Poem

Sunt pe buza de la marginea lumii și am ajuns aici după ce am coborât pe scările care leagă universuri paralele și proiecții ale altor dimensiuni în care sunt abstract. Mă uit spre infinit de pe o margine pe care am încercat să o imaginăm și pe care nu am atins-o niciodată. Am să sar și această săritură va fi jumătatea sfârșitului. Cealaltă jumătate este în interiorul pauzei de unde privim înainte și ni se pare că vedem capătul infinitului unei lumi. Este cel de-al doilea interior, cel care este cel mai bine îngropat în noi, el este cel care ne așează pe liniile dintre lumile între care mergem. Pășim mereu cu atenție între ele ca să nu ne pătăm de influențe ce ne pot altera sfera existențială și când accidente se întâmplă ne place să ne considerăm geniali. Când nu avem similitudini ne considerăm geniali ca fețele dintr-o carte de cuvine. Asta este genialitatea noastră, lipsa similitudinilor. Și nu știu cum mă văd prin ochii tăi atunci când pășesc spre marginea lumii, dar știu sigur că eu te văd perfectă de acolo. Nu este nici măcar o singură greșeală în definiția ta. Îmi cunoști toate proiecțiile și le-ai cucerit pe fiecare în parte și pe toate la un loc. Dacă sunt pe marginea lumii să știi că sunt aici și privesc înapoi la tine pentru că tu ești în centrul ei. Plecând de la tine am început să ne descopăr universul, să găsesc nu limite. Îți mulțumesc și te iubesc pentru că mă ții de mână atunci când stau să alunec între vise și mă ajuți să alunec doar printre ele, direct în realitatea către trupurile noastre goale și îmbrățișate! Sunt la marginea lumii, dar nu la sfârșitul ei. Ești departe de mine, dar în centrul meu.

I’m Around

"You know I'm around you / I wouldn't be if I didn't love you / I'm going to run through you / You know you're quite a character"

Hey! Să știi că îmi lipsești mult și melodia asta este cea care mi se învârte în cap pe repeat de multe zile. Recunosc și accept că nu sunt cel mai bun la comunicare, deși așa se pare la prima vedere. Dar aici nu vreau să fie vorba despre mine. Vreau să știi că este totul despre tine și despre noi. Pentru că te iubesc și vreau să știi asta, să simți că sunt acolo lângă tine, în sufletul tău, în mintea ta, în inima ta, deși fizic nu te pot îmbrățișa când îți spun toate astea. Și cum sunt și versurile să știi că nu aș fi și nu ai simți dacă nu te-aş simți, dacă nu ai simți că te iubesc. În modul meu complicat și împiedicat, modul ăla stupid care mă face să alerg prin tine, prin toate stările tale, prin toate fricile tale, dar care la final mă aduce în fața ta doar ca să îți spun că ești specială, că ești a mea. Știu că sunt momente când îți dorești ceva simplu, să te țin în brațe doar, să îți șoptesc în ureche ceva frumos și știm că de multe ori nu mă sincronizez, dar așa suntem noi amândoi și împreună, mai complicați decât părem la prima vedere.

"I wonder will I lose you / When we roam through a blizzard / We'll joke and have another cry / I hope I'm not the other guy"

Și sunt momente când mă gândesc că aș putea să te pierd, atunci când ne rătăcim în furtuna de gânduri și sentimente, atunci când lăsăm complexitatea noastră individuală să facă pașii în locul nostru, dar apoi glumesc și cu lacrimi în colțul ochilor, dar mai ales în sufletul meu sper să nu devin doar "celălalt tip". Pentru că nu mai pot doar să fiu îndrăgostit de tine, asemeni "celuilalt tip". Nu. Am fost acolo și nu mai suntem. Vreau să fiu mereu  îndrăgostit de tine și să te iubesc în același timp. Și îmi doresc să simți asta, pentru ca să nu mă reduci la ceea ce sper să nu fiu.

"Be careful of what you are / What you see is just a small part / You must look for yourself in others / And all the places that you go / You see that they are part of you"

Sunt versurile care cred că ne definesc pe noi amândoi și pe noi împreună. Fără tine nu ar exista cel ce scrie aste rânduri acum, aș fi doar o parte mică din această lume mare, iar toate locurile pe care le-am vizitat împreună ar fi mai sărace cu o pereche de oameni care se iubesc. Și nu îmi este rușine să spun că lumea ar fi mai urâtă fără doi îndrăgostiți pierduți în culorile ei.

"I want to again be holding hands / With you underwater"
Hai să facem asta până la sfârșitul verii! Știi? Să ne lăsăm duși de apă cu măștile de snorkeling pe față, să râdem cu spatele soarelui și cu chipul mării. Să zâmbim când ne vedem dragostea oglindită în bancurile de pești și să o atingem înainte să se sperie de reflexia ei reală.

Putem să facem asta? Putem pentru că știi că sunt în preajma și nu aș fi dacă nu te-aş iubi!

Chorzow

Nu știu când mi-am actualizat ultima dată playlistul. Sincer. Cred că era prin 2013 sau 2014, puțin înainte de vârtejul total în care m-am lăsat prins de băieții mei. Și ce vârtej s-a dovedit a fi. Nu pot să cred că au trecut aproape 5 ani de la acel concert. Și cât de mult mi-a schimbat el viața... Nu știu dacă în bine sau rău, dar îmi doresc să cred că mai mult în bine. Chiar zilele trecute citeam un articol interesant, parcă prin Washington Post, care exprima în mod sec, direct și pe cifre faptul că în acest deceniu chitara electrică stă să moară. În primul rând ca vânzări și apoi ca instrument. Sau poate că este invers. Ideea este că nu mai sunt acei "guitar heroes" pe care lumea să îi îmbrățișeze, cei care să te facă să îți dorești să fii ca ei.   OK, sunt încă John Mayer, Joe Bonamassa, Slash este în turneu cu Guns și sunt convins că mai sunt și alții. Problema enunțată era însă una destul de serioasă: ăștia sunt acum pentru că au avut influențe, dar cine mai sunt influențele în ziua de azi? Adică este ușor să crești urmărind Hendrix, Paige, Clapton, McCartney, Keith Richards, Jeff Beck etc. Dar cine crește acum oare va încerca vreodată să caute și să emuleze sunetul lui Mayer de exemplu? Îmi place mult cum cântă și are un mod unic, original de a compune și interpreta o melodie, dar în permanență mi se pare că îi lipsește ceva. Și acum când scriu astea realizez și ce anume: semnătura, amprenta lui muzicală. L-am urmărit și încă îl urmăresc cântând orice, de la Hendrix la Dylan, de la B.B. King la Clapton. Este un fenomen, un uragan în mișcare. Dar când închizi sunetul cu ce rămâi? Cu un chitarist foarte bun, rătăcit parcă între atâtea stiluri și fără a avea unul al lui. Poate că e doar părerea mea, dar tind să cred că într-adevăr ne lipsesc eroii de altă dată. Apropo de asta, azi sunt 10 ani fix de la ultimul concert integral cu John din turneul SA. Au mai fost vreo 9-10 apariții după, dar nu au fost concerte propriu zise, ci doar fragmente de câte 30-60 de minute maxim, formația fiind epuizată fizic, dar mai ales psihic. Deci 10 ani de la show-ul din Polonia și mă uitam câtă energie au dat timp de două ore. Două ore! În condițiile în care John era ca și plecat din formație la acel moment, dar reușește o reprezentație absolut magnifică, un arc peste toată cariera sa în formație. Două ore! În condițiile în care ultimele 15 minute reprezintă un freestyle jamming de pe o altă planetă, cu un solo de chitară ce arde tot în acel interval. Două ore de magie. Este greu să te gândești la altceva după ce vezi acel show. Și da, sunt de acord că Josh nu este nici jumătate din ceea ce a fost John. Nu mai este același sunet, nu mai este același sentiment. Și revin la ideea mea de mai devreme: ce persoană în toate mințile ar vrea să emuleze sunetul lui Josh? Adică serios acum: Josh nici măcar nu are un sunet al lui. Și aici ne lovim iar de problema originalității. John a fost un geniu muzical, Josh este doar un chitarist decent, nu extraordinar. Și când Josh îl emulează pe John, oare cum să te gândești că cineva vrea să îl copieze pe el? Să clonezi o clonă. Ce amuzant este. Și asta lipsește acum. Oamenii care au emulat un geniu și au reușit să își impună amprenta lor asupra stilului. Și asta este atât de greu! Să copiezi, dar să fii în același timp tu, original. Nu cred că aș fi pus mâna vreodată pe chitară dacă aș fi crescut cu Josh în formația mea de suflet. Și asta este foarte trist... Cum ziceam la început, nu am mai actualizat playlistul, dar parcă nici nu îmi e dor. În fiecare zi găsesc noi motive să mă bucur de muzică bună. Iar dacă din când în când apare câte un artist original ca John Mayer, este și mai bine. Dar totuși azi sunt 10 ani de la Chorzow și această postare este pentru acea seară magică. La mulți ani!

Bob

Bob și Bobina ar trebui să fie titlul complet. Ei mi-au făcut seara mai frumoasă și în același timp au trezit puțină melancolie în sufletul meu. Oare de ce există timpul? Timpul care ține pe loc atâtea și atâtea zile, ne amăgește cu sedentarismul său, pentru ca apoi să o apuce brusc la vale. Acea vale infinită de momente, noi amintiri, noi sentimente. Și mergând după el în acea nouă călătorie, te pierzi între noile stele ale sentimentelor întâlnite, te ghidezi după ele până când te trezești brusc pierdut într-un ocean pe care nu îl recunoști. Te uiți în oglindă și nu te recunoști. Și atunci îți aduci aminte. Îți aduci aminte de locul inițial, locul unde totul a început, locul în care părea că ai controlul. Pervers timp care ne face să credem că avem controlul chiar și pentru o secundă. He! În realitate controlul este al lunilor din constelațiile care ne ghidează visele, al sentimentelor care ne desenează acțiunile, al întâmplării universale a existenței. Și cât de simplu ar fi fost să avem noi controlul. Să putem visa la nesfârșit. Să putem crește la infinit. O lume în care visul tău să nu fie strivit de resetarea unei noi zile... Nu să meargă înapoi, dar nici să nu se deruleze pe repede înainte așa cum o face în fiecare zi. Un control granular al timpului ar fi fost ceea ce ne-ar fi făcut mai puțin muritori și mult mai mult visători. Nu știu dacă ar fi fost mai bine, dar pentru încă un moment în viață aș fi cochetat cu ideea de a folosi ceva interzis pentru a mă simți bine. Dar și visele trebuie să existe așa că mai bine să mă întorc la realitatea mea. Te rog nu lăsa ridurile să îți ascundă anii și rămâi mereu așa cum timpul te-a păstrat dintotdeauna. Pentru tine M. Pentru tine T.