The Empty’s Response

"Behind the sky there I'm / I'll try to reach you / Without clear what disguise / I am nothing"

Hey! Vroiam să îți mulțumesc pentru weekendul ăsta și pentru că mă faci să cred în mine atunci când uit asta. Și pentru că mă faci să cred în mai bine. Și pentru că nu îmi mai este frică de schimbare. Și pentru că ai răbdare cu mine. Și pentru că ai răbdare cu mine ȘI cu chitara mea. Și pentru că fără tine nu aș fi avut acea chitară. Și pentru că mă inspiri să pun mâna pe ea și să repet zilnic. Și pentru răbdarea ta. Și pentru că știi să mă strângi în brațe și să mă faci să mă simt lipsit de orice griji. Și pentru că uneori par că sunt gol și totuși nu renunți la mine. Și pentru că datorită ție scriu aceste rânduri. Și pentru că în final știu că totul va fi bine. Și dacă nu e bine acum, înseamnă că nu suntem la final. Și pentru că mi-ai adus aminte de asta și m-ai făcut să râd. Și pentru că te iubesc!

Don’t Forget Me Part 1

"Sometimes a song about dying / Is the same song about being / Just being alive"

Este dincolo de cuvinte outro-ul făcut la Calgary în 2006. Da, știu: mai sunt câteva luni și vor fi trecut deja zece ani de atunci. Și? Lucrul ăsta nu ia nimic din strălucirea unuia dintre cele mai bune outro-uri pe care le-am auzit până acum. Este dincolo de lacrimi și regrete; cumva John trece de partea fizică și impregnează notele direct în suflet, în partea spirituală. Mă duce cu gândul la o fantomă singură și tristă a cărei unică și cea mai de preț abilitate, aceea de a trece prin orice, este în același timp și blestemul ei pentru că nu poate simți nimic. E ciudat să încerci să pui în cuvinte ceea ce John a lăsat să se piardă din sufletul său prin intermediul chitării în acea seară început de toamnă, început de septembrie. Atât de multă melancolie se prelinge din fiecare notă, atât de multe regrete. Cumva cred că Anthony a sesizat direcția în care mergea outro-ul și a încercat să îi dea o notă de optimism improvizând versurile de final. De fapt sunt sigur că asta a vrut să facă din moment ce încearcă să schimbe percepția finalului dinspre dispariție spre speranță. Dacă partea de curcubeu din celulă ar fi avut nevoie de o melodie, atunci acest outro era singura variantă. Outro-ul este exact acel vers imaginat de John pe note. Efectiv mă depășește intensitatea acestui outro și nu vreau să îl mai stric prin cuvintele mele. Pe repeat! Iar și iar. Și iar!

Wu-Tang Clan Ain’t Nuthing Ta Fuck Wit

Căşti cu un bass bun, volum ridicat puțin peste medie și relaxare. Rime, ritm și amuzament. Am uitat cât de buni au fost Wu-Tang. Dar niciodată nu e târziu să îi asculți.

Falling

Nu am nevoie de o sărbătoare comercială ca să îți spun ce simt și tu știi asta. Dar vreau să îți spun cât de bine m-am simțit în seara asta și cât de mult mă bucur că am împărțit toate emoțiile și bucuriile zilei de azi cu tine. E ciudat cum Universul are grijă de noi și mereu ne aduce aminte cât de norocoși suntem să avem persoane speciale lângă noi. Mă faci să mă simt complet, să simt că pot reuși orice îmi propun. Ca dovadă am ajuns acasă și am repetat riff-ul de la Snow pentru că simțeam că nu mă pot culca fără să îl cânt și fără să mă gândesc la tine, la noi și la cât de frumoasă a fost această zi. Îți mulțumesc pentru arta sufletului meu pe care mă ajuți să o descopăr.Falling pentru că pe ritmul ei inima mea trăiește aventura sufletului meu alături de a ta. Falling pentru că mă gândesc la fiecare vară a noastră. Falling pentru că nu mă satur să mă îndrăgostesc de tine în fiecare zi și pentru că fiecare zi e prea scurtă pentru a-ți spune cât de mult te iubesc!

Hands

"His whole world she does intoxicate / His own hands lie farther in decay / We're meant to be unplayed"

Dacă tot am început cu Ataxia aseară am decis ca să continui pe aceeași notă. Nu de alta dar, după cum am scris și ieri, vroiam de multa vreme să scriu despre melodiile lor. Ieri am scris despre una din melodiile de pe 'Automatic Writing' și azi despre o melodie de pe cel de-al doilea album, album ce poartă numele de 'Automatic Writing II'. Melodia de față este preferata mea de pe acest album datorită simplului fapt că este cea mai melodioasă. Dacă stau bine și mă gândesc este cea mai melodioasă creație din tot repertoriul Ataxia. Prima dată când am ascultat-o m-am gândit imediat la riff-ul de intro de la "Around The World". Și construcția pe fret este asemănătoare. De fapt încă fac analogia asta de fiecare dată când o ascult și recunosc că mi se pare puțin ciudat. În general, John a ținut departe orice influență din ceea ce a făcut cu RHCP față de ceea ce a lansat el. Așa că aici chiar mi se pare ciudat, dar poate e doar imaginația mea.

Melodia este foarte drăguță, cu un mesaj despre "mâini" în contextul în care mâinile sunt cele care leagă prietenii, iubiri, note pe instrumente și cam orice se întâmplă în viețile noastre. Indiferent de formă, de mărime, de culoare, de vârstă, mâinile sunt cele care ne pun în contact fizic inițial cu toți cei din jur. Prin ele transmitem dragostea persoanei iubite, cu ele ne salutăm cunoscuții, pe ele ne bazăm când lăsăm imaginația liberă pe pânza unui tablou, pe o foaie de hârtie, pe filtrul unei țigări. Mâinile sunt cele care ne îmbrățișează, mâinile celor dragi ne strâng la piept noaptea, mâinile celor iubiți se încrucișează când fac dragoste. Și cu toate astea ele sunt invizibile pentru majoritatea dintre noi, deși ele poartă dovada iubirii dintre un bărbat și o femeie. Dacă stau bine și mă gândesc nu știu nici o altă melodie despre mâini. E al naibii de amuzant și de ciudat în același timp. Ziceam mai sus puțin că tot mâinile sunt cele care merg pe instrumente și exprimă prin note o hartă a sufletului nostru. Ideea este aici: "Bands, down the hall / Don't know they're small / I'm picking out the day / When I will be upstaged". Nu este vorba despre formații, cât despre mâinile care fac extragerea momentului reușitei. Mâinile au decis războaie, mâinile au decis opere de artă și tot ele își cântă propria melodie. Este un cerc. Formă geometrică perfectă. Nici nu mă așteptam la altceva din partea lui John. Dacă acum câteva seri scriam despre decizia ciudată în cazul numărului strofelor de la "The Immigrant Song", aici este vorba despre o perfecțiune absolută. Și ca note și ca ciclicitate și ca mesaj.

Știu că Ataxia nu este pe gustul tuturor. Este greu de apreciat o astfel de muzică și totuși exact asta mă face să apreciez curajul lor de a experimenta. Versurile sunt încă între luciditate și umbre, la fel cum era și cel care le-a scris la acel moment. Dar, ideea din spatele lor este cea care contează. Și care nici de această dată nu a dar greș. Închei acest text scris cu mâinile pe display-ul unui telefon mobil și mă culc cu speranța că mâinile tale mă vor îmbrățișa în vis.

The Sides

"People want to whisper when they shout / It's 'cause on the inside, they're in doubt / Life won't change today / I cover up my face / At my only rate / It's just my time to fade"

Ataxia! OK. Tot John :) Am descoperit acum vreo doi ani proiectul lui din 2004. Adică unul dintre ele, pentru că 2004 a fost unul dintre cei mai buni ani ai lui, cu foarte mult material lansat sub diferite genuri. Toată muzica făcută de Ataxia este creată de John, Josh la tobe și sintetizator (cine se gândea că Josh îl va înlocui pe maestrul său?) și la chitară bass Joe Lally de la Fugazzi. Formația a făcut toate melodiile de pe cele două albume, singurele lansate, în doar două săptămâni. Este incredibil cât de mult talent au avut de pus la un loc și cât de bine a rezultat muzica lor.

Primul lucru pe care l-am simțit ascultând Ataxia a fost un sentiment de apăsare, de greutate. Adică nu este genul de muzică ce deschide cerul și aduce un curcubeu. Dimpotrivă. Este un gen întunecat, greu de digerat, cu destul de puțină culoare. Dar odată ce treci peste repulsia inițială cauzată de întunericimea sunetului totul devine genial. Înțeleg că nu se poate dansa, dar nu este genul ăla de muzică. Vorbim despre ceva alternativ și nu comercial. Și sincer nu credeam că există vreun show live. Adică eram sigur că nu există pentru că eram sigur că live nu poate suna ca pe album. Și cât am greșit gândind asta. Spre bucuria mea există câteva înregistrări cu show-uri live și totul sună exact ca pe album. Nu știu cât talent poate exista în John, dar ideea este că poate cânta așa ceva live fără nici o problemă. Ah! Și este singura ocazie când l-am văzut folosind și alte chitări decât cele obișnuite. "The Sides" reprezintă din punctul meu de vedere cea mai bună melodie din primul album. Este cea mai echilibrată ca și sunet. Restul sunt extrem de întunecate și de grele. Sunt frumoase, îmi plac, le ascult cu mare plăcere, dar asta e preferata. Este ca un furnal la turație maximă și nu doar ca energie și efect, dar parcă și ca temperatură. Efectiv este atât de multa energie pusă în ea încât parcă degajă căldură. Îmi place mult și ca mesaj, faptul că repetă într-una că nu se va schimba nimic este superb deoarece el exact asta face: reluând aceeași idee schimbă tot. Dacă reiei un lucru, chiar dacă îl vei face la fel, tu te vei fi schimbat la finalul acelei repetiții. Ideea este oarecum aceeași care va fi reluată cinci ani mai târziu în Empyrean pe melodia "God": în fiecare dormim (murim) pentru ca a doua zi să fie o zi noua (înviem); chiar dacă ciclicitatea există, acțiunile diferă. Ăsta cred că este mesajul și aici, de unde și numele de părți. Sunt convins: "Life won't change today / It's just my time to fade" este despre viață, dar în același timp despre stingere. Părțile care se urmează una pe cealaltă și care în ritmicitatea lor creează viața așa cum o știm. Nu știu dacă am dreptate. Doar John știe însemnătatea lor, dacă există așa ceva. Știu doar că îmi place atât de mult muzica asta grea și nu știu dacă "bolnăvicioasă" este un termen corect, dar îmi place să îl atribui în cazul ăsta.

Ataxia nu este ceva mainstream, nu este ceva comercial. Ataxia este un sound pentru întunericimea sufletului, dar în același timp anti-depresiv. Este ceva întunecat fiind exact opusul întunericului. Ca și cum ai pune ceva în fața unei oglinzi și nu s-ar reflecta nimic. Mă fascinează toată creația lor. Singurul regret este că au decis să termine proiectul atât de repede. Dar, după cum declara John, creativitatea unui grup nou este maximă pentru două săptămâni. Da. Două săptămâni și apoi nemurire.

The Immigrant Song

"Valhalla, I am coming!"

Ziceam că o să mai scriu câte ceva despre LZ pe măsură ce mai descopăr lucruri noi de la ei. Și melodia asta este unul din acele lucruri care merită menționate. Mi-a plăcut de când am ascultat-o prima dată și îmi pare rău că nu are decât două strofe. Cred că merita cu prisosință mai multe, pentru că partea de final are prea multă energie și prea puțină substanță pe care să se așeze. Îmi place că are aerul unui cântec de război din antichitate, cu hoarde de luptători ce se avântă în luptă. Sunetul este magistral și este fascinant cum reușesc să creeze impresia de atac dezlănțuit, de praf care plutește în aer, care încearcă să se așeze și nu reușește din cauza luptei duse pe acel petec de pământ ce l-a ridicat. Este pur și simplu imposibil de catalog într-un gen anume. Prea multe influențe și prea puține copii. Cumva melodia asta are propriul stil. Și da, modul în care este pronunțată acea incantație străveche a luptătorilor nordici este, cel puțin pentru mine, deliciul întregii melodii. Dacă la început mi s-a părut ciudat, acum mi se pare hipnotizat modul în care versul acela este rostit. Înainte de orice alte influențe, a fost sunetul de la "The Immigrant Song" care a influențat mult din ceea ce a urmat. Valhalla, I am coming!