Slane Castle – 23 August 2003

“With Live At Slane Castle, the always excellent Chili Peppers show you why they are argueably the best band still around today making new music”

Ce coincidenta frumoasa: seara in care plec alaturi de persoana pe care o iubesc catre o noua aventura pe o insula indepartata marcheaza si fix zece ani de la seara unuia dintre cele mai bune concerte pe care le-am vazut vreodata. Chiar daca DVD-ul a fost lansat ulterior, seara acestei zile este cea in care s-a produs magia din Irlanda. Sunt fericitul posesor al DVD-ului original, singurul anti-depresiv real din aceasta lume. Sunetul chitarii lui John este fabulos, la fel ca si el, miscarea scenica a lui Anthony este peste excelenta, Flea ne arata de ce este cel mai funky membru al trupei datorita costumului sau, special realizat pentru aceasta ocazie si purtat doar la Slane, iar Chad este magistral, adica in nota lui obisnuita. Tracklisting-ul este de exceptie. As fi vrut ca Slane sa fie in 2006, dupa SA, pentru a ma bucura si de alte bijuterii din repertoriul lor, dar asta nu anuleaza nimic din maretia acestui show.

Emotie, pasiune, muzica, viata, fericire, dragoste, frumusete, explozie. As putea continua, dar simt ca orice cuvant este inutil. Si da, este si pe mobilul meu pregatit pentru auditie in timpul zborului. Nu voi uita niciodata cum arata, dar mai ales cum suna, perfectiunea! Pentru ca este preludiul unei aventuri perfecte, voi posta By The Way si Scar Tissue. Deja sufletul meu zambeste! Va iubesc si o sa va iubesc mereu!

Throwback Thursday - Backstreet's Back

“So everybody, everywhere / Don't be afraid, don't have no fear / I'm gonna tell the world, make you understand / As long as there'll be music, we'll be comin' back again”

Snippet, formatare si video maine. Ca de obicei scriu de pe telefon. Se pare ca asta e noul meu hobby si e OK sa fii comod. Am avut in casti un intro de la I Could Die For You, un tease de fapt, facut de Josh. Nu stie inca sa faca toata melodia, dar va invata. Acum este Shit On The Radio a lui Robbie. In viitor si despre ea va fi o postare. Dar azi este inca joi, dupa regulile mele. Cand motaiam azi dimineata ma gandeam la ce voi alege pentru azi si aproape imediat mi-a venit in cap BSB. Adica: WOW! Cat de buni au fost baietii astia. Au marcat toata generatia mea. Ei si Spice Girls.

In 1997 eram la my lovely man acasa intr-o vineri seara. Era si Cristi cu noi. Singuri acasa. Liceul era inca departe, clasa a 7-a A era salbatica si noi doi eram in fruntea ei. Nu stiu de unde, dar my lovely man facuse rost de o caseta cu intreg albumul BSB. Evident era o caseta piratata, cum erau de altfel toate la acea vreme. Avea drept coperta o hartie ieftina, imprimata cu o tanara in costum de baie galben pe malul marii. Pe margine era scris cu un violet sters numele formatiei. Nu mai imi aduc aminte daca avea si tracklisting-ul in interior, dar o sa verific maine. Caseta ar trebui sa mai fie prin casa. Pe vremea aceea inca era moda deck-urilor sau a combinelor audio, dupa cum erau reperate mai usor. Si eu si my lovely man aveam Samsung, cu "double cassette", cu cd player si egalizator. Eram in varful lantului trofic. Cum el era singur acasa, am decis sa facem atmosfera. Am luat caseta, am pus-o in combina oftand ca nu era cd, unde calitatea era net superioara si melodiile mai usor de selectat, nefiind nevoiti sa derulam inainte si inapoi. Apoi am apasat Play fara prea multa incredere, deoarece nu auzisem inca nimic despre acea formatie. Cel putin eu, pentru ca my lovely man fusese inca o data cu un pas inaintea mea. Dar cat de bine suna prima piesa. Era Backstreet's Back si inca de la a doua auditie volumul era ridicat la 50, maxim adica. Fiind prima melodie de pe partea A puteam face replay usor pentru ca era suficient sa derulam caseta pana la inceput atunci cand melodia se termina. Nu mai stiu de cate ori am ascultat-o in acea seara, dar nu ne mai saturam de ea. Imi aduc aminte ca tot atunci era si moda pistoalelor cu bile din plastic. Erau tot felul de imitatii ale unor modele celebre, care trageau cu niste bile mici, din plastic, de culoare rosie sau portocalie. Si aveau ceva putere. Oricum, erau destul de periculoase, dar pe vremea aia nu existau prea multe legi referitoare la siguranta copiilor vis-a-vis de jucariile destinate lor. Si nu stiu cum, dar my lovely man facuse rost de trei astfel de pistoale. Fratele dinamovist era plecat in cantonament, altfel ne-am fi certat pe ultimul pistol. Imi aduc aminte ca toata seara am ascultat acea caseta si ne-am fugarit prin casa, impuscandu-ne. Ne-am construit baricade din canapea, fotolii si alte astfel de "accesorii". A fost o seara frumoasa, in care imi aduc aminte ca am ras foarte mult. Pe la 10 seara, Cristi a plecat la el acasa, adica doua etaje mai sus. A vrut sa imprumute caseta, dar nu a avut succes. Ultima caseta care fusese la el venise inapoi data peste cap de casetofonul lui mic si ieftin, cu banda facuta varza. Dupa ce a plecat el stiu ca am aranjat prin casa putin, dupa care am mai ascultat inca o data toata caseta. Era superba! Nu am indraznit sa i-o cer, dar am convenit ca o sa o pot imprumuta ca sa imi fac si eu o copie pe o caseta blank, marca RAKS. Hahahaha! Ce mai iubeam marca aia. Oricine a prins acea epoca stie ca RAKS-urile aveau cel mai bun raport calitate-pret. Se gaseau la Bubico si nu costau nici un sfert din cat costa o Sony blank. Asa mi-am facut o copie dupa primul album Backstreet Boys. Dupa cativa ani, tot intr-un weekend, m-am dus la my lovely man intr-o seara cand facea curat in camera lui. Aruncata intr-un colt, sub un maldar de casete si plina de praf, am regasit-o. Am zambit amandoi cand am vazut-o. I-am cerut-o si el, ca de obicei, mi-a dat-o. Venise epoca cd-urilor, a rip-uit-ului de track-uri de pe ele, a conversiei - da, a conversiei- manuale din wav in mp3 si a primului player de mp3-uri: Winamp.

A fost un an salbatic 1997. Un an in care am ras foarte mult, in care am descoperit Backstreet Boys, Spice Girls si N'Sync. A fost startul erei de boygroup-uri si girlgroup-uri. Si noi ne-am mai apropiat putin de ultima clasa a gimnaziului.

Mistakes

"Mistakes help one see / That you make your own surroundings / Life is a dream / And is made by inwardly seeing what you want it to be"

O sa revin cu un edit pentru formatarea corecta a textului si a snippet-ului, precum si cu link-ul aferent postarii. Asta pentru ca am decis sa scriu acest post direct de pe telefon. Desi pe moment nu am simtit tristetea, ultimul interviu al lui John mi-a lasat un gust amar in suflet. Mereu l-am considerat un "mad genius" si m-am amuzat ascultandu-l in toate interviurile, dar acum, pentru prima data, a reusit sa ma intristeze cu adevarat. De ce? De ce sa spui ca in toata acea perioada nu ai fost tu, cel adevarat, pe scena? De ce ai spune ca solo-urile tale erau raspunsul tau la asteptarile noastre si nu placerea ta? De ce sa nu mai canti niciodata live?

L-am admirat mereu pe vechiul John pentru ca era umil, in sensul bun al cuvantului. Backing-ul lui era o arta, fiind perechea mai blanda a agitatiei lui Anthony. Am acceptat faptul ca el este un "freak" natural, autentic. Si pana si paranoia lui din afara scenei m-a amuzat, punctul culminant fiind Moscova '99. Mi-a placut si acel John al lui BSSM, dezlantuit, neimblanzit si cu un stil electrizant - un tanar zeu al chitarii, coborat printre muritori. Asa ca de ce sa vii acum si sa spui ca mental erai plecat din formatie cu multe luni inainte sa o faci si fizic? Au fost niste lucruri urate si care nu erau necesare. Pur si simplu puteai sa eviti raspunsurile. In '94 spuneai ca nu vrei sa vorbesti mai mult decat trebuie despre formatia care te lasase pe dinafara. Si ai spus, la fel ca acum, ca nu vrei sa te mai intorci. Patru ani mai tarziu plangeai de fericire. Dave Navarro nu este in Rock'n Roll Hall Of Fame. Melodiile lui nu sunt cantate niciodata live, ca semn al lipsei de respect fata de el. Ale tale au fost cantate si in '92-'97 si sunt cantate si acum. Respectul asta vine si ca o dovada a faptului ca lumea iubeste ce ai creat. Si tu ce faci? Stergi totul cu buretele. Nici macar nu ai venit cand formatia a fost introdusa in Rock'n Roll Hall Of Fame. Cum ai zis atunci? "Simt ca nu apartin, ca locul meu nu e pe acea scena". Da. Ma gandesc la tricoul lui Axel Rose, tricoul acela celebru cu fraza "Kill Your Idols"... As vrea sa te urasc, sa nu iti mai ascult muzica, dar nu pot. Cred doar ca ai gresit atunci cand ai spus ca nu te vei mai intoarce niciodata. Este celebra vorba aceea "niciodata nu spune niciodata". Nu cred ca cineva a reusit sa te inteleaga vreodata cu adevarat. Sper sa nu uiti ce ai spus in 2001 celui care a strigat "Fuck Anthony Kiedis" in timpul concertului tau. De fapt imi doresc ca raspunsul tau de atunci sa fie mereu cu tine.

Sunt trist si nu credeam ca tocmai tu o sa fii motivul. Dupa atata magie, te rog ca la final sa nu devii un sarlatan de piata. Nu de alta, dar vreau sa iubesc in continuare un magician, la fel ca si pana acum. Pana data viitoare... Stii ca tot tu ramai cel mai bun :)

Wayne

“When I used to play in arenas I would often mentally aim my playing at him. Wayne loved long guitar solos, and he was my favorite person in the audience to play for”

OK, ca de obicei vroiam sa scriu despre altceva. Despre “Game of Thrones” mai exact, dar o sa las pentru alta zi. Pe aceasta cale vreau sa multumesc persoanei pe care o iubesc pentru ca mi-a dat link-ul, eu fiind mai mereu deconectat de la lumea media. Citind interviul mi-am adus aminte inca o data de ce il consider pe John ca fiind fascinant: este intr-o lupta continua cu el, cu demonii sai interiori care l-au azvarlit de tanar pe o scena cu toata lumea la picioare, l-au plimbat prin cele mai intunecate temnite ale eului sau interior si l-au chinuit cu succesul ce l-a impins mereu de la spate sa dea mai mult si mai mult. Asta pana cand a facut pace cu el.

Oricat m-ar intrista faptul ca el nu va mai fi niciodata in formatia ce l-a consacrat, trebuie sa accept ca fericirea lui este mai importanta decat orice altceva, precum si faptul ca acum are timp sa faca ceea ce si-a dorit dintotdeauna. Are timp sa se joace cu muzica, sa o inteleaga si mai bine decat a facut-o pana acum si sa produca in continuare sunete unice. Doar ca pentru mine acest John este unul nou, unul total diferit de cel care ma fascineaza si care m-a facut sa pun mana pe chitara. Acel John se lupta cu demonii sai de fiecare data cand era pe scena si tinea chitara in mana. Ii atragea si ii alunga la fel ca intr-un joc ciudat in care lumina si intunericul se lipesc unul de altul, dar in acelasi timp nu se ating. Poate ca de aceea acel John imi parea mai complet. Si da, chiar daca nu il vedeam si doar il ascultam, imi dadeam seama si il simteam ca nu este fericit cu adevarat. Era ceva greu, apasator, in sunetul lui. Doar talentul sau facea ca totul sa para un ritm frumos si plin de viata si nu o lupta apriga. Acest John de acum a facut pace cu el insusi, iar calmul se simte in toata muzica sa recenta. Empyrean a fost sunetul lanturilor rupte, al descatusarii sale. Este de altfel si ultimul album cu sunete mai apasatoare si accente intunecate pe alocuri, dar mesajul este acelasi de-a lungul intregului album: pace si regasire interioara. Tot ce a urmat dupa este pur si simplu altceva. Este acel altceva pe care nu l-am inteles de la prima auditie, dar acel altceva care iti ramane in cap. Si vrei sa asculti mai mult, pentru ca iti dai seama ca este frumos tocmai pentru ca este altceva. Si desi nu pare, tehnic vorbind, ultimele sale creatii sunt mult mai pretentioase decat cele ale vechiului John. Unde acela parea ca foloseste chitara ca pe un laser nimicitor, noul John pare ca mangaie corzile doar cu puterea mintii si isi lasa gandurile sa aseze notele cu ajutorul chitarii. Este adevarat ca John a mai incercat acest lucru si in trecut, la mijlocul anilor ‘90, dar atunci era prea pierdut intr-o lume ce il mistuia. Atunci si-a pierdut talentul pentru o scurta perioada. Si aproape si viata. Acum pare ca a descoperit drumul pe care l-a cautat dintotdeauna. Este un drum minunat, plin de sunete noi, plin de posibilitati si sper sa reusesc sa raman alaturi de el pe acest drum, sa ii inteleg muzica noului eu la fel cum o intelegeam si pe cea care m-a facut sa il indragesc atat de mult. In acelasi timp ma bucur ca i-a oferit sansa lui Josh de a calca pe urmele sale, pentru ca si noi, alaturi de acesta, sa realizam cat de mari si de adanci sunt ele. Dar sunt convins ca, treptat, Josh va reusi sa le umple, desi stiu ca nu va putea niciodata sa le astupe.

BSSM a fost si va ramane o icoana a vechiului John, Empyrean este icoana noului John. Oricum ar fi, el va ramane pentru mine mereu acel “John Frusciante of the Red Hot Chili Peppers”. Si tatuajul de pe incheietura lui va ramane vesnica marturie ca acel John nu s-a ratacit, ci ca traieste in continuare, ca ii curge in continuare prin vene si prin suflet. Ii multumesc lui John pentru toata magia pe care a aratat-o pana acum, pentru geniul sau nebun, pentru faptul ca inspira lumea sa fie mai buna si pentru faptul ca m-a facut sa vreau sa ridic o chitara.

John Frusciante Q&A: On His Electronic Evolution and Why He's Done With Rock Bands

Throwback Thursday – Precious (Sasha's Garganfuan Vocal Mix Edit)

“Things get damaged / Things get broken / I thought we'd manage / But words left unspoken / Left us so brittle / There was so little left to give”

Inca o data joi… Anul 2005 a fost un an destul de ciudat pentru mine si care, desi a adus multe lucruri in premiera, va ramane ca privire de ansamblu destul de intunecat. Desi au trecut doar opt ani de atunci si pana acum, cand privesc inapoi pare ca totul a fost intr-o alta epoca. De fapt, daca ma gandesc mai bine, totul pare ca s-a desfasurat intr-o lume care nu traia la viteza celei de astazi, intr-o lentoare amestecata cu lipsa oricarei viziuni.

Anul doi de facultate si o varsta frageda. Si desi multi dintre prieteni imi plecasera spre alte orase mai mari, mai frumoase, mai luminoase, mai erau inca destui care ramasesera acasa. Acasa, in orasul de la Dunare… Spun ca nu a fost un an grozav pentru ca simt ca nu am realizat nimic major in acele vremuri. Am fost totusi la SIAB, fiind prima data in viata cand vizitam un show automobilistic de anvergura internationala. Dar asta s-a intamplat abia in toamna acelui an. Pana atunci traisem o vara frumoasa, cu destula culoare, dar marcata de singuratate. Imi aduc aminte si acum saptamana petrecuta in Mamaia alaturi de doi prieteni foarte buni, ambii fosti colegi de clasa in liceu. Seara de seara urcam scarile celebrului, pe atunci, Club Megalos. In fiecare seara eram pe podul din club, cu o bautura buna in paharul invasurat in servetel, bucurandu-ma de viata fara griji din acei ani de facultate. Imi aduc aminte ca in fiecare seara am cunoscut, alaturi de prietenii mei, fete venite din Suedia, din Bucuresti, din Mangalia sau din Costinesti doar pentru a se distra in Megalos. Si cred ca atunci a fost si prima data cand am prins rasaritul pe plaja, intr-un sezlong alb din plastic, alaturi de o fata pe care o cunoscusem cu doua seri inainte. Cu regret trebuie sa recunosc ca, desi am incercat, tot nu reusesc sa imi aduc aminte numele ei. E posibil sa fi fost Corina, dar nu sunt sigur. Stiu ca l-am pastrat o vreme in telefon pentru ca am tinut legatura, chiar daca nu a fost ceva serios intre noi. Ma bucur totusi ca am gasit niste poze din acele seri nebune din Megalos. Dupa ce am venit de la mare, am inceput din nou sa imi petrec weekend-urile prin Planet 1 si 2 (devenit Pasha) alaturi de my lovely man. Intr-o seara de vineri nu aveam nici unul dintre noi vreo idee despre ce sa facem altceva pentru a mai alunga plictiseala, asa ca am decis sa ne plimbam pana pe Faleza si inapoi. Si in acea plimbare am cunoscut-o pe Camelia, cea care m-a facut sa uit de toate serile din Megalos. Imi aduc aminte ca am flirtat toata seara, pana cand ea a plecat spre o alta petrecere. Sambata a fost total neinteresanta si duminica seara am plecat cu my lovely man la Sendreni, la casa de vacanta a prietenei Cameliei, care era pe atunci prietena lui my lovely man. Acea seara a fost la fel de ciudata ca intreg anul. Imi aduc aminte ca a venit la mine pe la ora 23:00, cu Olticit-ul de la firma, tunat si denumit WEB dupa numarul de inmatriculare si la ora 23:35 am plecat spre Sendreni. Nici nu stiam drumul, nu stiam nici casa la care trebuia sa ajungem, dar amandoi eram decisi sa nu ne dam batuti. Sa nu uit sa precizez ca din cele aproximativ 30 de minute pe care le-am petrecut la mine, trei sferturi au fost necesare pentru a ne aranja parul cu gel. Si ca sa ne aducem aminte de nebunia acelei seri am facut si o poza impreuna, inainte sa plecam la drum. Si astazi rad cand ma uit la ea. Am ajuns si la casa Simonei, sper sa imi aduc aminte bine numele ei, unde am bagat si masina in curte desi eram siguri ca o sa ne chinuim la plecare. Dar nu mai conta. Eram acolo. A urmat o noapte ciudata rau, incheiata pe la 5 dimineata, cu noi plecand cu WEB-ul spre Galati. Probabil ca o sa ne aducem aminte, toti cei care eram atunci de fata, cum s-a incheiat acea seara de duminica. Si toti vom rade din cauza mea si a idioteniei mele. Cert este ca a doua zi ieseam in oras alaturi de Camelia, doar noi doi. Si venea toamna si odata cu ea alte seri ciudate, aiurite, unele care ma sperie si acum, altele care ma pun pe ganduri si unele care ma fac sa rad. Ceea ce a ramas in urma lor a fost finalul unei etape din prietenia mea cu my lovely man, poate si finalul celei mai frumoase prietenii pe care am trait-o. Pentru acea vara adaug:

Toamna si iarna lui 2005 au mers de la o extrema la alta, de la dragoste la ura, de la ras la plans, de la fericire la singuratate. Ceea ce am pierdut pe o parte am regasit in partea cealalta, ceea ce credeam ca nu imi va ramane in gand a devenit o amintire si acum o postare. La final insa, aparem toti trei in poza: eu, my lovely man si fratele dinamovist. Una dintre ultimele dati cand am fost asa…

Let The Beat Build

“I can see the end in the beginning / So I'm not racing, I'm just sprinting / Cuz I don't wanna finish / They diminish I replenish”

Seara asta marcheaza o noua premiera deoarece scriu acest post direct de pe telefon. Chiar daca va trebui sa revin ulterior pentru a aranja pozitia textului in pagina, pentru a insera "snippet-ul" postarii si link-ul catre video, la momentul acesta gasesc mult mai comoda aceasta varianta. Bun! Acum ca am explicat si de ce, in varianta initiala, aceasta postare nu va fi ca precedentele pot incepe prezentarea ideii care sta la baza ei.

Sunt spre finalul verii, obosit, epuizat, fara chef de nimic. Dar concediul este foarte aproape si chiar daca cele trei luni de vacanta din verile copilariei sunt acum doar trei saptamani, entuziasmul este acelasi. La fel cum am scris si in titlul postarii, am lasat munca din ultimul an sa imi construiasca scuza perfecta pentru a ma bucura pe deplin de un concediu in care sper sa fac macar un sfert din ce am facut in concediul lui 2012. Am suportat alarma zilnica a telefonului, am trecut zambind prin momente care altadata m-ar fi trimis pe culmile disperarii, am invatat lucruri noi, am devenit mai atent la modul in care imi fac munca, am oprit in mine putinul de energie ramas la finalul fiecarei zile. Si l-am pus deoparte, l-am pastrat, pentru ca stiu ca din concediu ma voi intoarce epuizat. Spre deosebire de alti ani, acum nu imi mai doresc un concediu din care sa ma intorc odihnit. Nu! Vreau ca sa ma intorc plin de viata, vreau sa descopar locuri noi, sa ma bucur de dragoste la finalul verii, sa onorez apusul soarelui din dupa amiezele lui august asa cum se cuvine, inotand intr-o mare albastra alaturi de persoana pe care o iubesc. Vreau sa simt cum dragostea opreste timpul in noptile fierbinti ale finalului de august, sa simt nisipul fierbinte sub talpi si sa imi feresc ochii obositi de lumina monitorului de razele soarelui, ascunzandu-i in spatele ochelarilor. Am lasat concediul sa se construiasca singur, am avut rabdare de luni pana vineri, de la 8 la 5, din septembrie anul trecut si pana in august acum. Issue dupa issue, mail dupa mail, task dupa task, mi-am indeplinit rolul si am asteptat rasplata. Refrenul unui nou an din viata mea este pe punctul de a incepe. Ma bucur ca nu s-a grabit sa ajunga mai devreme, astfel incat acum sa ma pot bucura de el asa cum imi doresc. Poate ca se va strecura si o sticla de vin rosu pe terasa camerei noastre, ca martor al noptilor scurte si sufocante ce marcheaza finalului verii, sau poate ca doar firele de nisip ale plajei ne vor insoti. Aproape ca nu mai conteaza. Am lasat bataia rutinei zilnice sa construiasca ritmul acestui final de august si nu pot decat sa sper ca va fi meritat.

Ma grabesc sa anticipez, dar rabdarea nu m-a caracterizat niciodata. Imi doresc multe pentru ca simt ca pot realiza tot, pentru ca simt ca nu mai sunt limitat de nimic. Am mers printre versuri atatea luni, dar acum e timpul pentru refren!

Review de un cuvant – The Wolverine

“When he's most vulnerable, he's most dangerous”

LIMITA

Throwback Thursday – Zocalo

Joia asta am decis sa merg inapoi in anul 2007. Un an care in care viata mea a fost schimbata foarte mult din toate punctele de vedere. Si nu ma feresc sa recunosc faptul ca a fost unul dintre anii cei mai frumosi din viata mea. Cred ca a fost batut doar de vara lui 2012, dar despre ea poate ca voi scrie intr-un Throwback Thursday peste multi ani de aici inainte. Asa mi-ar placea…

Unul dintre capetele de afis ale lui 2007 a fost fara indoiala concertul lui Armin de la Sala Polivalenta. Sper sa imi aduc bine aminte atunci cand spun ca aceea a fost prima data cand a venit in Romania. Imi aduc aminte ca mi-am cumparat biletul imediat cum au aparut la vanzare in reteaua Diverta. Me and my lovely man am fost printre primii clienti atunci. Ardeam de nerabdare sa il vedem live pe cel ce ocupa pozitia intai in topul mondial al DJ-ilor la acel moment si pana in weekend-ul concertului ne-am mai bucurat de DVD-urile concertelor sale. Imi aduc aminte sloganul “in trance we trust”. Hahahahaha. Eram fascinati de curentul trance si de faptul ca el abia isi facea loc usor-usor printre noi. Stiu ca lumea imi va aminti de Tiesto, dar intr-un mod ciudat nu am fost niciodata un mare fan al muzicii sale. Vine si weekend-ul mult asteptat in care am decis si am plecat de vineri din Galati ca sa fac si un warm-up night prin Maxx. A fost demential. Alcool, entuziasm, bani limitati si multa voie buna a fost reteta primei seri din weekend. Stiu ca am ajuns acasa pe la 4:30 dimineata si ne-am retras la somn ascultand “Gentleman cu chilotii-n buzunar / Conduce un Nissan”. Un final genial si incendiar al primei seri. Si acum rad cu lacrimi cand ma uit pe pozele si filmele facute in acea seara. Piesa de rezistenta a fost tricoul cu “Real Men Don’t Wear Ties” adus din Olanda. Nu am inteles legatura asta niciodata, dar ma amuza. A doua zi a inceput brutal: din patul suspendat pozitionat in cea de-a treia camera a apartamentului prietenului nostru, acum doctor veterinar in Bucuresti, s-a auzit un telefon mobil rasunand la refuz. Era 9:20 sambata dimineata, intr-un februarie marcat de un ger crancen. Am plecat la o plimbarica prin Bucuresti si am inceput sa ne dezmeticim usor-usor. Am luat metroul, ne-am dus la locul de munca al lui my lovely man de unde am luat Renault-ul Megane tunat. Cateva ture in viteza pe langa Dambovita, un drum prin Vitan la parcul auto, o intalnire cu fratele de la Dinamo si apoi iar acasa. Era deja ora 17:40. Am decis sa plecam pe la 22:00. Pana atunci hai sa incercam si sa dormim. Dar s-a putut? Entuziasm maxim, oboseala mai mare decat entuziasmul si asa ne-am ales doar cu un motait timid. Alarma a sunat la 20:00. Dus, haine, parfum – totul pe muzica lui AvB. Ora 22:20 iesire din casa. Am ajuns la Sala Polivalenta. Intram. Ma uit la ceas si vad 23:02. Inghesuiala mare, dar lume buna. Sunt aproximativ 15.000 de oameni veniti, gata pentru a se bucura de o muzica superba. Incepe warm-up-ul si deja uitam de gerul de afara, de aglomeratie si ignoram faptul ca sonorizarea nu este pe masura evenimentului. Alcool, trance, fete, zambete si multa voie buna. Ora 1:50 – se inchid luminile si pe scena apare AvB. Sala izbucneste. Se cutremura, freamata, tipa si intr-o secunda este aprinsa de blitz-urile aparatelor foto. Asta este momentul! Si noi suntem acolo! Ne traim visul. Nu conteaza decat muzica. Suntem rasplatiti cu hit-urile celebre, dar si cu melodii noi. Multimea trance este hipnotizata cu sunet, lasere, fum si controlata de Armin prin ritm-ul divin. Decidem sa mergem pana in fata. Greu, dar cu determinare si cu bun-simt, ne strecuram pana langa scena. Pentru cateva clipe se face o bresa si reusim sa ne imortalizam cu AvB in spatele nostru. Misiune indeplinita! Imi impreunez mainile si compun o inima pe care o indrept catre AvB. Surprinzator, ma vede in mijlocul multimii si imi zambeste, apoi face o plecaciune. Imi simt picioarele moi. Oare este adevarat?!? Chiar mi-a vazut? WOW! Urmeaza ore intregi de muzica, de culoare, de fericire si ne simtim fara sfarsit. Plutim peste gandurile cotidiene si realizam ca timpul a trecut doar cand incepem sa vedem oameni intinsi pe jos, rezemati peste rucsacul purtat in spate pe drumul din tarile vecine. Insa ne zambesc, semn ca oboseala fizica a meritat. Si ei, ca si noi, au fost acolo in acea seara, au scris o pagina cu litere de aur in albumul vietii. Ma uit la ceas – 04:20. Mergem sa facem un refill cu alcool fin si energizant. Dansam. Inca dansam. Un prieten ne spune ca pleaca spre casa si se ofera sa ne lase si pe noi. In tricou si camasa, fara haine – lasate in masina prietenului care ne-a adus, acceptam propunerea. Eram epuizati. Iesim din Sala si vedem un peisaj ireal: in timpul concertului, tot Bucurestiul fusese acoperit de zapada. Cerul dansase si el, s-a bucurat odata cu noi de muzica aceea, iar la final a decis sa acopere totul cu un strat imaculat de nea. Pentru cateva secunde ne-am simtit ca intr-un basm frumos. Apoi ne-am inghesuit in masina si dupa o ultima privire la ceas ne-am luat la revedere de la magicianul acelei nopti ireale. Era 06:40 si ne indreptam spre casa. La jumatatea drumului oprim langa un taxi si coboram multumindu-i prietenului pentru amabilitatea sa, ne urcam in taxi si plecam spre casa. Ajungem franti, dar inca visam. Ce rost are sa te mai culci atunci cand traiesti visul? Adormim discutand despre cat de bine ne-am simtit. Fara sa stim, tocmai am trait una dintre noptile de poveste din viata noastra. Fara sa stim atunci, peste ani ne vom intoarce la acea seara pentru a mai fi inca o data acolo…

Chiar daca au trecut deja sase ani, amintirea acelei seri este la fel de vie, poate chiar mai vie. A fost una din serile care a marcat finalul anilor nostri de copilarie. Frumusetea ei a avut rolul de a ne fi un reper pentru anii urmatori, un reper pentru ce inseamna sa traiesti cu adevarat si sa te bucuri de viata si de muzica. Iti multumesc my lovely man ca m-ai insotit in acea calatorie, ii multumesc lui Armin van Buuren pentru ca ne-a adus acolo. Au fost niste vremuri magice si sunt niste amintiri nemuritoare.

Voodoo Child

“I didn't mean to take up all your sweet time / I'll give it right back to ya one of these days”

Nu stiu de ce am fost mereu fascinat de voodoo. Suna atat de bine, atat de enigmatic, plin de continut spiritual. In minte am mereu culoarea rosie cand vine vorba de voodoo si mai ales imaginea celebrei papusi. Fiind vorba despre magie neagra, despre ocult, mi se pare ceva care intra direct pe sub piele si ramane acolo pentru a fi explorat si cum toti suntem atrasi de ceea ce nu este comun ezitam in a inlatura acest termen. Recunoastem ca in noi este si o parte intunecata, mai putin explorata, dar infinit fascinanta.

Nu face vraji! Nu te infrati cu intunericul! Nu dori raul! Nu trada dragostea! Nu schimba lumina pe intuneric! Si totusi de ce suntem tentati ca oameni sa facem rau? De ce sunt momente cand ranind pe altii ne simtim bine? Stiu, asta nu o facem prin voodoo ci in mod normal, constient. Ca actiune sau reactie la mediul inconjurator. Asta ma si sperie. Daca in mod constient tindem sa ranim alti oameni in anumite circumstante sau din anumite motive – mai mult sau mai putin justificate – ce am face daca am avea la indemana cu totii puteri voodoo? Cred ca asta depinde de fiecare dintre noi, dar ceea ce ma fascineaza la voodoo este, asa cum spuneam si la inceput, tenta de mister in care este invaluit termenul. Putine cuvinte sunt atat de pline de incarcatura, iar dublarea vocalei este o apasare intentionata a termenului.

Din pacate nu o sa pot termina aceasta postare acum pentru ca sunt nervos, obosit si pentru ca mi-am pierdut sirul ideilor. Nu stiu daca voi mai reveni asupra ei vreodata. Ceea ce conteaza cu adevarat este sunetul lui Jimi, care ne face sa ne imaginam destul de bine cum ar fi sa traim intr-o lume voodoo. De asta el a fost un vrajitor ce a facut magie neagra, pentru ca a putut sa ne hipnotizeze pe toti si sa ne deschida ochii catre o lume alta decat o stim. Imi pare foarte rau ca nu duc ideea la capat, dar repet, sunt prea nervos.

I’m On One

“But get it while you here boy / ‘Cause all that hype don’t feel the same next year boy”

Daaaaaaa, aveam nevoie sa aud melodia asta! Imi aduce aminte de concediu, de vara, de aventuri. Si vorbind de concediu, abia astept sa vina mai repede. Ca in fiecare vara ma lupt cu mine insumi ca sa imi fac treaba cat mai bine posibil si sa incerc sa nu ma gandesc la vacanta pana cand nu ajung la ea si ca de fiecare data devine tot mai greu pe masura ce raman tot mai putine zile de munca.

Vara trecuta am avut in Corfu, printre altele, trei albume de-ale lui Lil Wayne si m-am relaxat zilnic cu castile in urechi ascultandu-i versurile si rimele. Acum doi ani, in Thassos, am avut si una-doua melodii de-ale lui Lil Wayne pe unul dintre CD-urile de la masina. Fara sa fiu un mega fan se pare totusi ca muzica lui isi gaseste loc mereu in concediile mele si nu pot spune ca imi pare rau. Este acea pata de culoare mereu la fel de prezenta ca si albastrul cerului de august de deasupra capului meu. Nu stiu daca sunt versurile, daca este beat-ul, daca este umorul rimelor, dar stiu ca este ceva care imi place la muzica lui, ceva care o face sa fie vie si parca mereu gata de a canta in boxe sau in casti. Tocmai din cauza asta ma gandesc mereu la vara si la concediu atunci cand ii ascult melodiile. OK, recunosc faptul ca anul acesta s-ar putea ca el sa nu mai prinda atat de mult spatiu pe memoria telefonului, dar cu toate acestea o sa am grija totusi sa nu lipseasca. Faptul ca nu voi mai avea albumele lui pe telefon nu inseamna ca nu mai imi place muzica lui; simt ca am crescut, ca am pasit mai departe, ca am descoperit lucruri mai frumoase, care ma fac sa ma simt mai complet, mai fericit si imi place ca acum pot considera acest lucru normal. La fel cum spun si versurile de mai sus, am invatat sa ma bucur de “trenul” fiecarei veri pentru ca am realizat, inca o data, ca trecutul nu are nici un sarm daca insisti sa il traiesti la infinit. Merita sa iti aduci aminte de toate lucrurile frumoase si sa te bucuri ca le-ai trait, dar nu trebuie nici o clipa sa uiti sa te bucuri cel mai mult de prezent. Acum esti mai mult decat ai fost vara trecuta si in acelasi timp mai putin decat vei fi vara viitoare.

Cu gandurile astea ma pregatesc sa incep o noua saptamana de munca si sper sa fiu mai mult decat am fost vara trecuta si sa reusesc sa raman concentrat 100% pana in ultima zi de lucru. Stiu apoi ca vara ma va rasfata cu frumosul ei necunoscut, cu o mare albastra, oglinda a cerului si cu multa dragoste.

Throwback Thursday – Come As You Are

“Come as you are, as you were / As I want you to be / As a friend, as a friend, as an old enemy / Take your time, hurry up / The choice is yours, don't be late / Take a rest, as a friend, as an old memoria”

Inceput de luna august. Inceput. Si daca tot este un inceput de luna am decis sa preiau o idee care imi place: “Throwback thursday” sau joia amintirilor pe limba noastra. O sa incerc sa mentin aceasta traditie pentru ca gasesc o gramada de lucruri dragute in trecut si, desi nu ma mai agat de el cum faceam inainte, imi place sa rememorez unele clipe care mi-au fost foarte dragi.

Pentru inceput am ales o melodie legendara al carei titlu face referire la modul in care am ales sa fac aceasta postare. Pana acum cateva zile uitasem cat de completa este aceasta melodie. Norocul meu este ca de cand am inceput sa invat sa cant la chitara am inceput sa redescopar melodii care mi-au marcat copilaria, care imi aduc aminte de vremurile acelea bune cand ma uitam la MTV toata ziua, cand ma certam cu parintii pe telecomanda si pentru faptul ca dadeam la refuz televizorul de fiecare data cand venea o melodie care sa imi placa. Erau vremurile de aur ale “televiziunii muzicii” si, in acelasi timp, apusul unei epoci de aur a rock-ului. O epoca marcata de nume epice precum Jimi Hendrix, Deep Purple, AC/DC, Queen, Metallica, Red Hot Chili Peppers, Nirvana etc. Si ca orice copil din acele vremuri am trait nebunia Nirvana, desi trebuie sa recunosc faptul ca grunge-ul era ceva care se afla putin in afara ariei mele de acoperire pe atunci, in sensul ca nu am inteles si implicit nu am apreciat acest sound de la inceput. Atunci cand esti copil intelegi melodiile care au un mesaj simplu, voios sau unul de dragoste. Este greu sa intelegi, atunci cand esti doar un copil lipsit de grijile vietii de zi cu zi, dezorientarea interioara a lui Kurt Cobain, dependenta sa de heroina care reprezenta anticamera depresiei profunde si implicit a deznadejdii sale in fata vietii. Poate tocmai faptul ca el a avut curajul de a exprima aceasta deznadejde a fost si motivul pentru care atat de multi oameni au simtit ca si-au gasit corespondentul eului interior transpus sub forma unui erou din lumea reala. Mesajul melodiei este clar unul al capitularii in fata realitatii, unul al lipsei de asteptari de orice fel. Fascinant este insa sunetul acestei melodii, sunetul acesta intunecat, obsesiv, greu, fapt subliniat si de faptul ca este cantat pe corzile 5 si 6 ale chitarii. Riff-ul acesta teribil de bun m-a surprins prin procedeul destul de simplu prin care se poate realiza, dar a carui simplitate ii confera genialitatea. Si da, este adevarat ca lucrurile geniale sunt de obicei si cele mai simple. Pentru a face o paralela cu lumea fizica din timpurile noastre este de ajuns sa privesti design-ul oricarui produs Apple: atat de original, atat de simplu. Revenind la versurile melodiei trebuie sa recunosc ca sunt fascinat de complexitatea lor, desi mesajul este unul aparent destul de simplu. Deznadejdea poate ca vine tocmai din faptul ca multi dintre noi uita sa fie ei, uita sa isi mai dea jos mastile acestea banale pe care ne simtim obligati sa le purtam si sa le afisam in fiecare zi pe strada, la munca, la sedinte etc. “Vino asa cum esti” este un indemn de a sparge propriile bariere mentale care te tin prizonier, la fel cum este si o demonstratie a faptului ca multi dintre noi nu reusim sa mai facem acest lucru. Cred ca tocmai faptul acesta reprezinta deznadejdea. Cam asta este ideea mea despre mesajul acestei melodii care ma fascineaza chiar si acum, la 21 de ani de la lansarea ei.

Doua saptamani au trecut de cand am redescoperit aceasta melodie. Tot doua saptamani sunt si de cand ii cant riff-ul in fiecare zi, nu numai pentru ca il consider epic, dar si pentru ca ma obsedeaza prin frumusetea simplitatii sale. And I swear that I don't have a gun…