Friday, September 27, 2013

Throwback Thursday - Ironic

"Life has a funny way of sneaking up on you / And life has a funny, funny way, of helping you out"

Da, cam asa este viata, desi in 1996 nu intelegeam inca micile ei ironii. Fiind TBT am decis sa ma intorc in timp si sa aleg o melodie care nu mi-a placut in momentul lansarii si despre care nu intelegeam cum a putut sa ajunga pe podiumul topului 20 al MTV. La ceva vreme dupa aceea am inteles ironia deciziei mele de a clasifica un hit drept o melodie fara mesaj. Alanis nu este din punctul meu de vedere o super artista, dar aceasta melodie va ramane amprenta ei in istoria hiturilor clasice ale anilor '90.

Nu stiu cum se face dar, oricat as fi de plictisit, atunci cand vine melodia asta in playlist pur si simplu imi pune un zambet larg pe fata si ma face sa fiu bucuros ca un copil ce iese la joaca. Si este ironic daca stai sa te gandesti ca nimic din aceasta melodie nu este vesel. Asta a si fost farmecul ei. Dar zambesc atunci cand o ascult si pentru ca imi amintesc de colegele mele din scoala generala care deveneau aproape isterice atunci cand de pe caseta se auzea Alanis. Era acea rebela neinteleasa, acea fata naturala care spunea sincer ceea ce credea si asta place mereu. Si celebrul videoclip mi se pare ironic: toate personalitatile interioare ale lui Alanis sunt prezente in masina ei - fiind reprezentarea fantezista a prietenilor nostri din lumea reala - si sunt fericite si incearca sa o amuze, totul merge bine si se desfasoara intr-o atmosfera de "plec unde ma duc drumul si entuziasmul adolescentei", pana cand la primul obstacol aparut realizeaza ca este singura. Ironic! La fel cum este si faptul ca viata merge, de cele mai multe ori, dupa acelasi scenariu. Cand esti intr-o perioada buna si totul se intampla asa cum iti doresti parca nimic nu mai pare imposibil si realizezi ca da, toti oamenii sunt buni; deruleaza pana la perioada imediat urmatoare, atunci cand nimic nu se mai intampla asa cum sperai si realizezi ca bunatatea universala este doar la nivel utopic, existand in realitate doar ca o ironie amara. Personal imi place ironia. Dintotdeauna mi-a placut. Cred ca fara ea viata ar fi posaca, ar fi o linie dreapta care nu iti rezerva nici o surpriza. Legile lui Murphy, universal acceptate ca fiind valabile si intocmai aplicabile in realitate sunt bazate in intregime pe ironie. Amuzant, ca sa nu spun ironic. La fel ca si faptul ca in 1996 Alanis a cucerit topurile muzicale printr-o ironie. Cum sa cred altfel despre cineva care trece inaintea lui Michael Jackson, Tina Turner, Ace Of Base, RHCP, Eros Ramazotti si multi altii intr-o perioada in care muzica era intr-adevar intr-o epoca de aur si in care numele consacrate nu lasau prea mult loc in topuri noilor veniti? Da, Ironic nu este o melodie pe care sa te indragostesti, sa faci dragoste, sa meditezi la profunzimea lumii si cam nimic altceva in afara de a realiza ca nu ar trebui sa iti fie teama de nimic in viata. Ori lipsa oricarei temeri este cheia in a te simti bine, in a te simti liber si tocmai de aceea aceasta melodie ma face sa ma simt ca acum 17 ani. Mesajul ei ramane acelasi in timp si, la fel ca legile lui Murphy, mereu aplicabil. Viata e mai frumoasa atunci cand zambesti in fata unei curbe, decat atunci cand scrasnesti din dinti pentru ca nu mai ai drum drept.

Alanis este si va ramane una dintre rebelii frumosi ai anilor '90. Cu un stil ce alterneaza intre zgomotos si melodios, cu mesaje profunde si ironice deopotriva, dar si cu o linie melodica originala si greu de apreciat de la prima auditie, ea a reusit sa se impuna ca o preferata in randul adolescentilor new wave, plictisiti de strictetea mesajelor mereu pozitive. Ironic cum si eternul happy end duce uneori la dorinta de triumf a raului.

Tuesday, September 24, 2013

Not Like The Others

"You do something that reminds me / The days of rage are now behind me / I have to live outside the law / 'Cause I’m a naughty boy with a dirty habit / Tryin' to use some teenage magic beacon"

Cum ultima perioada a fost una putin mai dificila datorita timpului, a stresului si a altor factori externi am decis sa iti aduc aminte faptul ca ma gandesc la tine si ca tu ramai persoana pe care o iubesc. Am decis sa merg pe mana lui Robbie care spune mult mai bine decat mine faptul ca noi doi nu suntem ca ceilalti. Si nici nu mi-as dori sa fim. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu o persoana obisnuita si de aceea nu m-as putea multumi decat cu o persoana speciala langa mine, iar acea persoana esti chiar tu. Postarea asta este integral pentru tine, de la titlu, snippet, melodie si pana la ultima virgula scrisa aici.

Cand am incetat sa mai fiu banal? Probabil ca atunci cand te-am cunoscut si mi-am dat seama ca impreuna cu tine pot realiza orice. Daca mi-ai fi spus atunci ca voi pune mana pe o chitara probabil ca as fi ras. La fel si daca mi-ai fi spus ca voi avea un blog. Sau ca voi trai cele mai frumoase veri din viata mea alaturi de tine. Sau ca vom fi impreuna pe un stadion cu 50.000 de oameni la un concert al unei formatii ce schimba vieti. Si as putea continua, pentru ca au fost atatea momente speciale care m-au facut sa realizez ca fara tine sunt doar banal si nu am nimic special. Acum stiu ca tu esti speciala si doar langa tine ma simt si eu la fel. Poate ca aceasta postare nu va fi la fel de inspirata ca altele, dar daca ai uitat vreo secunda cat insemni pentru mine, te rog sa dai cateva "pagini" inapoi si vei gasi inspiratia mea pentru cele mai multe postari: Song To The Siren, This Velvet Glove, Spaceship Coupe etc. Sunt doar cateva. Iubesc sa fiu cine sunt alaturi de tine. Iubesc sa simt ca imi dai incredere si ca ma sprijini in tot ceea ce fac. Iubesc sa rad alaturi de tine si iubesc sa fiu un copil capricios, rasfatat si care isi indeplineste visele alaturi de tine. Mai tii minte Diablo? Cate zile am pierdut jucandu-ne online? Sau  Dance Central si cum dansez aproape la fel de caraghios ca Anthony? Si asta fara sa imi propun. Imi vine usor sa fiu eu alaturi de tine, pentru ca am simtit mereu ca nu iti doresti sa fim ca ceilalti. Si nici eu. Chiar daca drumul nostru va fi mai greu sau mai usor, calatoria pe care o facem impreuna este cea care ne defineste si crede-ma ca nu vreau ca ea sa defineasca o constanta. Chitara... Stii ca John este motivul pentru care am decis sa invat sa cant la ea. Fara tine insa, John nu ar fi existat in viata mea. Si nici Anthony. M-am bucurat enorm cand am reusit sa iti cant riff-ul de la Come As You Are. Stii de ce? Pentru ca imi place sa te surprind. Si pentru ca imi place sa te vad zambind. Ca si atunci cand am pozat in Elvis si am facut Love Me Tender pe umila mea chitara. Mi-as fi dorit sa fie o Fender, dar cred ca si asta merge, cel putin pentru moment. Uneori ma amuz si eu de felul in care o fac sa scartaie. Dar poate ca si ea este speciala, la fel cum suntem si noi. In weekend am ascultat Guns si m-am gandit la tine. M-am gandit la tine pentru ca imi lipseai. Mult. Si vreau sa stii asta. Asta si ca te iubesc!

Poate ca nu am scris nimic din ce nu stii. Sau poate ca nu am scris-o foarte bine. Insa am vrut sa stii ca ma bucur ca nu suntem ca ceilalti, ma bucur ca uneori sunt un control freak si ma bucur ca tu stii cum sa ma controlezi :) Dar cel mai mult ma bucur pentru ca impreuna suntem speciali si stiu ca mereu vom ramane asa.

"We are not like the others / Under, under the covers / God loves, God loves the lover / We are not like the others"

Video si formatare maine... EDIT: Facute :)

Thursday, September 12, 2013

Throwback Thursday - One Hot Minute

Ce seara plina de emotie! Nu pot sa cred ca astazi se implinesc 18 ani de cand a fost lansat OHM! 18 ani... Wow! Nu planuisem sa scriu azi despre asta, dar cred ca Universul mi-a prezentat cadoul perfect pentru aceasta zi si nu am de gand sa il refuz. Asta din cauza faptului ca in ciuda vanzarilor slabe si a faptului ca majoritatea criticilor il considera un album slab, eu il iubesc foarte mult. Faptul ca este albumul cu cel mai "intunecat" sunet, un sunet metalic, creepy si ca pe intregul sau tracklist se simte influenta cocainei, a heroinei si a tensiunii crescande dintre membrii formatiei, il face sa fie cu adevarat deosebit si cu atat mai mult un album de colectie.

Amprenta lasata de OHM este de fapt amprenta lui Dave Navarro. Sa o lamurim: imi place extrem de mult de Dave Navarro, cu aura sa mereu intunecata, mereu serios si carismatic in acelasi timp. Dar cel mai mult imi place curajul lui Dave. Nu! Nu curajul, ci tupeul - in sensul bun - lui Dave. John este mult prea in fata oricui, este mult prea complet si nu greu, ci imposibil de egalat vreodata de vreo alta fiinta umana, dar Dave este, in opinia mea, singurul care a reusit sa se apropie atat de John, cat si de Hillel. Tehnic vorbind, Dave este un maestru. Nu o spun doar eu si poate ca si de aceea el este al treilea cel mai bun chitarist din topul meu personal, dupa Jimi si John. Imi place faptul ca Dave nu a incercat sa emuleze stilul funk, pentru ca a simtit inca din prima clipa ca nu o va putea face si ca risca sa pice de partea gresita. In schimb, a ales sa vina cu acea "rautate" a sunetului pe care o avea in Jane's si sa isi defineasca propriul stil in cadrul formatiei. Faptul ca toata acea perioada a fost una de rascruce in vietile celor patru membri se simte din plin si datorita maiestriei lui Dave, care "picteaza" sunetele depresiei, deznadejdii si a razboiului pierdut in fata drogurilor. As indrazni sa spun ca sunetul lui OHM este cel mai agresiv sunet produs de ei vreodata, tocmai datorita celor amintite anterior. In timp ce "Warped" surprinde absolut magistral tumultul simtirilor alterate de droguri, "My Friends" devine aftermath-ul acelor trairi, perioada unde depresia este stapana absoluta. "Aeroplane" este pentru mine o melodie de legenda, o melodie al carei mesaj descatuseaza mintea si marcheaza libertatea absoluta a sufletului prin muzica. "Transcending" este melodia omagiu scrisa special pentru River Phoenix si este una dintre cele mai profunde melodii pe care le-am ascultat. Marcheaza si ea zbuciumul unei perioade definita de pierderi si mai ales de izolarea in sine a fiecarui membru al formatiei. Nu vreau sa scriu acum despre toate melodiile de pe album, pentru ca simt ca si-ar pierde din farmec. Fiecare dintre ele este speciala si cu atat si regretul meu este mai mare, cu cat stiu ca nu vor mai fi cantate niciodata live. Nu pot intelege si nici aproba aceasta decizie de excludere intentionata a melodiilor facute cu Dave, decizia luata doar pentru razbunare. Spun doar atat: Dave Navarro merita cu prisosinta sa urce in 2012 pe scena alaturi de ei si sa fie introdus in Rock'n'Roll Hall Of Fame, alaturi de Hillel, John si Josh. De fiecare data cand ei au urcat pe scena alaturi de Dave lumea a stiut ca urmeaza un show electrizant, plin de o forta intunecata ce ajungea pana in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Dave nu era un anonim si a stiut sa arate asta intregii lumi, iar micile lor snippet-uri cu Hey Joe sau Come As You Are sunt dovada acestui lucru. Simt ca as putea scrie inca o saptamana despre OHM si Dave Navarro. Atat de mult imi plac! Pentru moment insa, ma voi opri aici.

Nu stiu ce as mai fi scris acum, daca in urma cu 18 ani fiecare dintre ei ar fi ales sa mearga pe drumul sau. Stiu insa ca Dave Navarro a fost acolo si a salvat formatia. Insa el nu a salvat doar atat. A salvat si vietile celor care in acea perioada duceau propriul razboi cu drogurile, vieti care aveau mai apoi sa ofere atata magie lumii pe atunci atat de intunecata. Au fost azi 18 ani de la cel mai fierbinte minut din istoria RHCP si sper sa mai fie inca 18 la fel de gloriosi ca acestia.

One Hot Minute

Get It Over With

“You keep thundering thundering / I'm wondering wondering, why you keep thundering / Won't you just fucking rain and get it over with”

Pentru ca imi face inima sa bata mai frumos acum, la finalul unei zile asemeni unei martoage: "Psychic spies from China / Try to steal your mind's elation". Si atat. Cat urasc toamna! Doamne! Putine lucruri pot rivaliza cu anotimpul cafelei. Este ca si cum toata natura se scufunda intr-o coma profunda si incepe sa se descompuna frunza cu frunza, floare cu floare si tot asa pana cand nu mai ramane decat un  gigant schelet acoperit de albul zapezilor. Nu stiu de ce, dar am urat acest anotimp dintotdeauna. Unii urasc iarna, altii vara, dar toamna este cea mai hatra dintre toate pentru mine.

Vara este anotimpul cand te plimbi de mana cu marea si in par cu nisipul, cand vrei sa vezi locuri noi, cand ai curaj sa stai toata noaptea pana la rasarit, cand iubesti la culcare si uiti la trezire, cand totul in jur se dilata si ziua pare nesfarsita. Razi si iubesti, plangi si parasesti, simti ca traiesti. Iarna este anotimpul copilariei pentru ca este singurul dintre toate care reuseste sa puna zambetul pe fata oricarui adult atunci cand ajunge pe partie. Poate sa fie dealul din spatele casei, o panta uitata de lume, o partie special amenajata. Poate sa fie o sanie veche, o pereche de skiuri, de patine sau doar un sac de plastic. Vei rade, vei simti adrenalina declansandu-se si antrenand senzatia generala de entuziasm, vei simti ca traiesti. O bataie cu bulgari de zapada sau o lupta in apa la mare, oameni de zapada versus castele de nisip. Si atunci ma gandesc ce ar putea fi special la acest anotimp? Nu e nici cald, nici frig, nu poti face nici oameni de zapada si nici castele din nisip. In schimb poti vedea cum toata natura moare in jurul tau. Incet! Moare incet. Si pe cat este de urat, pe atat este si de incapatanat in dorinta lui de a te face sa-l urasti. Toamna incepe scoala, se face vinul, se pune usturoiul, se culeg recoltele si in general numai activitati care fie te muncesc, fie iti displac. Ahhh, sa nu uit: se dau restantele, adica afli daca "traiesti" sau "mori". Si nu pot sa compar acest anotimp posac nici macar cu ruda sa cea mai apropiata - primavara, pentru ca pana si ea este mult mai frumoasa. Macar primavara apar ghioceii, natura se scutura de alb si isi pregateste tinutele colorate, incepi sa te gandesti la concediu, astepti soarele dimineata si incepi sa te imbraci mai subtire, provocandu-l sa apara pe cer si sa te incalzeasca. Pana si pasarile stiu ca toamna este un anotimp lipsit de orice interes; de aceea si pleaca. Urasc cerul intunecat, urasc ploile abundente, urasc cum speranta se strecoara in afara sufletului si urasc cauza comuna a acestora: toamna.

Ca de obicei, voi adauga maine melodia, snippet-ul si formatarea standard. Urasc toamna atat de mult incat nici nu stiu ce melodie sa aloc acestei postari. Sper ca pana maine sa ma decid, desi cum iar va fi noros... Bine macar ca maine este tbt si pot scrie despre ceva vesel, ceva ce nu s-a intamplat toamna. EDIT: Am ales o melodie lenta, dar frumoasa, care imi incalzeste sufletul si ma face sa cred ca aceasta toamna va trece mai repede…

Wednesday, September 11, 2013

Review de un cuvant – Pain & Gain

“Their American Dream Is Bigger Than Yours”

pain-and-gain-poster VISUL

Monday, September 9, 2013

Behind The Sun

“One day while bathing in the sea / My talking dolphin spoke to me / He spoke to me in symphony / From freedom's peace beneath the sea / He looked to me eyes full of love / Said yes we live behind the sun”

Hehe! A trecut ceva timp de cand nu am mai trecut pe aici, iar acum o fac de pe telefon; prin urmare formatarea, snippet-ul si link-ul vor veni maine, sper. Nu am mai scris nimic aici, dragul meu blog, pentru ca am fost plecat intr-un concediu de vis. Un concediu unde am avut wifi in camera, dar unde am ales sa fiu tacut pentru ca ceea ce vedeam si traiam a fost mult mai intens decat as putea scrie. Am scris de fapt, saptamana asta, pe AFA in ideea ca voi fi de ajutor si altora care nu au vazut inca bucatica aceea de Rai care poarta numele de Lefkada.

In "I Could Die For You" se vorbea despre o "motion beauty that I can't abbuse" si chiar asta am norocul de a trai alaturi de persoana pe care o iubesc. Dupa Corfu 2012 nu credeam ca o sa pot trai ceva mai frumos, dar iata de ce in viata nu e bine sa spui "niciodata". Singurul lucru pe care il regret este acela ca pe 31 august s-a implinit un an de la evenimentul care mi-a schimbat viata si caruia as fi vrut din tot sufletul sa ii dedic un post, dar nu am mai reusit. Poate la anul, daca nu va mai fi ziua intoarcerii acasa din concediu. "Behind the sun" este o melodie la care acum m-am gandit, dar care ma bucur ca mi-a trecut prin cap. Este melodia pe care o consider a fi perfecta pentru a defini concediul nostru de anul acesta si asta pentru ca este plina de viata, de ritm, de culoare, de frumusete. Pentru ca este despre natura si despre minunatele ei daruri pentru noi. Dar pentru ca este, inainte de toate, o melodie despre dragoste si despre frumusetea vietii. Toate acestea le-am trait alaturi de persoana pe care o iubesc si fara de care culorile verii nu ar fi niciodata atat de vii si nici atat de sclipitoare. Dragostea nu iti da aripi, Redbull o face :) Dragostea iti arata ca si atunci cand esti in Paradis ea te poate face sa te simti ca in Raiul acelui Paradis. Este cea care te face intreg si cea care te opreste din a vedea lumea doar in culori monocrome. Asa ca, persoana mea iubita, Behind the sun stiu ca ma asteapta dragostea ta si culorile concediilor noastre perfecte si te-as saruta daca ai fi acum langa mine. Am ales melodia asta si pentru ca este una dintre melodiile lor foarte vechi, de pe al doilea album, iar sunetul ei este foarte putin procesat. De aceea si percep aceasta melodie ca avand un sound elementar, dar extrem de sincer. Cam asa am perceput si Lefkada: o insula mult in umbra lui Corfu si a lui Thassos, dar foarte sincera in raport cu tine si cu frumusetea pe care ti-o ofera. Aceasta simplitate este  acel ceva care te cucereste. Cred ca asta poate fi considerata ca fiind si diferenta dintre Hillel si John. Unde primul iubea sunetele simple si tinea numarul efectelor folosite aproape de zero, cel de-al doilea avea o creativitate imensa si care putea fi exprimata doar printr-o multitudine de efecte, sintetizatoare si alte numeroase artificii. Unde Lefkada este o insula echilibrata, plina de frumuseti unice in lume, Corfu este un paradis tocmai datorita posibilitatilor nenumarate pe care ti le ofera atat ziua, cat mai ales noaptea. Poate ca si de asta am simtit nevoia sa asociez o melodie de-a lui Hillel cu ea. Dar unde Corfu m-a cucerit prin maretia ei, prin modul in care viata sclipea in orice colt al ei, incepand de pe aeroport si pana in capitala, Lefkada m-a cucerit prin farmecul ei natural, prin simplitatea ei si prin lipsa oricarei nevoi de a straluci mai mult decat o face deja. Este exemplul clasic de anti-erou: modesta si trecuta deseori cu privirea, in umbra insulelor mai faimoase, putin mediatizata, dar totusi ATAT DE FRUMOASA! Cum maine incep serviciul, am vrut sa las aceasta postare ca o amintire a acestei veri frumoase pe care am trecut-o alaturi de persoana pe care o iubesc, o amintire care sper ca ne va incalzi iarna care vine si ne va lumina primavara viitoare.

Behind the sun are o frumusete pe care trebuie sa o descoperi. Nu are stralucirea lui Snow si nici nu a fost la fel de mediatizata. Nu are versuri cu inteles ascuns despre capcanele vietii si nici nu place din prima, mai ales daca ai apucat sa asculti Snow inaintea ei. Nu. Behind the sun este despre frumusetea pura a lumii si a vietii. Aceeasi puritate ca cea a unui camp acoperit de zapada. Am ales Snow ca exemplu in aceasta comparatie pentru ca ea reprezinta, cel putin pentru mine, un reper important a ceea ce inseamna creativitatea lui John si sclipirea pe care doar el o poate imprima sunetelor. Este precum Corfu pe langa Lefkada si tocmai de aceea le iubesc pe amandoua, la fel cum ii iubesc si pe John si pe Hillel.

“The sun goes up / And the sun gets down / But like the heart of the sun / My heart continues to pound”