeaza in mii de aschii de sentimente. La final te regasesti, te recompui, mai complex, cu sentimente de mult uitate acum redescoperite, mai intens… Mai frumos! Aceasta melodie este nu doar un anume, ci ACEL anume, nu doar un cantec, ci un fior.

Acultand aceasta melodie ma simt prins intr-un balon de sapun, cu peretii sai transparenti, dar plini de curcubee miniaturale. Este un amestec de sentimente frumoase, pline de lumina si bucurie, care se contopesc, se contamineaza, apoi se redefinesc. De fiecare data cand o ascult ma simt izolat, ca un marinar solitar pe barca sa incercata de furtuni nenumarate, care alege sa se lase prins in frumusetea inselatoare a sirenelor. Asta este si mesajul melodiei, anume acela de a nu mai incerca sa rationezi sentimente, de a nu mai incerca sa rezisti lucrurilor care sunt parte din tine. Poate ca sirenele sunt exact sentimentele noastre reprimate zi de zi din cauza lipsei timpului, din cauza vitezei in care ne traim viata. Poate ca de aceea sunt si atat de periculoase pentru noi, pentru ca odata ce le (re)descoperim, le simtim, ne lasam atrasi de frumusetea lor, de inocenta puritatii lor, ne lasam imbratisati de ele si devenim captivii lor. Si da, melodia asta ma face sa imi doresc sa fac dragoste cu persoana iubita, sa ma las prins in farmecele ei in timp ce ea se bucura de nesatul meu fata de frumusetea ei. Sa devin nu jumatatea, ci actiunea care face scena sa fie completa. Nu mai vreau sa fiu o jumatate; aleg sa fiu scena intreaga alaturi de ea sau nimic amandoi. Imi place foarte mult ideea ca toata viata ne-am urmarit reciproc, ca ne-am intalnit mai intai in visul uitat in fiecare dimineata, ca unul fara celalalt nu ar mai fi amuzant, idee care se regaseste aici “Did I dream you dreamed about me? / Were you hare when i was fox?”. Si accept si faptul ca odata ce am intalnit-o m-am lasat abandonat in bratele ei, de unde mi-as fi dorit sa scriu acum aceste randuri, pentru ca mi-am dat seama ca desi lumea ma vrea inapoi pentru ce eram inainte, acum nu mai pot si nu mai vreau sa fiu acel cineva chinuit pe marea dezamagirilor, in asteptarea unei noi furtuni, blestemand zilele insorite lipsite de adiere si noptile in care ma inveleam doar cu luna. “Now my foolish boat is leaning / Broken lovelorn on your rocks” Dupa atata vreme inca nu am invatat cum sa imi peticesc inima la loc dintr-un simplu motiv: nu vreau sa o mai ofer niciodata intreaga altcuiva. Ma bucur ca ea s-a spart pe tarmul tau, ca tu ai toate bucatile ei si ca doar tu poti sa o vezi intreaga. Nu stiu cum ar suna toate astea spuse fara aceasta melodie superba, care m-a topit, pe care vreau sa ma topesc in bratele tale ori de cate ori o ascult. Sunetul ei cald face dragoste cu toate sentimentele celui care o descopera, se impleteste in el, devine o parte din el. Este ce ai simtit atunci cand ti-ai privit jumatatea prima data, este dragostea care te invaluie si te face sa plutesti usor. Este dragostea!

Consider aceasta melodie ca fiind o catifea spirituala ce innobileaza un album Central. Daca God este aura, atunci Song To The Siren este sufletul, viata, dragostea ce curge prin acest album. La infinit! P.S.: Cine vrea sa auda versiunea originala cantata de Tim Buckley poate sa o caute, dar personal o gasesc dezbracata de viata.

Get Lucky

“Like the legend of the phoenix / All ends with beginnings / What keeps the planet spinning / The force from the beginning”

Am sa ma folosesc de aceasta melodie superba de vara care aduce cu ea dorinta de viata, de dans, de a fi fericit inconjurat de prieteni pentru a trimite inca un gand frumos catre tine, my lovely man. Stiu ca este o melodie care te caracterizeaza perfect, ca este la fel de plina de ritm ca si tine si sunt sigur ca si tu o asculti. Eu o sa ma bucur de magia acestei melodii alaturi de persoana pe care o iubesc si alaturi de care am ascultat-o pentru prima data la UJ. Sper sa faci acelasi lucru si tu, my lovely man!

My Lovely Man

“Rest with me / My lovely brother / For you see

There is no other”

Afara ploua si seara asta nu este una dintre cele mai bune pentru mine, dar am sa profit de ea pentru a impartasi o parte din sentimentele mele pentru o persoana care imi lipseste foarte mult in aceste momente. O persoana care desi fizic este la doar cateva sute de kilometri de mine, spiritual este intr-un univers paralel. Am ales pentru aceasta postare una dintre melodiile cu cel mai puternic impact din punct de vedere al mesajului transmis. O melodie ale carei versuri m-au tulburat, m-au hipnotizat si al carei mesaj, cu a sa greutate, este mai viu ca oricand.

Imi aduc aminte cat de mult iti placea sa dansezi, sa razi si sa pui un zambet pe fetele celor din jur. Imi aduc aminte cum veneam la tine, cum te asteptam sa iti aranjezi parul in timp ce muzica ne soptea ca aveam sa petrecem inca un weekend grozav in club, ca totul va fi bine si cum radeam vazandu-te incercand toate hainele pe care le aveai si cum mereu lasai in urma ta un morman de blugi si tricouri. Cum strigam la tine si iti ziceam ca vreau sa imprumut un tricou de-al tau, ca vreau sa ma ajuti sa imi aranjez parul cu gel Viomit de 15 mii de lei vechi, luat de la chioscul non stop de langa alimentara. Mereu aveai galben pentru ca ala tinea cel mai bine parul si cand nu aveam ne luam rosu sau alb transparent pentru efectul de ud, in timp ce albastrul era ultima optiune. Nu am stiut niciodata de ce. “I used to shout / Across the room to you / And you'd come dancin' / Like a fool” sunt scrise exact despre acele seri. Despre entuziasmul nostru inainte de a pleca de la tine de acasa catre cele mai frumoase cluburi din oras pentru a asculta cea mai buna muzica, fara sa stim ca acele seri, acele nopti vor deveni unele dintre amintirile noastre cele mai de pret. Ca de multe ori stateam la tine doua ore sa ne pregatim, razand si glumind pe seama faptului ca aveam doar bani de intrare si de ceva consumatie, fara sa ne mai ajunga si ca sa luam un taxi la intoarcere. Si radeam pentru ca stiam ca e vara, ca suntem tineri si ca iar vom veni pe jos tocmai de pe Domneasca povestindu-ne cat de bine ne-am simtit. E ciudat cum mereu realizam a doua zi ca nu iti trebuie bani ca sa te simti bine. Ca e nevoie doar de un prieten adevarat, de o atmosfera buna si de o muzica frumoasa. Ca viata de noapte cu ale ei culori vii, bauturi colorate si amestecate, muzica data tare, fete zambitoare si lumini ametitoare este inzecit mai intensa decat sora ei de zi. Si tu ai stiut asta inca de pe atunci, inca dinainte ca eu sa inteleg ca noaptea de weekend este cea in jurul careia se cladesc amintiri superbe, relatii speciale si in care ne lasam purtati de muzica mereu mai departe intr-un univers paralel. Si nu am simtit cand acele nopti s-au imputinat, cand aceleasi locuri au devenit reci, lipsite de suflet si de sens. Pentru ca daca as fi realizat la timp ca se intampla as fi vrut sa iti spun inainte sa pleci, ca FRATELUI care mi-ai fost, “Just in case / You never knew / I miss you Slim / I love you too”. Si cand Anthony a scris asta cred ca spiritul lui Slim era acolo, langa el, pentru ca altfel cum ar reusi un prieten sa scrie despre un prieten ca despre un frate? Cum as putea sa mai simt eu pentru un alt prieten ce am simtit doar pentru un frate?

Poate ca acea zi nu este chiar atat de departe. Poate ca vei reusi sa iti aduci aminte ca esti o persoana speciala care a insemnat si inseamna inca foarte mult pentru noi toti. Pana atunci o sa ascult “I'll see you later / My lovely man / We have some good time / My lovely man” si o sa ma gandesc cat de norocosi am fost ca am trait acele amintiri. R.I.P. Hillel Slovak!

Parallel Universe

“Psychic changes are born in your heart entertain / A nervous breakthrough that makes us the same / Bless your heart girl”

Imi place atat de mult ideea asta de univers paralel, ideea ca un alt eu poate exista in alta stare, sub o alta forma, cu o alta viata incat am decis sa incerc sa scriu putin despre asta. O sa asociez aceasta idee cu o melodie absolut perfecta si care se bazeaza pe strofe cantate in stil usor melancolic, ca si cum ai visa cu ochii deschisi, iar refrenul accelereaza brusc si parca te poarta cu el, te teleporteaza in acel loc cu viteza si forta unei locomotive in sarcina maxima ce trece printr-un zid de caramizi. Imi place sa descopar locuri noi, sa simt aventura cum imi hraneste curiozitatea si setea de nou, imi place sa fac asta in viteza, sa simt ca traiesc. Dar oare cum ar fi daca as putea sa pasesc intr-un univers paralel?

Pe mine aceasta melodie reuseste sa ma plimbe prin sunetul ei unic intr-o multitudine de ganduri noi, sa imi ofere o stare de spirit parca adusa din alta lume, o stare generala de bine. Cred ca secretul ei este tocmai acel melanj intre reverie si funk-rock, care te plimba intre vis si realitate. Iubesc modul in care refrenul intra atat de brutal, atat de animalic peste mine si ma face sa ma dezlantui, sa ma descatusez, sa simt ca traiesc cu adevarat. Vine oare dintr-un univers paralel acest sentiment? Oare faptul ca pot fi romantic, pragmatic, ironic, fricos, visator este o consecinta a suprapunerii mai multor secvente ale aceleiasi instante? Ca fiecare din aceste secvente le priveste pe celelalte printr-o fereastra si alege ce univers sa predomine? Intr-un univers paralel as putea fi un asteroid menit sa traverseze mii de ani lumina in intuneric primordial, sa fiu rece si lipsit de orice simtire, sa fiu izolat intr-un vid spatial nesfarsit. Sa nu cunosc tristetea pentru ca nu am invatat sa fiu fericit, sa nu cunosc lumina pentru ca am privit doar intunericul. Este un exercitiu de imaginatie pana la urma, pentru ca in alta lume poate ca am putea sa zburam sau am putea sa respiram sub apa. Imi place foarte mult aceasta melodie pentru ca Anthony transmite in cuvinte ce transmite John prin chitara: imaginatie infinita, energie nelimitata. Descatusare, daca ar fi sa aleg un singur cuvant. FASCINANT este insa outro-ul facut mereu altfel de John, dar de fiecare data cu o intensitate atat de mare incat sa te faca sa te misti in toate universurile. Este echilibrat doar de intro-ul facut de Anthony care expune o enigma ce bantuie fiecare univers: “Deep inside of a parallel universe / It's getting harder and harder / To tell what came first”. Este punctul de plecare pe care il omitem cel mai des, dar care este originea a orice. Cat de mistic este modul in care incepe melodia, cat de echilibrat, cat de mult capteaza atentia, cat de cald si de calm sunt cantate primele versuri. Insa cat de exploziv este finalul! O dezintegrare a barierelor, o fuziune a gandurilor, o abandonare a atentiei, un haos superb in care abia astept sa ma pierd – in mod subconstient – inca de la primele versuri. Melodia construieste in mod controlat o explozie interioara, ducandu-ne la fiecare refren mai aproape de momentul final, de momentul declansator. Este mai puternica, mai PUTERNICA, MAI PUTERNICA! pe fiecare strofa si nu iti dai seama de ce vibrezi decat la final, cand intelegi ca esti energie imprastiata in universuri paralele.

Mi-ar placea un univers paralel in care sa am mohawk! It’s every-fucking-thing!

The Past Recedes

“And then the past recedes / And I won't be involved / The effort to be free / Seems pointless from above”

Sambata, 08 iunie 2013, a fost o zi atat de speciala, atat de completa si atat de plina de dragoste incat si cerul a varsat cateva lacrimi de emotie pe care le-a ascuns intre picaturile ploii ce a cazut cu lene, parca in acelasi ritm cu timpul care a trecut mai lent decat in mod normal. Nu, de fapt nu a trecut mai lent si ziua nu a fost mai lunga decat de obicei. NOI ne-am miscat, ne-am impartasit emotiile, ne-am distrat si ne-am imbratisat cu o viteza care sa nu ne dea timp sa realizam ca au trecut 10 ani de cand am terminat liceul. Care sa nu ne dea voie sa ne aratam slabiciunile, lacrimile si esecurile din tot acest timp. Doar cat sa ne regasim in zambete, in reusite, in iubiri prea tinere atunci, in prietenii infinite. Ne-am despartit ca niste tineri artisti, aflati la inceput de drum si ne-am regasit ca o formatie de succes, care a vazut lumea toata si acum este in pauza, dar pregatita pentru un nou turneu mondial.

Tot sambata, 08 iunie 2013, a fost ziua in care s-au implinit fix 14 ani de cand a fost lansat albumul Californication. Este o coincidenta incredibila, un “glitch” al Universului care si-a facut timp in haosul sau sa potriveasca doua momente complementare. Californication reprezinta albumul care a marcat intoarcerea lui John in formatie, revenirea din purgatoriul in care a dansat cu umbrele arzande. S-a intors la prietenii sai, s-a intors pentru prietenii sai. Piscina de pe coperta albumului este piscina casei in care a fost inregistrat BSSM si reprezinta exact asta: originile redescoperite. Californication este o mixtura de sentimente, de trairi, de povesti spuse invers. Nu este despre o dragoste implinita, despre lumea perfecta sau despre puritatea unui sentiment. Californication este funk, este rock, este intensitatea maxima, este… liceul! Cred ca rebelul din fiecare din noi se regaseste pe acel album. In 1999 ne gaseam cu totii pentru prima data, odata cu lansarea lui Californication. Eram coplesiti de emotiile unui nou inceput, a unei noi regasiri cu un nou eu in rolul  principal pentru fiecare. Acum, sambata, am trait din nou emotiile de a ma vedea in “piscina” in care m-am format alaturi de colegii mei, de prietenii mei. Am simtit atat de multa dragoste in momentul in care am pasit cu totii in aceeasi clasa, atat de multa fericire si atat de putine semne de intrebare. Ori intrebarea reprezinta imperfectiunea oricarui lucru din aceasta lume. Oare asa arata perfectiunea? O zi la liceu alaturi de fostii colegi? Sa spun sincer nu stiu cum arata, dar asa se simte. Copilul din noi este de fapt un licean: capricios, dornic sa simta fiorul de a fi indragostit, curios si trufas ca un zeu crezand ca lumea toata il asteapta sa o descopere si sa o faca mai buna. Dar cu inocenta inca netratata. Asa m-am simtit sambata: indragostit de viata, de lume, de fericire si am lasat sentimentele sa faca dragoste cu vorbele rostite. Fiecare din ei si-a intiparit amprenta in eul meu, m-a descoperit si m-a reinventat. Si timpul, cel mai mare dusman al vietii in orice forma a sa, nu va putea niciodata sa modifice asta. Aceste sentimente nu sunt doar ale mele sau ale lor; dragostea este a noastra, a tuturor si nu putem decat sa o impartasim cu toata lumea. Le multumesc ca m-au ajutat sa simt asta, ca au avut rabdare cu mine si pentru ca nu m-au uitat. Sambata m-am simtit nemuritor alaturi de ei, m-am lasat coplesit de cele mai frumoase sentimente si am biruit emotia impreuna, am sfidat un deceniu si am tupeul sa strig ca vreau sa sfidam si un SECOL! Nu mi-e rusine sa vreau, sa cer mai mult din fericire. Timpul este inca tanar!

The past recedes / Trecutul se indeparteaza si asta doar pentru ca prezentul sa fie citit “peste inca 10 ani”. Nu as schimba nimic din ce am facut, pentru ca uitandu-ma in urma mi-am dat seama ca toti am facut acelasi lucru - toti ne-am trait viata! Si sunt prea mandru de asta ca sa las un timp ce merge mereu inainte sa priveasca inapoi si sa regrete. O melodie eterna, cu un sunet cald care topeste iubirea si o face sa curga prin noi toti de acum si pana peste inca 10 ani!

God

“So each day would be new I build you to sleep / That's the idea of dying but you'll just have to see”

Care este singurul cuvant a carui prima litera este mereu majuscula indiferent de pozitia lui? Este acelasi cu cel mai puternic cuvant care incepe cu litera “D”: Dumnezeu! Care este cel mai puternic cuvant de trei litere in limba engleza? God! Si asta pentru ca nu este nimic mai presus de Dumnezeu in lumea crestina. Din punctul meu de vedere acest concept se aplica in toate religiile deoarece inca din cele mai vechi timpuri omul a avut nevoie sa creada intr-o forta superioara lui. A avut nevoie de ceva care sa ii inspire tot ce este mai bun, care sa il ajute sa descopere frumusetea de a trai.

Scriam zilele trecute despre Central (vezi aici) si despre faptul ca ea este piesa in jurul careia este construit intreg albumul, dar aura lui Central este data de God. Si daca nu te-ai gandit ce ti-ar spune El, ascultand aceasta melodie poti sa iti imaginezi un punct de plecare. Versurile sunt un exercitiu de dragoste, pilda si acceptare, de serenitate. Este ca si cum ai asculta cerul cu ochii, te-ai pierde si apoi te-ai regasi mult mai intelept, mai plin de dragoste. Cand asculti God primesti iubire, cedezi partea ta furtunoasa si descoperi un mesaj ce transcende realitatea acestei lumi: acela ca niciodata nu esti singur, ca mereu cineva vegheaza asupra ta cu dragoste si iti asculta rugaciunile. Ca in fiecare zi mori cate putin, doar ca sa invii a doua zi si sa redescoperi frumusetea lumii. De aceea pentru mine cea mai fascinanta parte a melodiei este inceputul, unde moartea – ca si concept din punctul nostru de vedere – este biruita in doua versuri atat de profunde incat restul melodiei straluceste in mod divin. Nu exista nici o mustrare in aceasta melodie, nici o urma de regret, ci doar intelegere si iubire pentru noi toti. De cate ori s-a intamplat ca ceea ce ne dorim sa se intample exact asa? Dar de cate ori am multumit pentru asta? Cred ca raspunsul la prima intrebare se regaseste in versul “I hear all your prayers because I'm each one of you”. La a doua intrebare va trebui sa cautam cu totii in sinea noastra raspunsul. Asta este si mesajul acestei melodii: sa cauti in tine binele, sa te opresti din goana asta nebuna si sa apreciezi cu adevarat ceea ce primesti, ceea ce ai si sa nu mai alergi dupa ceea ce nu ai. Sa nu mai dai la o parte zilele doar sperand ca urmatoarea va fi altfel. Orice zi este speciala daca tu vrei sa fie asa. Ai sansa asta de fiecare data cand te trezesti, dupa cum spun si primele doua versuri. Nu o irosi, pentru ca degeaba apreciezi o zi buna atunci cand ai o zi proasta; timpul nu se mai intoarce si cum nu poti trai la nesfarsit sperand sa gasesti ziua perfecta la fel nu poti trai nici in trecut cu gandul la ce ai avut. “Be for me / Before me” este un joc de cuvinte perfect, gandit atat de simplu, dar atat de profund si care ne arata forta noastra atunci cand suntem uniti, cand iubim, cand credem. Faptul ca este construita in aceasta ordine si nu invers ne arata ca increderea se construieste si nu se divide. Repetarea de cate trei ori a fiecarui vers din aceasta sintagma este facuta intentionat pentru a da putere si pentru a sublinia puterea acestui mesaj.

Invata sa iubesti fiecare zi si sa fii mai intelegator, sa oferi mai multa iubire si sa iti faci timp pentru tot. Pentru aproapele tau, pentru tine, pentru noi.

By The Way

“Standing in line to / See the show tonight / And there’s a light on / Heavy glow”

OK. Melodia asta are o poveste aparte pentru mine. Totul pleaca de la faptul ca este o melodie care iti atrage atentia de cand o auzi prima data. Te trage de maneca urechii si ii sopteste trupului tau sa se miste, sa se puna in miscare, sa intinereasca instant. Si mai are ceva: este fascinanta de fiecare data cand o asculti, indiferent de varianta. Si de ce spun ca are o poveste pentru mine? Pentru ca prima data am ascultat-o sub forma unui remix in vara lui 2007. Doamne, cat de bine suna atunci! Nu stiam originalul si la acel moment nici nu imi pasa de el. Mai tarziu aveam sa il descopar si odata cu el fascinantul album al carui nume il si dadea. Dar sa nu anticipez. In 2007 lumea traia efervescent, iubea intens si scurt, vara parea nesfarsita si deja trecerea de la “discoteca” la “club” era facuta. Era un an al culorilor si al melodiilor pline de ritm, al remixurilor celebre. Asa se face ca am facut rost de albumul “Ministry Of Sound The Annual 2008” care, chiar si la acest moment, cred ca a fost varful acelui an in materie de remixuri. Si asa am fredonat pentru prima data “Waiting 4”, nu “By The Way”. Nu e nici o greseala, deoarece remixul lasase hainele originale acasa.

Facem “fast forward” pana in fascinanta vara a anului 2012, mai exact pana in data de 31 August 2012. Pe stadionul “National Arena” au cantat pentru prima data in Romania nemuritorii Red Hot Chili Peppers. Entuziasm, energie, dragoste, emotii si cate si mai cate sentimente au intrat in acea arena… Din partea noastra, a celor aproximativ 50.000 de oameni, din partea lor la cei aproximativ 50 de ani de viata traita la extreme. Despre concert in sine o sa scriu cu alta ocazie, deoarece merita nu doar o postare si cu asta cred ca am zis tot pentru moment. Pe masura ce melodiile se succed, energia cuprinde tot stadionul, o stare de dragoste pare ca stapaneste intreg Universul din moment ce oriunde intorc capul vad oameni cu zambetul pe buze: copii, adolescenti, parinti, rockeri hardcore si new-wave, cupluri, grupuri de prieteni. Si inainte sa ne dam seama suntem deja la ultima melodie inainte de encore. Intr-o explozie de fericire intreg stadionul incepe sa cante primele versuri din “By The Way”, scena fiind transformata in receptorul acestei energii cosmice pe care o amplifica de mii de ori prin inconfundabila voce a lui Anthony. Nu, nu visez. Am lacrimi de bucurie in ochi si pentru un moment pierd sirul versurilor pentru ca raman fascinat de intensitatea acelui moment. Raman fascinat inca o data de modul in care o melodie uneste atatea suflete si impleteste atatea amintiri nemuritoare. Ma simt… Oare asa se simt nemuritorii?

Dupa Bucuresti raman sedus de aceasta formatie si devenind dependent de ei descopar unul dintre cele mai minunate concerte din istoria trupei: Slane Castle 2003. Lansat pe DVD in 2004, concertul debuteaza cu o interpretare absolut DEMENTIALA a lui “By The Way”. Anthony este energie vie care pulseaza asemeni unei inimi muzicale, cu un ritm care sfideaza timpul; John este sufletul invizibil al scenei; Flea este partea intunecata a lui John care ne mangaie nu sufletul, ci ritmul sufletului cu al sau bass; Chad despica pamantul sub noi si dezlantuie tunetele cerului, ne face sa dam incontrolabil din cap in timp ce isi pedepseste tobele cu o forta de pe planeta lui Odin. Cand totul este atat de perfect, inima si sufletul se unesc, se regasesc intr-o singura bataie (vezi 03:24) si eu nu inteleg de ce incerc sa expun in cuvinte inexprimabilul.

Este o poveste care s-a intins pe atat de multi ani, sub atatea interpretari, dar care m-a cautat mereu. De la prima auditie ea s-a legat de sufletul meu si m-a condus intr-un mod invizibil sa o descopar in toate formele ei, aleator in timp, dar nu si in mesaj. Este povestea unei melodii care vindeca, care te face sa zambesti in timp ce te misti pe ritmul ei si sa realizezi ca “DA” viata este frumoasa, iar unele formatii merita sa fie NEMURITOARE!

Central

“I'm central to nowhere / Thinking of sweeping it clean”

Cat de greu este sa compui un cantec despre nimic? Dar unul despre tot? Si cand scriu tot descriu o acolada imensa in care trec Universul, care margineste o paranteza patrata ce evidentiaza mai bine sfera albastra din interior, iar acea sfera este compusa din nenumarate paranteze rotunde: fiinte, lumina, ganduri, obiecte, continente, sezoane, oceane, stari, magie si cate putem cuprinde in limitele imaginatiei noastre. Daca pare descurajant, vreau ca acest tot sa aiba in centru si un SUFLET. Un tot cu suflet. Daca este greu sa iti imaginezi asta sa stii ca este si mai greu sa expui in scris aceste ganduri. Iar in muzica nu am intalnit pana la aceasta melodie nimic asemanator. Un mesaj ce vine de dincolo de cuvinte si care se opreste in interiorul meu, care ma lumineaza fara sa imi ofere motive ci doar sentimente. Central este fara indoiala acel arbore prin care circula viata intregului album, in timp ce restul melodiilor reprezinta radacina si coroana sa; viata si stralucirea care dau forta centrala. Un lucru absolut este faptul ca melodia nu are in sine un inceput si nici un final, nu este construita ca orice altceva. Nu este construita! Si tocmai lipsa oricarei constructii ii da aceasta aura de eternitate in desfasurare.

Mesajul nu este despre mine, despre tine si nici macar despre vreo unul dintre noi. Nu este despre ce cunoastem ci mai degraba despre ce nu cunoastem. Ni se ofera nu cat dorim si nu cat intelegem, ci doar cat simtim. Mai mult, mai putin sau cat avem curaj sa exploram in noi insine. Ce mi se pare fascinant este ca in intreaga melodie sunt expuse doar intrebari, desi semnul care defineste intrebarea este absent, iar central descoperim un raspuns la toate intrebarile noastre, dar la nici una din cele expuse. Si tocmai asa necunoscutul devine curiozitate. Curiozitatea de a descoperi o melodie care ne coboara si ne ridica, ne face sa visam si ne trezeste, in care ne pierdem si ne regasim, pe care o simtim si care ne simte pe fiecare dintre noi. “As a man on a cross I have no fear” este de departe cel mai puternic vers din intreaga melodie si in acelasi timp cuprinde oarecum fascinatia acestei melodii: ce om nu are frica? Un om fara frica este om? Un om fara sentimente este om? Trimiterea este clara, dar in loc sa inspire orice altceva ea este inainte de toate descatusarea unei forte superioare. O forta care paradoxal nu este definita prin violenta primitiva ci printr-o eliberare interioara. Nimic nu este primitiv in aceasta melodie. Si asta pentru ca ea, dupa cum ziceam si mai sus, nu este construita ci slefuita de timp in timp.

Este greu sa faci o incheiere unui lucru atat de nesfarsit ca aceasta melodie. Si cand o sa opresti player-ul, melodia aceasta va canta in continuare in tine, te va lumina si te va face sa descoperi ce frumos este sa iubesti TOT ce are si un suflet… TOT!