“There is a house in New Orleans / They call the Rising Sun / And it's been the ruin of many a poor boy / And God I know I'm one”
Hey, îți mai aduci aminte de prima oară când ne-am cunoscut? De prima oară când ai simțit că zâmbetul este nu artă, ci fericire? Dar prima dată când ai făcut dragoste? Nu prima dată; prima dată când ai făcut DRAGOSTE cu adevărat... Dar de prima dragoste? A fost mult timp în urmă, știu. Dar ce spui de nopțile în care rătăceai pe străzi reci, în nopți calde de vară? Știi tu, atunci când mergeai cu urechile astupate de căşti, cu muzică special aleasă de tine pentru tine? Îți mai aduci aminte? Erai fără scop, rătăceai și credeai că așa va fi mereu. Dar de nopțile în care stăteai în pat, ascultai o baladă rock, să spunem "November Rain" și credeai că toată lumea adoarme fericită și cu iubirea în piept? Mai știi nopțile alea? Clipele alea în care credeai că vei rătăci așa la nesfârșit? Și nu pentru că vroiai, ci pentru că tu credeai că fericirea aceea, cea pe care doar iubirea ți-o poate da, nu e pentru tine. Îți mai aduci aminte? Dar de ziua în care ai plâns ultima dată? A fost de fericire? Dar când ai plâns ultima dată la despărțire, ai făcut-o pentru că în sfârșit aveai libertate? Cât de tânăr eram? Care a fost prima emoție și care a fost cea mai puternică? Dar pe care o ții minte cel mai bine? Și zi-mi, atunci când o derulezi în mintea ta, faci o pauză și te deconectezi de la prezent? Ai acel moment de melancolie? Știi, clipa aia când frumusețea emoției inițiale se amestecă și se diluează cu finalitatea gândului că "s-a terminat; a fost". Dar, chiar a fost?
Am atâtea gânduri amestecate și atâtea stări contrare, încât eram sigur că îmi va lipsi orice pentru a face vreun progres la chitară în seara asta. Și totuși, din ambiție, din frustrare, din nemulțumire... Toate emoțiile și toate întrebările au dispărut într-o clipă. A fost o clipă, prima de când cânt, prima în care m-am desprins de propria-mi minte, de numărătoarea aceea diabolică pe care o țin pentru ritm și în care... Nu m-am văzut de sus, dar m-am simțit ca și cum mă priveam de sus. A fost o clipă când am făcut corp comun cu a mea chitară, când nu am mai simțit-o ca pe un obiect, ci ca pe o parte din mine. A fost o clipă când m-am întrebat: "Asta chiar se întâmplă cu adevărat?". Și în tot acest timp ritmul mergea singur, pentru prima dată... Mâinile nu mai căutau. Mâinile găseau! Eu nu mai număram. Eu simțeam! A fost o clipă în care am simțit... Am simțit John! Am simțit cum este să fii una cu sunetul și cu ritmul, să reușești să simți chitara ca pe o extensie naturală a propriului sine. Sună clișeu, scriu greoi și mă exprim necioplit, dar am trăit-o. Pentru prima dată de când am început m-am simțit complet. Liber! Wow! Cât a fost de minunat... Tot ce știu acum e că mai vreau! Poate nu voi mai reuși prea curând, dar acum știu ce mă așteaptă; știu ce mă așteaptă și merită mai mult ca oricând. Te iubesc! Știi că o fac și nu, nu am fost supărat, ci doar obosit. Știi ce am cântat și știi deja și cum :-) Ai auzit-o deja, doar că era... Era vineri seară și un robot care număra :-)
