Wednesday, November 13, 2013

Some ghosts in my mind

" ...Hillel asked me, 'Would you still like the Chilis if they got so popular they played the Forum?' I said, 'No. It would ruin the whole thing. That's great about the band, the audience feels no different from the band at all.' There was this real kind of historical vibe at their shows, none of the frustration that runs through the audience when they jump around and can't get out of their seat. I didn't even watch the shows. I'd get so excited that I'd flip around the slam pit the whole time. I really felt like a part of the band, and all the sensitive people in the audience did too."

J.A.F.

"Well, we would dream, you know...? We would dream and we would talk about what we wanted to do. And we would talk about girls and music and... You know, Hillel wanted to be a rockstar. I didn't even know what that was, I was like 'Whatever you wanna do, man... I'm coming with you! I'm right with you, my friend!'"

A.K.4f21f190216111e38cc022000ae80ec6_7

Monday, November 11, 2013

Dexter

“People fake a lot of human interactions, but I feel like I fake them all, and I fake them very well. That's my burden, I guess.”

Tocmai am terminat de urmarit ultimul episod al serialului si nu pot sa cred cat am crescut in atasament fata de personajul principal de-a lungul acestor sezoane. Va ramane mereu un serial special pentru mine, nu doar datorita subiectului total neconventional, cat datorita legaturii dintre personaje. De-a lungul sezoanelor sale, fiecare legatura dintre personaje este una fragila, una la care te astepti sa se termine in orice secunda. Este ca un fior ce iti merge pe sub piele, o neliniste care este mereu prezenta in sufletul tau. Asta mi se pare genial realizat, acest fior care nu are rolul de a te inspaimanta prin violenta scenelor si a vietii, ci care te sperie prin faptul ca iti arata cat de fragil este totul.

Desi eram cam reticent atunci cand am inceput sa il urmaresc prima data, am ales sa ma las purtat de intriga lui, sa vad ce aduce nou pe o piata sufocata de clisee. Si iata ca am gasit acel ceva, acel ceva care nu este niciodata definit printr-un termen anume, acel ceva care este in fiecare dintre noi, scufundat dincolo de suprafata. Este starea aceea care te macina atunci cand stii ca nu e bine ce faci, dar alegi sa nu iti pese si sa mergi inainte. Nu o faci pentru adrenalina, pentru recompensa sau altceva, ci o faci pentru ca asa simti. Anthony are un pasaj superb in cartea sa, in care spune ceva perfect adevarat si care, cel putin in cazul meu, se aplica de minune: fiecare om are un 25% din el  care nu este impartasit niciodata, cu nimeni. Cam despre asta este Dexter. Despre acel 25% din fiecare, despre acel "pasager" care ne insoteste mereu. Noaptea este si in cazul de fata aliatul perfect si deja nu mai mira cliseul etern in care eroul lupta si cucereste intunericul folosind armele lui impotriva-i. Cred ca e folosita noaptea si pentru ca in intuneric fiecare dintre noi isi indreapta privirea catre interior si vede ce gaseste. Unii gasesc demoni, altii curaj, o parte dragoste, dar majoritatea isi gasesc slabiciunile. Noaptea nu este servita ca un drog, ci ca si conditie esentiala pentru consumul drogului, oricare ar fi el. De ce mi-a placut Dexter atat de mult? Tocmai pentru ca atinge acel 25%, pentru ca alege sa dezvolte relatii fragile, dar intense, pentru ca reprezinta la modul absolut dualitatea umana si aceasta din urma este cea care ne reprezinta/defineste. Umbrele il pun in lumina pe adevaratul Dex sau lumina contureaza umbrele sale? Cred ca este o intrebare la care ar trebui sa cautam raspunsul si in interiorul nostru, cel putin din cand in cand. Referitor la cum sunt construite relatiile, vreau sa mai subliniez si faptul ca noaptea suntem, marea majoritate, mai fragili. Nu e vina noastra. Sunt limitarile fizice cele care determina acest lucru, dar din nou gasesc fragilitate ca panza a tabloului. Rita este si ea fragila in primele sezoane. De aici si admiratia mea pentru un serial care alege ca punct central fragilitatea sub toate formele ei. Este pur si simplu genial! Uitati de genul Starski si Hutch, de Law&Order sau orice alt erou care salveaza ziua. Nu. Aici este vorba despre cineva obisnuit care lupta pentru a-si salva viata, in ambele ei versiuni. Asta il face sa fie nu perfect, ci complet!

Dexter a fost altceva. A fost un serial atipic de la inceput si pana la sfarsit. Ceea ce nu i-a lipsit insa in nici un moment a fost adrenalina. Sper ca intr-o zi sa imi fac timp si sa il mai vad inca o data, pentru ca este un serial care merita cu prisosinta si o a doua vizionare. Pana atunci insa, voi lasa cutitele la ascutit si voi poza in angajatul obisnuit, cu o viata obisnuita si cu automatismele obisnuite.

dex

Thursday, November 7, 2013

Watching John

Sincer, nu am chef de tbt in seara asta. Am chef doar sa il urmaresc pe John cum face niste magie. Bine, cheful mi-a trecut si dupa o mica disputa pe xda, dar nu vreau sa las ca partea aia sa devina subiectul acestui post. Revenind la John, este o faza pe care o face in 1990 si care mi-a ramas intiparita in minte. Intamplarea face ca acel concert ruleaza acum pe televizor. Este un solo de final al unei melodii la care duce mana dreapta in capatul gatului chitarii si mana stanga o foloseste pentru strumming. Canta la chitara cu mainile incrucisate, pe scurt. Fascinant nu mi se pare doar asta, ci usurinta pe care o afiseaza. Adica multora dintre noi le-ar veni greu doar sa tina chitara in acel fel. Ma lasa fara respiratie miscarea aia de fiecare data, mai ales cand il vad pe John cat de natural o face sa para. Despre ce vorbesc eu aici? Pai e ca si cum te-ai gandi care este lucrul la care te pricepi cel mai bine si apoi sa incepi sa il faci cu mainile incrucisate :) Asta in timp ce esti si pe o scena in fata unui public care este cu ochii pe tine. Mmmm, asta da provocare! De asta imi place sa il si vad, nu doar sa il ascult. Yeaaaaah!!!!

cros

Friday, November 1, 2013

Throwback Thursday - All Saints

Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa scriu despre cat de frumos poate fi sa canti la chitara. Adica da, recunosc faptul ca sunt fascinat de John, dar de ce? Sunt atatia altii care sunt considerati a fi mai buni decat el, mai talentati, mai carismatici, mai completi. De ce tocmai de el? De ce tocmai acum? De unde aceasta pasiune? La naiba cu toata lancezeala din lumea asta. John a facut lumea sa fie mai suportabila prin muzica. Da, cred ca asta este una dintre cauze. Ma intoxic cu riff-urile lui, imi imping la extreme limitele saturatiei pentru ca nu ma pot satura din a-l urmari.

In 1997 eram deja un mare fan al MTV-ului si urmaream saptamanalul Europe Top 20. Imi aduc aminte cum stateam vinerea pana tarziu in noapte ca sa vad cine e pe primul loc in top, sa vad rocadele din varful clasamentului si nu in ultimul rand, sa ascult niste muzica buna. Se dadea si sambata in reluare, dar "fuck it!", cine sa urmareasca a doua zi? Curiozitatea e cel mai bun generator de adrenalina si entuziasm, iar tineretea este locul lor de joaca. Asa se face ca am auzit de aceasta formatie numita All Saints, despre care am crezut initial ca e din America. Nu concepeam ca Anglia sa aiba staruri muzicale pe atunci. Adica da, invatam limba engleza, dar la varsta aceea si mai ales in acei ani, America era inca cea mai tare din parcare, cum ne placea noua sa spunem. Urmarind topul am auzit si melodia de debut a acestei formatii si am concluzionat inca de la prima auditie ca este fascinanta. Era atat de melodioasa, atat de frumoasa si totusi atat de trista. Si mai era ceva care nu se potrivea in ea: strofa aia oribila de rap. O canta tipa de culoare. Era epoca de aur a boyband-urilor si a girlband-urilor, iar diversitatea se cauta, asa ca fiecare grup avea si un membru responsabil cu rap-ul. Si totusi, ce naiba cauta tipa aia de culoare care se chinuia sa faca sa para normal acel pasaj de rap intr-o melodie atat de completa FARA el? Pai, nimic. De fapt aia era singura lor parte originala, melodia fiind un cover. Dar eu nu stiam asta la momentul acela si nici nu banuiam ca voi afla povestea fascinanta, tulburatoare si neslefuita din spatele acelui cantec. Ei bine, in seara asta am urmarit inca o data videoclipul original al melodiei originale. La final am ramas privind in gol si intrebandu-ma de ce ar strica cineva ceva atat de frumos facand un cover pop? Astazi realizez ca traiam ultimii ani de glorie ai rock-ului, iar acel cover era doar un semn al pseudo-muzicii ce avea sa acapareze usor intreaga industrie. Poate ca par nostalgic, dar la naiba cu progresul... De fapt, despre progres vorbim aici? Cum poate fi comparata tehnica lui John cu ceva sintetizat? Cum sa reduci toate acele miscari ale degetelor, tot acel efort, la un cantec pop? Nu, postarea asta nu este despre Under The Bridge, ci despre acea formatie care a ruinat o melodie icoana a unei formatii legendare. Toata postarea este incalcita si plina de idei nefinalizate, intocmai ca si acel cover. De ce mi-a placut atunci? Pentru ca nu stiam originalul. De ce au facut un asemenea cover? Pentru bani si faima. Adica isi inchipuie cineva ca formatia All Saints din Anglia ar fi rupt topurile daca alegea sa isi faca debutul cu o piesa proprie de pe primul album, cu o melodie ca Never Ever sau Pure Shores? Hahahahaha! Nu vreau sa fiu rau, dar asta cred eu. Ca sa intelegi o melodie ca aceea trebuie sa stii intreaga istorie din spatele ei, trebuie sa intelegi ca un asemenea cantec nu se face pentru topuri, bani sau faima. Nu vreau sa mai vorbesc despre original in postarea ce acopera cover-ul, desi imi vine greu sa ma opresc aici. Astazi nu as mai putea asculta acel cover. Nu pentru ca nu mai suntem in 1997, ci pentru ca mi se pare ca suna ca o piesa cantata de niste wannabe's la un show de genul z-factor sau the voice.

Si ca sa inchei, ideea este ca am inceput sa invat chitara SI datorita melodiei originale. Un sunet de chitara, un riff, nu isi va pierde niciodata magia, la fel cum nici un sunet electronic nu te va impinge de la spate ca sa te apuci de chitara. Pana la urma asta este diferenta dintre original si cover: primul inspira, al doilea amuza. Anthony nu va canta niciodata originalul cu zambetul pe buze, in timp ce All Saints au timp sa isi dea coate ca sa nu mai rada. Merita totusi sa imi aduc aminte si de inocenta copilariei.