Your Song

"My gift is my song, and this one's for you / And you can tell everybody this is your song / It may be quite simple, but now that it's done / I hope you don't mind, I hope you don't mind that I put down in words / How wonderful life is while you're in the world"

Știu, este o melodie cu doar patru acorduri, dar nu am nevoie de mai multe pentru a putea să îți scriu aceste rânduri. Creștem și pe măsură ce trece timpul începem să ne ridicăm pe vârfuri și să întindem mâna pentru a apuca cerul. Îl vrem pentru noi și e normal, asta înseamnă să creștem: să privim în sus în timp ce împingem picioarele în ziua de ieri. Degetele de la mână să atingă norii de mâine și degetele de la picioare să fie prinse în ziua de ieri. Așa se trăiește prezentul, mereu o punte între ieri și mâine. Am mințit cei mai mari hoți, timpul și trupul, despre toate și orice în timp ce ne-am bucurat de fiecare zi. Și despre asta trebuie să fie ziua de azi, despre bucurie și despre a privi către cer pentru a-l cuceri. Și poate că cerul este perechea perfectă în această zi, total neatașat de tine în timp ce te mângâie cu lumina, căldura, culorile și starea lui de eternitate absolută. Așa cum te văd și eu pe tine, atât de completă azi, atât de perfectă mâine. Poate că am sărit o viață ca să fim azi aici, dar sper ca ce simți acum să fie aceeași stare de bucurie pe care să o porți cu tine mereu până când voi putea să te descriu în timp ce scriu și mai frumos despre tine. Întinde mâna, apucă cerul, fă-l al tău, zâmbește și repetă! Nu știu cum să închei altfel decât am început. Cântecul tău nu este un cântec cu multe acorduri, dar este un cântec care o spune mai bine decât o pot spune eu: La mulți ani, Corina!

https://youtu.be/cgsOK2Fgq0U

Laponia

     Cu greu reușesc să accept. Nu! Blochez această realitate în fața ușilor automate care culisează asentimental în fața ochilor mei. Sunt pe aeroportul Kittila aflat la doar câțiva kilometri de Levi.

     Levi! Nu, nu doar inima, ci și sufletul și lacrimile de copil mi-au rămas acolo în această dimineață la fel de întunecată ca și fața nevăzută a lunii. M-am pierdut de mine însumi în aceste zile, de adultul care mă veghează de mulți ani de zile. L-am pierdut pe el și am regăsit copilul care sunt. Și mă gândesc că indiferent câți ani au trecut de când am început să mă consider adult ei nu vor fi niciodată mai mulți decât cei în care am fost copil. Asta pentru că a fi copil încetează niciodată și a fi adult doar se învață. Și copilul acesta este cel care suferă cel mai mult atunci când uităm să mai credem în visele lui pe măsură ce grijile încep să le înlocuiască unul câte unul.

     Levi, Laponia este nu doar un loc de pe Pământ. Este un suflet gigant al copilului care este Moș Crăciun și care te îmbrățișează de cum ajungi acolo. Adultul din mine m-a găsit după patru zile pe aeroportul din Kittila și nu înțelege, nu acceptă locul pe care Moș Crăciun l-a eliberat în sufletul meu. Nu înțelege cum am uitat de toate problemele, cum de m-am lăsat pierdut în copilăria aceasta pe care el se încăpățânează să o catalogheze ca vândută și cumpărată. Și este atât de greșit raționamentul ăsta de adult care socotește, adună și împarte doar griji și probleme. Levi, Laponia este locul în care fiecare dintre noi își va întâlni visele. Da, acum sunt reale, ca mine și ca tine. Vrei să dai mâna cu Moș Crăciun? Se poate. Vrei să îl cunoști pe Rudolf și pe ceilalți opt prieteni ai săi care ți-au adus cadouri când adormeai așteptându-i sub brad? Se poate. Vrei să vizitezi căsuța lui Moș Crăciun, să vezi unde ajung toate scrisorile copiilor din toată lumea și să cauți toate scrisorile pe care i le trimiteai sigilate cu un vis? Se poate. Vrei să traversezi cu pasul Cercul Polar unde este oficiul poștal al Moșului? Se poate. Vrei să vezi cățelușii husky care îl ajută pe Moș să strângă toate cadourile pentru copii? Se poate. TOTUL SE POATE! Asta este magia acestui loc, aceeași magie ca cea a copilăriei, atunci când totul se poate. Și poate ceea ce se întâmplă fără să ceri sau să aștepți este că începi să crezi din nou. Și nu sunt singurul care în aceste zile am început să cred în Moș Crăciun poate mai mult decât copiii din jurul meu.

     Rovaniemi, Laponia. Am plâns de fericire, am plâns de emoție și am plâns de despărțire la peștera lui Moș Crăciun. Nu mi-am refuzat călătoria cu trenulețul care face turul fabricii unde piticii îl ajută pe Moș Crăciun să pregătească toate cadourile. I-am pozat pe toți și pe fiecare, am dat mâna cu ei și am lăsat gravitatea să îmi culeagă o bucățică din suflet și să o păstreze în acel atelier. Am vizitat regatul de gheață și am văzut elfii lui Moș Crăciun decorând turtă dulce împreună cu cei mai mici dintre copii, desenând și făcând împreună decorațiuni pentru bradul de Crăciun.

     Kittila, Laponia. Sunt niște întrebări pe care adultul din mine se încăpățânează să mi le pună acum când stau în fața ușilor aeroportului și nu vreau să pășesc spre check-in. A fost obositor? A fost frig? A fost prea scurt? Chiar și acum se comportă tot ca un veritabil Grinch. Copilul acesta din mine care tocmai a trăit cea mai frumoasă poveste de iarnă din câte i-au fost oferite spre păstrare de către spiritul Crăciunului știe însă doar răspunsul la singura întrebare care contează cu adevărat: A meritat? Da! Spiritul acelui loc transcende generații, culturi și bariere lingvistice și unește oamenii. Și știi de ce? Pentru că asta se întâmplă atunci când toți oamenii își trimit cele mai frumoase vise ale copilăriei în același loc. Acel loc devine Paradis, devine pace și iubire, credință și speranță. Da. Astea toate la un loc și un strop de magie. De asta Moș Crăciun a ales locul ăsta și de asta locul ăsta este unic la fel ca și Moșul. Sper că nu mai și alte întrebări, om mare!

     Levi, Laponia. După patru zile a venit și dimineața plecării. Ies din cabană și văd cum ninge des și ușor. Da, știu, Moșule! Plâng și eu că trebuie să plec, dar promit să nu te mai părăsesc niciodată. Doar plec, însă promit să mai vin să te vizitez chiar și atunci când vei mai fi îmbătrânit cu o sută de ani. Mi-ai dăruit toate visele copilăriei înapoi, ai dăruit magia credinței în tine și adultului din mine și ai oprit tot sacul de griji și probleme pe care l-am adus aici. Mi-ai spus că știi tu o magie astfel încât să le transformi în gânduri bune și frumoase. Și îți mulțumesc că ai crezut în mine și în copilul din mine și că ne-ai primit în tărâmul tău magic. Te îmbrățișez și îți urez un Crăciun Fericit!
     PS: promit să te aștept pe 24 decembrie când o să aduci cadouri sub bradul nostru

The Last Day Of Summer

"But the last day of summer / Never felt so cold / The last day of summer / Never felt so old / Never felt so..."

OK, The Cure! Reticent multă vreme deși formația are aura ei unică și o faimă ce depășește multe formații de succes comercial. Merită amintit că este una din formațiile preferate ale lui JFru. M-am oprit la melodia asta pentru că este una din acelea care îți place invariabil de la prima ascultare. Nu trebuie schimbat nimic în ea, nici un vers, nici un riff, nimic. Da, este depresivă. Da, este tristă. Da, o iubesc.

"Nothing I am / Nothing I dream / Nothing is new / Nothing I think or believe in or say / Nothing is true" este ce simt în interior de multe ori. Este ceea ce simte fiecare dintre noi când este normal, fără aura de iubit, îndrăgostit, amant. Este ce simți când ești pe marginea pistei și toți aleargă pentru primul loc. Și în timpul ăsta tu ești singurul care întreabă "De ce?". Dacă vrei să fii unic trebuie să nu alegi o viață de imitație. Atunci să fie așa impulsul care ne îndeamnă să fim altfel? De cele mai multe ori cred că da; nimic din ce este adevărat pentru alții nu trebuie să fie adevărul meu. Este o opțiune, singura pe care o avem, de a ne construi propria realitate în care să fim ce suntem cu adevărat. Și e amuzant că ea începe cu o negare. Atât de simplu. De notat linia celor două riff-uri principale care este perfect adaptată melodiei. Este prima chitară cea care dă și ține ritmul. Dacă aș forța o comparație acea primă chitară este temperatura verii, constantă, mereu acolo, zi și noapte. Apoi intră chitara solistului, cea care dă cele două riff-uri excepționale. Aș continua comparația zicând că ea aduce ploile de vară, curcubeul de după, apusul și răsăritul. În fapt asta și face, cele două riff-uri fiind construite pe accelerări și repetiții ale unora și aceleași note, sub diverse interpretări. Pur și simplu duc toată melodia. Pe ele se grefează sentimentele expuse în versuri. Neputință, resemnare, apus, bătrânețe. Apoi partea materială, ce ai, ce ții și partea sentimentală ce încrezi, ce iubești. Le cuplezi și obții o minunată baladă care străbate sentimentele și îți aduce în minte, suflet și atrii ultima zi de vară. Este acolo, sclipește în fața ochilor tăi proiectată de mintea ta care vrea să palpeze acel ultim apus de soare în mare în timp ce îmbătrânești albind ușor după urechi în nisipul umed. Simți acea culoare unică, acea culoare a ultimului apus din ultima zi a verii. Fuck septembrie! Rămâi etern 31 august și amăgește-mă că sunt tânăr, că sunt încă pe plajele asupra cărora vezi nici o iubire să nu rămână neîmplinită, că suntem încă tineri și bătrânețea este o poveste a celor fără minte și iubire în trup.

"It used to be so easy / I never even tried / Yeah, it used to be so easy..." Pentru că da, adolescența și tinerețea au fost așa bune cu noi încât nici nu am încercat să fim blânzi. Le-am ars etapele crezând că se vor repeta la infinit, atât erau de ușoare. Și da, ultima zi de vară niciodată nu a părut atât de departe. Dar în față. Asta este ideea cântecului, viitorul, nu trecutul. Deși putem crede că este despre trecut, el este scris atât de inteligent tocmai ca să sfideze timpul. Ultima zi de vară este cea care să vină și nu cea care s-a consumat. De asta este și atât de greu să te gândești exclusiv la ultima zi din vara asta. Nu. Melodia face ultima zi de vară ce va să vină din suma celor care ne mai zâmbesc doar din amintirile scăpate.

"But the last day of summer / Never felt so cold / The last day of summer / Never felt so old / Never felt so..." La nefinal se aud aceste versuri, nu un regret, ci o dorință să îmbrățișezi mai repede următoarea vară, următoarea ultimă zi a ei. Să o ții în brațe și să simți iubirea cum curge prin tine în toate razele soarelui ce fac dragoste în mare, să o ții strâns ca să simtă cât de mult o iubești, să îți ardă pielea de la soare ca să știi că patima ei te va urma. Dar ultima zi de vară, ultima zi de vară nu a fost niciodată așa...

https://youtu.be/iNiUG33rSyY

Another

"Nervous with good reason / Nervous with your reasons / Nervous with good reason / Nervous with no good reason"

Sunt pe drum când scriu aceste rânduri și mă gândesc cum să îmi aleg otrava. Mă gândesc la faptul că mi-am otrăvit atât de mult încrederea în ultima vreme încât am ajuns să cred că poți crește flori într-o cameră cu întuneric. E amuzant când stau și realizez că singurul vinovat sunt doar eu. Dacă pictezi în culori pentru cineva discromat este exclusiv vina ta. Chiar dacă tu pictezi și viziunea îți aparține, originalitatea ta nu este judecată decât de tine însuți. Pentru toți ceilalți pictura ta rămâne una care trebuie filtrată prin spectrul lor de sentimente, de stații ale stărilor, de momentul în care ei țin arma îndreptată spre arta ta. Cel care este în fața armei trăiește pentru totdeauna, dar asta înseamnă că arma ți-a ucis lucrarea ta cea mai de preț. La acel moment. Pentru că dacă trece o zi în plus tu vei vedea lucrarea ta ca pe o pânză alb-negru. Ăsta e impactul nostru. Momentul. Dacă succesiunea momentelor te defazează și rămâi decalat de tine însuți vei cădea în căutarea ta proprie.
Vreau să mă mut în timp acolo unde "unde" este o stare. Acolo unde nu poți să "nevezi" toate sezoanele schimbătoare din inima mea. Ele sunt cele care au sculptat riduri în inima ta, ele sunt cele care ți-au șlefuit gândurile și care te-au însoțit în toate visele. Decolează aceste anotimpuri precum un satelit care gravitează în jurul iubirii tale. Fiecare strat ascuțit al fiecărui sentiment este netezit și exfoliat de fiecare dată când satelitul se prăbușește în mijlocul sentimentelor tale. Iubito, vino acum și simte la fel, arzi când ard căzut în interiorul tău și iubește când mă ridic să veghez asupra ta. Avem o inimă grea pentru tonicul pe care îl sorbim cu plăcere în timp ce ne potrivim. Iubito, vino acum și unește râurile care spun că inima e mai puternică decât capul.

https://youtu.be/7StqKJR7GQg

The Real

"I'm gonna move toward a point in time / Where where you are is a state of mind / And anytime I can read your thoughts / Some of them yours and some I thought up"

Cel real este cel care te are ca pe o stare a minții, o stare pe care o poate altera și pe care o poate copia, dar nu o poate deține niciodată în totalitate. Pentru că tu ești o linie care dispare atunci când orele merg înapoi și ești un refuz pictat cu un zâmbet. Nu ai încăput niciodată într-o propoziție pentru că timpul se ferește de tine și nu se grăbește să îți spună povestea, dar eu o știu. O știu pentru că tu nu te repeți ca orice zi de luni și mai știu că... Mai știu că sunt doar un gând ce îți developează realitatea, dar asta nu înseamnă că eu îți aparțin și îi aparțin? Și dacă da, acest gând este juxtapus realității tale în care eu sunt o stare de spirit și nu doar un rezultat fizic. Îmi plimbi segmente din imagini prin stări sufletești, îmi zâmbești din locul de unde vine îndrăgostit și te simt cum aluneci conform fizicii către centrul meu. Dar stai! Am sfărâmat două universuri paralele până la acel punct și în planul creat te-ai lăsat purtată de viteza unei stele colapsate și astfel ai făcut o piruetă în jurul meu, tu cu viteza luminii care te urmărește și te conturează, eu cu ideile unui biet corp, rătăcind cu gândul meu real printre stele. Astfel ne-am văzut noi prima dată, răspunsul unui stele la stăruința unui gând. Și eu sunt real pentru că te percep în suflet și nu doar în gând, pentru că ce este un gând atunci când îl lipsești de suflet?

https://youtu.be/9FjXvr22W-0

Of Before

"As you go thru life / You're a star in flight / When you close your eyes at night / Someone clears a path for you to ride / When you wake the next day / You will only go that way / That was cleared for you, cleared for you"

De mult am vrut să scriu aici despre melodia asta. Mi se plimbă în cap de atâta vreme și nu găsesc niciodată timp pentru. Melodia asta este una dintre cele mai speciale pe care le-am ascultat vreodată. Și de fiecare când o ascult mă gândesc la tine, la tine care ești cea care îmi ghidează zborul. Și știi care este paradoxul? Faptul că o stea nu zboară niciodată. Ea nu poate zbura. O stea doar se prăbușește, colapsează. Și totuși John exprimă atât de frumos acest paradox încât nu mă pot abține să nu mă gândesc la tine de fiecare dată când o ascult. Și nu, prăbușirea nu este un lucru negativ în acest context. Prăbușirea aici are loc de când ne trezim cu un suflet care pune inima în mișcare. Din acel moment ne prăbușim prin viață încercând să nu lăsăm prea multe urme ale dezastrului pe care îl descriem în acea traiectorie descendentă. Asta este o urmă pe care o las aici. O urmă prin care încerc să îți spun că atunci când închid ochii noaptea, înainte de culcare, știu că tu îmi vei deschide visele care îmi deschid realitatea a doua zi dimineață.  Și știu că de multe ori par distant și că rătăcesc prin sufletul tău, scotocind prin imperfecțiunile noastre. Știi de ce o fac? Pentru că sunt o stea care zboară pe o traiectorie necunoscută și încerc să înțeleg unde sunt, deși nu aparțin aceluiași spațiu mai mult de o clipire. Înainte de tine știam ce caut și încotro mă îndrept. Eram în întuneric și căutam o lumină. Dar în această lumină acum nu mai știu drumul și îl învăț pe măsură ce tu mă atragi în centrul universului nostru.
"As he goes along / He takes what he's lost and discards what he's won" sunt despre alegerile greșite pe care le facem în viață și pe care le purtăm apoi cu noi. Știi asta, nu? Faptul că suntem mai mult suma erorilor pe care le-am comis decât cea a realizărilor noastre. De asta îmi ești univers, îmi ghidezi zborul pentru că îmi știi greșelile și știi că haosul meu este în ordine la mine. Nu îmi e frică de presiunea timpului pentru că timpul nu are spațiu și deci nu are puterea de a comprima ceea ce simt pentru tine. În cuvinte nu voi putea niciodată să exprim desenul pe care îl am ca hartă în suflet, dar îți promit că acea hartă știe unde să mă conducă pentru a nu mă rătăci de lumină.
Despre dinainte este ce vreau să am cu tine. O constantă efemeră într-un zbor neîncetat care mă descrie în fiecare clipă unică drept unic. Of before, bonus pe ediția japoneză a albumului Shadows Collide With People.

Și versiunea murdară, inițială, fără procesare, gen eu apriori. Trăiesc lumea și muzica ei împarte liniște în lumea mea.

All Eyez On Me

Sunt un delicvent al sufletului tău. Scriu asta aici pentru că, deși digitală, hârtia suferă mult și este mai răbdătoare ca oamenii. Și sunt mândru că sunt ceea ce am scris mai sus pentru că așa te pot vizita oricând vreau și pot să fur mereu câteva clipe în compania lui. Și tu, tu ești dascălul mereu răbdător, mereu dispus să îmi ierte orice greșeală pentru că știi că deși sunt un răsfățat și un hoț, rămân totuși cel mai silitor elev al tău. Scris din scurt, dar nu pe scurt.

00001010

"Some of us get a little / And some a lot / We've got to make due / With what ever we got"

Dacă trebuie să întrebi, nu veni prea devreme și să nu ajungi prea târziu. Asta pentru că în clipa perfectă nu se întâlnesc decât cei ce au rezervat-o dinainte de a-şi vorbi. Și mă bucur nespus că acea clipă de acum zece ani a fost clipa noastră. O clipă cât o clipită și un minut fierbinte amestecate într-o furtună din ceaşca de ceai, o casetă caldă ce se derulează la miezul nopții, timp de vară și un zefir, toate sunt ingrediente pe care le-am combinat ca să ne definim dragostea. Culoarea ei este formată în nisipul ud din pasiunea pe care am desenat-o în centrul atomului pe care l-am dezbinat în clipa aceea.

Universal vorbind aș putea spune că e greu să mă concentrez ca să îți scriu niște rânduri mai frumoase, dar știu ca și tine că amândoi suntem praf de îngeri și nu putem fi banali. Am să aleg să spun că mi-ai dezbrăcat mintea și mi-ai îmbrăcat sufletul!

I turn to you, I turn into

And then I turn it again = Te iubesc, Corina!

La mulți ani!

Poem

Sunt pe buza de la marginea lumii și am ajuns aici după ce am coborât pe scările care leagă universuri paralele și proiecții ale altor dimensiuni în care sunt abstract. Mă uit spre infinit de pe o margine pe care am încercat să o imaginăm și pe care nu am atins-o niciodată. Am să sar și această săritură va fi jumătatea sfârșitului. Cealaltă jumătate este în interiorul pauzei de unde privim înainte și ni se pare că vedem capătul infinitului unei lumi. Este cel de-al doilea interior, cel care este cel mai bine îngropat în noi, el este cel care ne așează pe liniile dintre lumile între care mergem. Pășim mereu cu atenție între ele ca să nu ne pătăm de influențe ce ne pot altera sfera existențială și când accidente se întâmplă ne place să ne considerăm geniali. Când nu avem similitudini ne considerăm geniali ca fețele dintr-o carte de cuvine. Asta este genialitatea noastră, lipsa similitudinilor. Și nu știu cum mă văd prin ochii tăi atunci când pășesc spre marginea lumii, dar știu sigur că eu te văd perfectă de acolo. Nu este nici măcar o singură greșeală în definiția ta. Îmi cunoști toate proiecțiile și le-ai cucerit pe fiecare în parte și pe toate la un loc. Dacă sunt pe marginea lumii să știi că sunt aici și privesc înapoi la tine pentru că tu ești în centrul ei. Plecând de la tine am început să ne descopăr universul, să găsesc nu limite. Îți mulțumesc și te iubesc pentru că mă ții de mână atunci când stau să alunec între vise și mă ajuți să alunec doar printre ele, direct în realitatea către trupurile noastre goale și îmbrățișate! Sunt la marginea lumii, dar nu la sfârșitul ei. Ești departe de mine, dar în centrul meu.

I’m Around

"You know I'm around you / I wouldn't be if I didn't love you / I'm going to run through you / You know you're quite a character"

Hey! Să știi că îmi lipsești mult și melodia asta este cea care mi se învârte în cap pe repeat de multe zile. Recunosc și accept că nu sunt cel mai bun la comunicare, deși așa se pare la prima vedere. Dar aici nu vreau să fie vorba despre mine. Vreau să știi că este totul despre tine și despre noi. Pentru că te iubesc și vreau să știi asta, să simți că sunt acolo lângă tine, în sufletul tău, în mintea ta, în inima ta, deși fizic nu te pot îmbrățișa când îți spun toate astea. Și cum sunt și versurile să știi că nu aș fi și nu ai simți dacă nu te-aş simți, dacă nu ai simți că te iubesc. În modul meu complicat și împiedicat, modul ăla stupid care mă face să alerg prin tine, prin toate stările tale, prin toate fricile tale, dar care la final mă aduce în fața ta doar ca să îți spun că ești specială, că ești a mea. Știu că sunt momente când îți dorești ceva simplu, să te țin în brațe doar, să îți șoptesc în ureche ceva frumos și știm că de multe ori nu mă sincronizez, dar așa suntem noi amândoi și împreună, mai complicați decât părem la prima vedere.

"I wonder will I lose you / When we roam through a blizzard / We'll joke and have another cry / I hope I'm not the other guy"

Și sunt momente când mă gândesc că aș putea să te pierd, atunci când ne rătăcim în furtuna de gânduri și sentimente, atunci când lăsăm complexitatea noastră individuală să facă pașii în locul nostru, dar apoi glumesc și cu lacrimi în colțul ochilor, dar mai ales în sufletul meu sper să nu devin doar "celălalt tip". Pentru că nu mai pot doar să fiu îndrăgostit de tine, asemeni "celuilalt tip". Nu. Am fost acolo și nu mai suntem. Vreau să fiu mereu  îndrăgostit de tine și să te iubesc în același timp. Și îmi doresc să simți asta, pentru ca să nu mă reduci la ceea ce sper să nu fiu.

"Be careful of what you are / What you see is just a small part / You must look for yourself in others / And all the places that you go / You see that they are part of you"

Sunt versurile care cred că ne definesc pe noi amândoi și pe noi împreună. Fără tine nu ar exista cel ce scrie aste rânduri acum, aș fi doar o parte mică din această lume mare, iar toate locurile pe care le-am vizitat împreună ar fi mai sărace cu o pereche de oameni care se iubesc. Și nu îmi este rușine să spun că lumea ar fi mai urâtă fără doi îndrăgostiți pierduți în culorile ei.

"I want to again be holding hands / With you underwater"
Hai să facem asta până la sfârșitul verii! Știi? Să ne lăsăm duși de apă cu măștile de snorkeling pe față, să râdem cu spatele soarelui și cu chipul mării. Să zâmbim când ne vedem dragostea oglindită în bancurile de pești și să o atingem înainte să se sperie de reflexia ei reală.

Putem să facem asta? Putem pentru că știi că sunt în preajma și nu aș fi dacă nu te-aş iubi!

Chorzow

Nu știu când mi-am actualizat ultima dată playlistul. Sincer. Cred că era prin 2013 sau 2014, puțin înainte de vârtejul total în care m-am lăsat prins de băieții mei. Și ce vârtej s-a dovedit a fi. Nu pot să cred că au trecut aproape 5 ani de la acel concert. Și cât de mult mi-a schimbat el viața... Nu știu dacă în bine sau rău, dar îmi doresc să cred că mai mult în bine. Chiar zilele trecute citeam un articol interesant, parcă prin Washington Post, care exprima în mod sec, direct și pe cifre faptul că în acest deceniu chitara electrică stă să moară. În primul rând ca vânzări și apoi ca instrument. Sau poate că este invers. Ideea este că nu mai sunt acei "guitar heroes" pe care lumea să îi îmbrățișeze, cei care să te facă să îți dorești să fii ca ei.   OK, sunt încă John Mayer, Joe Bonamassa, Slash este în turneu cu Guns și sunt convins că mai sunt și alții. Problema enunțată era însă una destul de serioasă: ăștia sunt acum pentru că au avut influențe, dar cine mai sunt influențele în ziua de azi? Adică este ușor să crești urmărind Hendrix, Paige, Clapton, McCartney, Keith Richards, Jeff Beck etc. Dar cine crește acum oare va încerca vreodată să caute și să emuleze sunetul lui Mayer de exemplu? Îmi place mult cum cântă și are un mod unic, original de a compune și interpreta o melodie, dar în permanență mi se pare că îi lipsește ceva. Și acum când scriu astea realizez și ce anume: semnătura, amprenta lui muzicală. L-am urmărit și încă îl urmăresc cântând orice, de la Hendrix la Dylan, de la B.B. King la Clapton. Este un fenomen, un uragan în mișcare. Dar când închizi sunetul cu ce rămâi? Cu un chitarist foarte bun, rătăcit parcă între atâtea stiluri și fără a avea unul al lui. Poate că e doar părerea mea, dar tind să cred că într-adevăr ne lipsesc eroii de altă dată. Apropo de asta, azi sunt 10 ani fix de la ultimul concert integral cu John din turneul SA. Au mai fost vreo 9-10 apariții după, dar nu au fost concerte propriu zise, ci doar fragmente de câte 30-60 de minute maxim, formația fiind epuizată fizic, dar mai ales psihic. Deci 10 ani de la show-ul din Polonia și mă uitam câtă energie au dat timp de două ore. Două ore! În condițiile în care John era ca și plecat din formație la acel moment, dar reușește o reprezentație absolut magnifică, un arc peste toată cariera sa în formație. Două ore! În condițiile în care ultimele 15 minute reprezintă un freestyle jamming de pe o altă planetă, cu un solo de chitară ce arde tot în acel interval. Două ore de magie. Este greu să te gândești la altceva după ce vezi acel show. Și da, sunt de acord că Josh nu este nici jumătate din ceea ce a fost John. Nu mai este același sunet, nu mai este același sentiment. Și revin la ideea mea de mai devreme: ce persoană în toate mințile ar vrea să emuleze sunetul lui Josh? Adică serios acum: Josh nici măcar nu are un sunet al lui. Și aici ne lovim iar de problema originalității. John a fost un geniu muzical, Josh este doar un chitarist decent, nu extraordinar. Și când Josh îl emulează pe John, oare cum să te gândești că cineva vrea să îl copieze pe el? Să clonezi o clonă. Ce amuzant este. Și asta lipsește acum. Oamenii care au emulat un geniu și au reușit să își impună amprenta lor asupra stilului. Și asta este atât de greu! Să copiezi, dar să fii în același timp tu, original. Nu cred că aș fi pus mâna vreodată pe chitară dacă aș fi crescut cu Josh în formația mea de suflet. Și asta este foarte trist... Cum ziceam la început, nu am mai actualizat playlistul, dar parcă nici nu îmi e dor. În fiecare zi găsesc noi motive să mă bucur de muzică bună. Iar dacă din când în când apare câte un artist original ca John Mayer, este și mai bine. Dar totuși azi sunt 10 ani de la Chorzow și această postare este pentru acea seară magică. La mulți ani!

Bob

Bob și Bobina ar trebui să fie titlul complet. Ei mi-au făcut seara mai frumoasă și în același timp au trezit puțină melancolie în sufletul meu. Oare de ce există timpul? Timpul care ține pe loc atâtea și atâtea zile, ne amăgește cu sedentarismul său, pentru ca apoi să o apuce brusc la vale. Acea vale infinită de momente, noi amintiri, noi sentimente. Și mergând după el în acea nouă călătorie, te pierzi între noile stele ale sentimentelor întâlnite, te ghidezi după ele până când te trezești brusc pierdut într-un ocean pe care nu îl recunoști. Te uiți în oglindă și nu te recunoști. Și atunci îți aduci aminte. Îți aduci aminte de locul inițial, locul unde totul a început, locul în care părea că ai controlul. Pervers timp care ne face să credem că avem controlul chiar și pentru o secundă. He! În realitate controlul este al lunilor din constelațiile care ne ghidează visele, al sentimentelor care ne desenează acțiunile, al întâmplării universale a existenței. Și cât de simplu ar fi fost să avem noi controlul. Să putem visa la nesfârșit. Să putem crește la infinit. O lume în care visul tău să nu fie strivit de resetarea unei noi zile... Nu să meargă înapoi, dar nici să nu se deruleze pe repede înainte așa cum o face în fiecare zi. Un control granular al timpului ar fi fost ceea ce ne-ar fi făcut mai puțin muritori și mult mai mult visători. Nu știu dacă ar fi fost mai bine, dar pentru încă un moment în viață aș fi cochetat cu ideea de a folosi ceva interzis pentru a mă simți bine. Dar și visele trebuie să existe așa că mai bine să mă întorc la realitatea mea. Te rog nu lăsa ridurile să îți ascundă anii și rămâi mereu așa cum timpul te-a păstrat dintotdeauna. Pentru tine M. Pentru tine T.

Falling (Reverse)

Mă plimb pe sub felinarele unor iubiri rătăcite, găsite și pierdute din nou. Sângele care duce iubirea către partea întunecată a inimii nu mai plimbă demult poveștile vesele ale târfelor mele triste. De ce oare? Palmierii iernii atrag doar poveștile unor ciori ponosite și se topesc sub fulgii incandescenți ai unei ninsori de gânduri metalice. Ce am făcut? Am rămas de veghe la umbra unui uriaș adormit, legat cu lanțuri de propria-i umbră. Și am zăbovit o vreme acolo. Și m-am odihnit. Mi-am întrebat cea mai bună versiune a mea dacă-i mai curge smoală prin vene. Mi-a zâmbit cu gura-i ştirbă și plină de miere zaharisită, apoi mi-a șoptit fără cuvinte că încă mai are zgârieturile în locul unde a țâşnit smoala sufletului. Avea pus un pansament neglijent, murdar de sânge maro și bătrân. Da. Bătrânețea țâşnise pe acolo, după ce își făcuse loc prin creierul ei săpat de îndoială și regrete. Nu. Nu aveam de ce să mai zăbovesc lângă ea. Era moartă și eu mă descompuneam lângă ea aidoma zilei pe care o iubisem cândva. Am vrut să fac un pas pe nisipul ud, zdrobit de fulgii mari care se repezeau să îl devoreze, să îl digere sub albul lor imaculat și inocent. Am vrut și am încercat. Dar de unde atâta grabă? De ce să plec de lângă o fantomă mută? Merită să mă grăbesc către gălăgia lumii? Încă mai aud greierii cântând balada bicicletelor cu roți pătrate, furnicile alergând și alegând un cadavru de cărăbuş din jungla ierbii și fluturii purtați cu grație în firele de păr ale unei zeițe solare. Și lumea crede că ei zboară atât de grațios! Ha! Ce glumă bună. Și atunci merită să mă împiedic fugind să mă întorc? Nu. Mai stau puțin și schimb un anotimp cu mâna. Desenez cu pastelul din priviri un apus de vară. Trag aer în piept și expir foițe aurii. Pleura vrea să guste această imagine și iese curioasă. O privesc în tăcere și mă gândesc. La spațiu, la timp. Spațiul este timp sau timpul impune spațiul? Spațiul dintre sentiment și inimă este opera timpului? Sau timpul este spațiul dintre inimă și sentiment? Secunda aia când auzi "Te iubesc!"... Și până o transformi în rațiune ea a murit. A murit și tu te-ai ales cu o amintire ce este ruginită și apoi casată de timp. Scot o oglindă. Caut o imagine cunoscută în ea. Ești tu și îmi zâmbești. Doar că tu știi adevărul ce este ascuns în oglinda ta. El nu poate ieși de acolo. Dar tu îmi spui: Te iubesc! Și apoi închizi oglinda și o pui în poșeta ta. Și eu te iubesc îți răspund, deși ai închis oglinda. Așa știu că mă vei auzi data viitoare când o vei deschide. Și îmi vei zâmbi!

California

"C'est sexy le ciel de Californie / Sous ma peau j'ai L.A. en overdose / So sexy le spleen d'un road movie / Dans l'rétro ma vie qui s'anamorphose"

Untitled #3

"I've never been here and though you're physically here / You're pushing me away to decay like the day that I loved"

A dove is a glove
That I wear in my heart

Not A Bad Thing

"Said all I want from you is to see you tomorrow / And every tomorrow, maybe you’ll let me borrow your heart / And is it too much to ask for every Sunday / While we at it throw in every other day to start"

Heeeey! Uită-ne că am ajuns să facem nouă ani Când au trecut oare? Încerc să îmi dau seama și nu reușesc. Încă îmi aduc aminte prima seară când ne-am văzut pe faleză. Și prima noastră întâlnire. Și aș minți dacă aș spune că și a doua Dar îmi aduc aminte în fiecare zi cât de fericit mă faci și cât de mult te iubesc. Și să știi că în nouă ani nu m-am plictisit niciodată să te iubesc. Da, au fost și momente dificile, momente pe care aș vrea să nu mi le amintesc, momente în care ceea ce scriu acum părea puțin probabil, dar uite că împreună am reușit să facem ca ceea ce simțim să fie mai important decât orgoliul a doi copii. Și a fost o călătorie minunată până aici și știu că va fi și mai frumoasă de acum înainte, pentru că a te descoperi cu adevărat nu este ceva ce am făcut, ci este ceea ce încă fac. Îți mulțumesc că nu m-ai acceptat doar așa cum eram și că ai reușit să mă faci să descopăr în mine și alte laturi pe care nu le credeam a fi acolo. Mulțumesc pentru că m-ai încurajat, mulțumesc pentru că m-ai luat mereu de mână atunci când am sărit. Mai știi Canal d'Amour, nu? Promit să nu îți dau drumul la mână niciodată și să încerc mereu să te fac fericită, pentru că doar tu poți scrie notele corecte în cartea mea de versuri. Și da, fără tine nu ar fi existat Anthony și nici John în viața mea, iar fără ei nu ar fi fost acea chitară din colțul camerei; acea chitară pe care degetele mele se chinuie să îți spună într-un mod atât de complicat ceva atât de banal: te iubesc, Corina!

The River

"Reach, It's not as bad as it seems / I cleanse in the river for somebody else / For anyone but myself"

"In the latest midnight hour
When the world has gone to sleep
You gotta get up
When doubts begin to rise
And the world is at your feet
You gotta get up"

Pentru că îmi dă o stare de încredere și de speranță în mai bine. Și pentru că mă ridică atunci când sunt jos.

In Relief

"Belief as one with what you belive in / Travel slowly / Move in circles / You know time grows old in reverse / Life as a thing that began / And was magnified / And made the first fire and the last one / To mean everything you never say"

Mă întreb dacă sunt o versiune mai bună sau nu a ceea ce îmi propun să fiu atunci când mă privesc în oglindă. Te-am întrebat și pe tine de atâtea ori. Dar nu mi-ai răspuns. Cel puțin nu prin cuvinte. Ca în versurile lui John, pare că mă mișc încet și doar în cercuri. Și da, timpul îmbătrânește invers pentru că în urmă cu ceva ani am avut mai mult curaj, mai multă determinare, mai multă nebunie și... cu mult mai mult mai mult. Sunt o cochilie goală care crede în ceea ce crede fără a mai crede în ceva. Credeam cândva că dacă văd oamenii zâmbind în jurul meu nu voi mai fi trist. Dar cum viața a început din aproape nimic, m-am speriat când am mărit-o sub lupă și am descoperit câte cărări a văzut și cât de multe bagaje duce acum cu ea. Și m-am speriat pentru că nu mai pare a mea. Am așteptat un nu și un da, dar am primit un da și un nu. Am modificat totul atât de mult încât a devenit o monstruozitate complexă care îmi modelează gândurile, îmi topește ideile și mă diluează pe interior. Ce am făcut? Când a pornit întrecerea dintre nu și da? Când au apărut toate aceste ezitări? De ce? Sunt trist de atât de mult timp încât nu mai îmi pasă nici măcar să țin socoteala. Da, nu, da, nu, nu, da. Sunt depresiv. Wow! Ce noutate! Am fost trist de-a lungul vieții și m-am chinuit cu acest sentiment până când eu și el am ajuns să coabităm în pace și să ne suportăm toanele. Dar am obosit. Am obosit să mă lupt pentru orice în timp ce mă lupt și pentru mine. Încredere? Cine mai are timp și de încredere de sine atunci când fiecare zâmbet este o luptă? Și dacă nu mai ai încredere, cu cine te lupți de fapt? Când nu mai crezi în nimic, ce demoni iți mai rămân de răpus? Când nu mai crezi în tine, ce poți să îți mai dorești? Am obosit. Sunt Central pentru nimic. Toată ordinea mea este o anarhie. Am pierdut; cine a câștigat? Nu mai îmi pasă. Vreau doar... nimic. Nu mai vreau nimic.

Central To Nowhere

"I'm central to nowhere / Thinking of sweeping it clean / When we choose to go were losing more than just our surroundings"

Primul meu gând când sunt supărat.

"I've gone around the sides of this /  Universe as it stands / Outside the limits of all existence / Where light never ends"

Toate încercările mele de până acum.

"We should be grateful to the gods / Whoever they're real to they are / I value my placement as in Hell /Remember that moment that I fell"

De fiecare dată când am realizat ceva important în viață, dar mai ales când reușesc să înving stările depresive.

"Anything that could one day be is as real as what I'm saying / If something is nothing it must not be something in any possible way"

Dacă ceva este destinat să se întâmple atunci se va întâmpla; dacă nu, nu are rost să îl forțezi să fie.

"Lose yourself in the far off worlds that are right under your feet / Switch below with above all the way up into infinity"

Lumea este sub tălpile noastre: toate continentele și toate țările. Decidem dacă cerul se vede infinit din orice colț de paradis căruia îi spunem "acasă".

The Dying Song

"What I need is a heaven / What I really need is a heaven / A place to go where I can really be / A place to go where I can really be / Where I can really be / Dreaming my life away, counts for nothing / Dreaming my life away, counts for nothing / But nothing ever is the end / No, nothing ever is the end"

"I'm going away, forever / Never coming back this way / Never coming back to this place"!!! Versurile lui Bob și muzica lui John, demonii cei mai răi dansând în amintirile lor cele mai negre. Superbă melodie, splendidă imaginație.