Nu are rost sa va chinui cu prea multe cuvinte la postul acesta. Ideea este ca melodia sintetizeaza cam ceea ce am vrut sa exprim si eu in postarea anterioara. Foarte reusita piesa. Dar cum nu a fost comerciala, a murit in anonimat.
De ceva vreme incoace m-a cuprins aceasta stare de scarba, de jena, de greata fata de multe din lucrurile care ma inconjoara. Nu stiu daca aceasta scarba este generata de mediul social in care exist zi de zi sau de mizeria care ma inconjoara peste tot unde ma duc. Totusi daca stau bine si ma gandesc is scarbit de lumea asta haina din jurul meu. Nu o sa ma pun acum in mijlocul gloatei ca sa mimez bunatatea intruchipata. Sunt si eu rau uneori si stiu asta, sunt constient si nu o sa neg niciodata faptul ca sunt si rau atunci cand vreau asta. Pot fi nu rau, ci diabolic. Lucrul foarte adevarat insa este ca lumea asta in care am ajuns sa traim este mai perversa decat orice scenariu thriller/horror recent inchipuit. Termenul hain nu a fost utilizat anapoda. Societatea in care traim chiar este asa. Falsa, putreda si fara nici un fel de respect de sine. Nu are principii existentiale, nu are personalitate proprie. Totul este o himera. Toti iti zambesc in fata, sunt extrem de amabili si pe la spate isi ascut lama cutitului. Asta am urat de fapt dintotdeauna: lasitatea. Eu stiu ca sunt rau atunci cand vreau, dar am decenta de a arata acest lucru si nu m-am ascuns niciodata in spatele unui zambet sau a unei vorbe dulci. Eu scuip, dar stiu ca nu mai ling dupa. Vrei sa te lupti cu mine, foarte bine – iti accept provocarea si vreau sa imi dai ocazia sa iti raspund la lupta cu lupta, dar nu ma amagi ca imi esti prieten si apoi sa aflu ca tu de fapt ai luptat pe ascuns. Toata societatea asta e atat de gaunoasa, de plina de viermi, incat nici macar nu poate mima imaginea unui fruct apetisant care e putred la interior. Nu. Este putreda toata. Oameni urati care isi urmaresc doar micile lor interese meschine. Ce s-a intamplat oare cu acea regula din Cartea Sfanta care spunea “ajuta-ti aproapele” ? Nu cred ca scria “ajuta-te singur si loveste pe la spate”.
Cred ca cel mai greu lucru, lucrul care de altfel ne diferentiaza de restul popoarelor civilizate, este propria cultivare a bunului simt. Bunul simt nu este ceva care sa iti fie indus. Poate ca nu veti fi de acord cu mine cand fac aceasta afirmatie, dar ma bazez pe faptul ca in cele mai vitrege situatii chiar si un gentleman cu sange albastru in vine va folosi orice parghie in avantajul sau. Suntem ceea ce suntem si instinctul de auto-conservare primeaza mereu. Dar sa nu confundam asta cu bunul-simt. Bunul simt trebuie sa inveti sa il educi singur, sa inveti sa il cresti in interiorul tau. Nu este o activitate care sa ceara timp (cea mai pretioasa resursa in zilele noastre) si nici bani (cealalta resursa la fel de pretioasa ca prima). Este o activitate care iti cere doar sa ai o urma de constiinta. O activitate care iti cere sa te gandesti ca ceea ce faci altuia e posibil sa patesti si tu intr-o zi. Si atunci daca incepi sa gandesti asa nu o sa iti fie mai bine? Pai eu cred ca da. Normal ca la inceput va trebui sa lupti impotriva propriului orgoliu si a impulsului de moment care te impinge sa actionezi instant. Dar in timp daca tu te educi, vei educa prin aura ta si pe cei apropiati tie. Exemple sunt multe, dar am sa ma opresc la unul: daca saluti pe cineva, acea persoana te va saluta ea prima la urmatoarea intalnire. Asta inseamna respect pentru mine. Ca oamenii din jur sa imi raspunda la fel cum le raspund si eu. Pentru ca eu pot fi rau cu cineva, pot fi bun cu altcineva sau pot fi sentimental pentru altii. Indiferent care e cazul, respectul trebuie sa fie reciproc. La urma urmei chiar si gladiatorii aveau acces la arme in mijlocul arenei, astfel incat daca vrei sa fii rau cu cineva macar da-i ocazia sa se apere intr-un mod onorabil.
Nu stiu daca imi va trece vreodata aceasta stare de jena fata de ceea ce ma inconjoara zilnic. Stiu doar ca vreau sa lupt cu ea si sa demonstrez ca oamenii inca mai pot fi buni si pot sa gaseasca puncte comune in loc de a se sfasia intre ei. Ceea ce ne lipseste inainte de toate nu este mintea, ci compasiunea fata de cei din jur. Daca vei incerca in prima clipa sa intelegi pe cineva in loc sa contrezi ai sa castigi inzecit. Stiu ca o sa spuneti ca nu se aplica la noi in sat asta, dar cred ca e singurul mod de a pasi spre normalitate intr-o lume si asa putreda. Imi pare rau ca am inceput sa radem cand cineva cade, sa ne bucuram cand cel de langa noi esueaza, sa ne cinstim cand lovim pe cineva si sa fim tristi cand alticineva e mai bun decat noi.
cum mereu au altii impresia ca tu stai degeaba si ei fac toata treaba? Indiferent cat efort depui si cat de mult incerci sa iti vezi de treaba ta vine mereu cineva care iti da peste mana si iti spune:“-De ce stai? – Pai tu mi-ai dat peste mana si m-ai oprit din ce faceam. – Ba nu; ti-am dat peste mana pentru ca nu faceai nimic. Asta e doar o scuza.” In astfel de situatii binecuvantati fie cei care prin nesimtirea lor nativa au dobandit darul de a fi imuni din toate punctele de vedere la astfel de situatii. Este logic ca atunci cand nu faci nimic ai timp sa te ocupi de cei din jur. Este la fel de logic ca ala care nu face nimic se gaseste in aceasta situatie fie pentru ca e depasit de ceea ce este in jur (99% din cazuri) fie ca este un sef prost. In cazul meu am parte de cei din prima categorie. Sunt foarte norocos! Trebuie sa depui mult efort ca sa nu stii nimic, sa nu poti invata nimic si sa ai atata timp liber incat sa te iei de altii din jur care chiar muncesc. Efort-efort dar mai trebuie si nesimtirea corespunzatoare. Caci asta ne conduce in mizeria asta de tara. Era de fapt evident ca in mizerie nesimtirea primeaza. Deductie logica. Eu din nefericire fac parte din categoria celor care se enerveaza foarte repede in astfel de situatii. Si asta pentru ca spre deosebire de exemplarele descrise eu stiu ca atunci cand sunt prost facut gramada intr-o situatie tac si incerc sa inteleg ceva de la care sa imi pot forma un punct de pornire in conversatie. Daca vreau sa mananc rahat ma duc in Turcia si imi iau cu stafide. Ca ala imi place mie. Altfel prefer sa tac. Dar nuuuuuu, de ce sa taci cand tu esti un acolit care traieste cu impresia ca lumea se roteste in dreptul buricului tau aurit?
Acum problema evidenta ce apare este ce faci intr-o astfel de situatie. Paleta de optiuni este larga: de la a-l intelege (de neacceptat), trecand prin a-l ironiza, ajungand pe la a-l injura in gand si apoi cu voce tare, condimentat eventual cu un scuipat, si culminand cu a-l plesni peste dinti. Fiecare optiune cu detaliile ei. Deci poti alege multe. Dar intrebarea este: merita energia ta? In cazul meu raspunsul e mereu DA pentru ca m-am saturat de nesimtire si tupeu. Este singura combinatie care exista in tara asta si care ne va ingropa pe toti ceilalti. Mi-e scarba de oamenii care incearca sa compenseze prin aceste minunate “calitati” alte cunostinte. Prietene, daca este planta nu incerca sa fii copac. E simplu: esti o buruiana si cresti prin ingaduinta mea la umbra ramurilor mele. Te chinui sa cresti buruiana si sa o transformi intr-o tufa, ca oricum mai mult nu poti scoate din ea. Si iti feresti crengile ca sa ajunga soare la ea, iti lasi fructele sa cada langa ea si o feresti de vanturi puternice. Iar la final ce obtii? Un boschet. Pai eu am cerut tufa si tu imi oferi boschet? Ah, nici in cazul asta nu stii care e diferenta? Pai sa iti zic tot eu: tufa e ceva care poate adaposti viata, care poate fi aranjata sa para interesanta, care poate mima utilul (doar sa mimeze) in timp ce boschetul este ceva total inutil, care nu va adaposti niciodata viata ci doar meschinarii si care este nomad, fiind purtat de voia vantului in scarba pe suprafata pamantului. Da, prietene, asta esti! Un gunoi bio pentru ca din fericire te poti dizolva.
In lumea asta totul merge asa repede si cu totii am inceput sa uram din ce in ce mai repede si sa iubim din ce in ce mai greu. Nu este vina lumii pentru nesimtire. Ea nu tine de lume ci de fiintele care o populeaza. Inainte sa vezi ca altul nu face nimic poate ca ar trebui sa vezi ce faci tu. Inainte sa il discreditezi pe altul poate ca ar trebui sa te intrebi de ce ii esti superior. Poate ca secunda aia de gandire este de fapt intelepciunea care te poate diferentia de restul. Alege sa fii tu cel corect si nu cel care sa corecteze. Inca mai crestem!
Sau cum sta treaba cu adevarat. In ultima vreme m-am intrebat destul de des cum sta treaba cu persoana mea deoarece se pare ca nu reusesc sa ma fac destul de placut. Vorbescu mult, ma cred superior, jignesc in mod direct si indirect folosind cuvinte vulgare sau nu si in general am o tendinta de anti-socializare. Sau cel putin asa incearca sa imi spuna lumea. Dar incerc sa ma conving in sinea mea ca nu eu sunt de vina, ca nu sunt eu sunt cel care a ales ca sa fie altfel decat restul si sa nu fie ignorant. Cat despre relatiile cu cei din jur eu personal is lamurit. In general (99,9%) se rezuma la ce poti face tu pentru altii si niciodata invers. Daca vrei invers inseamna ca esti pervers, ca vrei in 69. Adica daca tu i-ai facut treaba acum nu vrei sa ti-o faca si el pe a ta, nu? Relatiile astea sunt extrem de fragile in ziua de azi. O sa dau un exemplu banal: o relatie de prietenie intre doi oameni este precum un trepied. Da, un trepied si da, doi oameni. De ce spun numai doi oameni si un trepied? Pai sa imi spuneti cand o sa reusiti sa puneti in echilibru un trepied caruia ii lipseste un picior. Revenind la relatia de prietenie eu consider ca atunci cand vrei sa fii corect cu cineva si sa ai o relatie bazata pe incredere inseamna ca ii oferi tot sprijinul tau si ca impreuna cu acea persoana o sa formezi o alianta extrem de echilibrata, solida si durabila. Insa in ziua de azi am observat ca imediat ce unul si-a atins obiectivul sau obiectivele incearca usor-usor ca sa se detaseze de tine. Nu vrea sa fie brutal, nu vrea sa fii suparat pe el, vrea doar sa isi vada interesul si sa stie ca esti acolo pentru el daca e nevoie sa revina la sustinerea ta. Asa ca pleaca usurel si incearca sa sprijine trepiedul lipsit de picior de un plan vertical, astfel incat sa nu cada. Este echilibru instabil, DA si este ceva care nu poate fi definit ca fiind durabil. Este o IMPROVIZATIE ! Si atunci daca eu sunt acum o improvizatie, tu de ce dracu’ sa te mai intorci la mine? Decat sa fiu un infirm asteptandu-si piesa amputata sa revina la intreg, prefer sa nu mai fiu deloc. Ce rost are prietenia daca merge doar intr-un singur sens?
De ceva timp incerc sa imi lamuresc, mie in primul rand, aceasta problema. Is satul de improvizatii si de carpeli facute de altii in viata mea. De asta sunt anti-social…cred. De asta nu vreau sa am prieteni noi. De asta nu vreau sa fiu inteles de altii si de ce nu imi mai pasa de sentimentele altora. Pentru ca sunt satul sa fiu improvizatia unora. Sunt liber sa fac ce vreau fara sa fiu judecat de nimeni. Daca ma va durea ceea ce aleg sa fac, vreau sa simt din plin aceasta durere pentru ca stiu ca e adevarata si e o consecinta a faptelor mele si nu a actiunilor altora asupra mea. Refuz sa fiu un handicapat sentimental care sa traiasca in suflet cu speranta ca “prietenii mei sunt cei mai importanti si daca e sa am vreodata o problema ei toti imi vor sari in ajutor”. FALS! Cred ca pana la varsta asta am vazut cine imi sunt adevaratii prieteni si stiu sa ii pretuiesc. Ei au stiut sa ma accepte mereu asa cum am fost: rock-star intr-o zi, emo in alta, romantic cateodata sau antipatic in 90% din timp. Si m-au acceptat asa fara sa faca vreun compromis sau sa se foloseasca de vreo improvizatie. Si de asta ii iubesc si promit ca o sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa nu ii dezamagesc. Despre restul “carpacilor” care se lauda ca sunt prieteni si frati si veri si mai stiu eu ce alta legatura de rudenie redusa la simpla reprezentare a legaturii de amicitie nu am destule cuvinte triviale pentru a-i descrie. Stiu ca aia sunt cei care mereu se simt ofensati de actiunile altora care sunt independenti si au o minte a lor, se simt frustrati langa o persoana care binedispune grupul, fac glume la care rad doar ei si injura sau jignesc atunci cand simt ca nu au inteligenta necesara ca sa dea o replica pe masura. Mi-e sila, mi-e scarba, mi-e jena de oamenii acestia penibili care nu stiu sa aprecieze un om.
In general, cred ca ma deranjeaza cel mai mult ideea de a fi folosit de altcineva. Ma oripileaza gandul ca cineva m-ar putea manipula in propriul interes mai mult sau mai putin meschin. Imi revendic independenta caracterului meu si rebeliunea starilor mele interioare. Sunt ale mele si nimeni nu are dreptul sa ma judece si asta pentru ca nimeni nu greseste in locul meu. De-a lungul timpului m-am simtit cel mai bine atunci cand am scapat de o relatie de prietenie de genul celei descrise mai sus. Cand am simtit ca m-am lepadat de un om fals am simtit nu ca gresesc ci ca, dimpotriva, corectez o greseala facuta anterior. Iar putinii mei prieteni adevarati vor intelege de ce am scris asta: nu ca sa improsc cu noroi pe unii, ci ca sa le arat cat sunt de speciali si de importanti pentru mine. Va multumesc pentru faptul ca ma suportati!
Revin dupa o indelungata absenta cauzata de lipsa timpului meu liber care, in ciuda eforturilor mele, a disparut ca prin minune. A disparut de fapt din orice moment al zilei deoarece 5-6 ore de somn pe zi cred ca spun destule despre incarcarea orarului meu. Nu ma laud acum cu asta deoarece stiu ca sunt inca departe de a fi un workaholic. Si cum timpul meu liber spuneam ca a fost destul de limitat stateam intr-o zi si ma intrebam ce s-ar fi intamplat daca ziua avea 25 de ore si nu 24. Adica cine a fixat numarul orelor din zi? Are cineva vreo idee? De ce nu 30 sau de ce nu 18? De ce nu se iau in calcul de la rasarit la rasarit? Iarna sa aiba 7 ore ziua si vara 17. Ar fi ceva sa consideri ziua in functie de prezenta soarelui pe cer. Dar cum asta ar genera valuri de modificari de la vara la iarna si invers cred ca a fost un "inteligent" care a spus asa: “De ce sa ii lasam pe fraierii astia sa munceasca iarna doar 7 ore? Ce bine ar fi daca ar munci si iarna si vara tot 17 ore. Cum sa facem asta? Pai stiu eu cum: adunam orele de zi din iarna cu cele din vara si stabilim durata zilei la 24 de ore si eliminam bucatica mai mica (7 ore) pe care o marcam ca fiind timp de odihna (noaptea) si in felul asta maximizam timpul alocat de fraieri pentru munca. Si toti iesim in castig: fraierii pentru ca o sa creada ca se odihnesc si noi pentru ca ii avem la munca 17 ore mereu.” Buna afacere!
Insa asta e doar prima parte a acestui scenariu. Partea a doua si cea mai interesanta ar fi raspunsul la intrebarea: ce ai face daca ziua ar avea 25 de ore si nu 24? Oare ai munci mai mult, sau te-ai odihni mai mult? Sau nici una nici alta? Gandeste-te ca daca fiecare zi ar avea o ora in plus asta ar insemna 365 de ore in plus pe an, adica 15 zile in plus. Nu e deloc putin avand in vedere ca in momentul de fata statul te obliga la un concediu de 15 zile consecutive de concediu anual. Dar chiar crezi ca ai avea acele zile integrate in acest concediu? Sa fie 30 de zile in loc de 15? Nu, nu, prietene. Eu cred ca ar fi mai realist daca ne-am gandi asa: 3 zile in plus de concediu si 12 de munca. Asta e cel mai realist calcul. Dar apoi s-ar modifica si perceptia angajatorului despre tine, dragul meu sclav. Ai fi intampinat la munca dupa concediu cu o fraza de genul: “Haide ca ai avut atatea zile de concediu ca am si uitat. Aproape 20 de zile dintr-o luna de 28 (luam februarie de exemplu ca perioada de concediu) aproape ca nu ai muncit 5 zile luna asta. Eu pentru ce te mai platesc acum? Dar acum esti ca nou si poti recupera tot ce s-a adunat in concediu si sa faci si munca in plus ca doar te-ai odihnit o luna intreaga.” Ar fi frumos? Ar fi sanatos? Mai ales ca ai avea si colegii plecati tot la fel de mult timp in concediu si deci ai suplini si munca lor pentru o perioada de timp mai mare. Nu suna prea incantator. Nu stiu daca pentru o ora in plus pe zi cineva ar alege acest scenariu. Pe de alta parte o ora in plus pe zi ti-ar da mai mult timp sa fii cu persoana iubita, sa te bucuri de viata ta, sa te rogi, sa te uiti la un episod din serialul tau favorit in plus, sa bei o cafea cu prietenii in oras, sa te duci la o plimbare rapida, sa te duci la sala pentru un antrenament scurt si concentrat, sa mai rasfoiesti o carte, sa iti alinti copilul, sa iti duci la spalatorie masina, sa faci o repriza de shopping extrem de scurta sau mai stiu eu ce altceva. Deci ideea este ca acea ora poate fi si extrem de utila daca este pozitionata intr-un scenariu pozitiv.
Daca ar fi sa aleg eu cate ore sa aiba ziua cred ca as alege sa ramana la fel. De ce? (pentru ca trebuie sa justific) Pai pentru ca eu consider ca un om ordonat va reusi mereu sa gaseasca timp liber pentru toate lucrurile importante din viata lui. De fapt asta este cheia reusitei in viata oricarui om: prioritizarea evenimentelor importante pentru el. Asa ca eu cred ca cine spune ca ar avea nevoie de o ora in plus pe zi de fapt ar nevoie de inca 10 ore pe zi pentru ca e clar ca nu isi poate imparti timpul in mod util. Ah… Si inca un motiv – care nu imi apartine, dar se aplica perfect: “Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul.”
Tocmai am vazut ultimul episod din Prison Break. A fost extrem de impresionant. Nu ma gandeam niciodata ca o sa am starea aceasta de durere interioara in momentul in care se va termina toata actiunea din acel serial. Stiu ca am inceput sa il urmaresc in 2005 cand a aparut primul sezon. M-a captivat inca de la primul episod, a carui denumire o voi retine mult timp: Pilot. Stiu ca asa se numeste de obicei primul episod al oricarui serial, dar in cazul lui Prison Break chiar a fost un pilot. Un pilot care mi-a inaltat gandirea si sentimentele deasupra celorlalte filme si seriale de duzina, de Oscar, de Cannes de cum vreti sa le spuneti. Nu are acel “shine” ca un film de Oscar. Nu impresioneaza prin bugetul folosit, prin numele actorilor ce apar si nici prin coloana sonora care nu este compusa sau cantata de vreun nume celebru. El impresioneaza prin calitatea actorilor care fac credibila toata actiunea, prin calitatea scenariului – de multe ori halucinant de bine scris – si prin sentimentele distincte, dar foarte bine conturate individual, care te cuprind usor-usor.
Dupa ce vezi un astfel de serial, iti trebuie o perioada in care sa reflectezi asupra propriei persoane. Sa iti rapesti un minut si sa te gandesti la tine ca la un personaj si sa te intrebi: daca ar fi sa ma potrivesc cu un personaj din serialul acesta, oare cine as fi? Si nu este o intrebare exagerata sau prost-pusa, deoarece de-a lungul serialului apar toate tipurile posibile de personaje pe care le intalnim si in viata de zi cu zi: de la violatorul fara scrupule, la hotul de buzunare obisnuit, la doctorul inlantuit in propriile dependente de medicamente, la talharul cu suflet mare, la bunul samaritean cu gura mare si continuand pana la agenti de o moralitate indoielnica si guvernatori corupti si manati de interese obscure. Prison Break nu este doar un serial, ci este un vartej de sentimente si personaje care graviteaza in jurul celui care urmareste actiunea cum se desfasoara in jurul sau cu o viteza ametitoare. Si pe masura ce acest vertigo te cuprinde incepi sa te lasi purtat in intriga sa si nu incerci sa opui rezistenta in nici un fel. Cred ca de fapt asa ar trebui sa fie un serial adevarat. Un serial care sa te confrunte cu toate situatiile posibile imaginabile si in-imaginabile. Care sa te faca sa te gandesti de doua ori inainte de a lua o decizie si sa cantaresti exact in balanta decizie – rezultat. Nu stiu daca cel care a scris acest scenariu s-a gandit vreodata ca va avea un asemenea succes la public sau ca va starni asemenea stari sentimentale celor care il vor urmari. Insa el a reusit un lucru aparent incredibil: a realizat un serial urmarit cu sufletul la gura de o planeta intreaga, de o paleta larga de oameni apartinand de diverse clase sociale, de la copilul de 12 ani si pana la adultii in toata firea. Toti au urmarit desfasurarea actiunii si au tinut pumnii favoritilor. Un lucru extraordinar !
Chiar si dupa ce am scris aceste randuri nu ma pot desprinde din finalul serialului. Un final neasteptat care m-a facut sa simt mult mai multe sentimente decat au reusit multi oameni pe care ii intalnesc in viata mea. Din punctul meu de vedere este cel mai bun serial pe care l-am vazut in viata mea. Celor care nu l-ai vazut inca il recomand inaintea oricarui titlu hollywoodian pompos, incarcat cu Oscare si critici pozitive din partea “star-urilor” de pe covorul rosu. Singurul regret pe care il am este ca s-a terminat intr-o nota neasteptata. Si inca ceva: nu cred ca voi mai urmari vreun serial prea curand deoarece stiu sigur ca nu il voi mai putea aprecia dupa ce am vazut Prison Break.
Revin dupa o perioada agitata marcata de auto-evaluare si de multa, foarte multa munca. O perioada marcata mereu de ce vor altii de la mine, de ce pretind, de ce isi doresc de la mine. Problema e ca nimeni nu ma intreaba niciodata CE VREAU EU! Adica da, stiu, e usor sa ceri mereu ceva de la cineva, insa e de doua ori mai greu sa ii si oferi ceva. Pare o treaba generala. Cred ca pe undeva poate fi aplicata si relatiilor sentimentale extrem de simplu daca ne punem imaginatia la treaba. Exemplu: ce vreau eu? Sa am pe cineva langa mine care sa imi placa si alaturi de care sa ma simt bine. Ce ofer ca sa devin interesant pentru cealalta persoana? Pai…si acum incepi sa te gandesti la atuuri: casa, masina, vila, elicopter, conturi in banci, casa in Himalaya, conac la Monaco etc. E usor sa minti – sau na, sa distorsionezi proportiile adevarului – dar ce ai cu adevarat de oferit? In afara de sentimente, gandire si un trup? NIMIC! Pentru ca daca nu placi pe cineva, in mod clar nu ai sa il placi nici pentru contul din banca (ce nu este al tau, retine) si nici pentru masina fitoasa pe care o conduce (nu, nici asta nu e a ta desi poate o sa o conduci vreodata). Deci eu vreau, dar ce ofer la schimb? Cam asta e intrebarea. Si trebuie sa te gandesti bine pentru ca s-ar putea sa vina si ziua in care in sfarsit cineva sa te intrebe: “Dar tu ce vrei?” si atunci ar fi bine sa nu eziti. Spun asta deoarece in societatea aceasta de consum in care ne traim existenta, aceasta intrebare vine foarte rar pentru ca noi, oamenii, suntem doar niste produse de larg consum pentru alti semeni de ai nostri. Canibalismul exista inca dinaintea erei noastre, teoria darwinista este acum mai prezenta in vietile noastre ca oricand si aplicabilitatea ei nu mai poate fi combatuta.
De ce scriu asta? Pentru ca am observat un lucru foarte important. Daca esti corect si ai incredere totala vei primi rasplata meritata, mai devreme sau mai tarziu. La munca de exemplu mi-au fost cerute multe, diverse si ciudate lucruri de facut. Am facut cum am putut eu mai bine si nu m-am gandit niciodata ca voi fi rasplatit. La urma urmei de asta ai salariu, nu? Sa faci lucrurile ok. Dar cand lumea vede ca oferi si ca nu o faci doar o data, accidental, incepe sa fie mai atenta si in cele din urma te recompenseaza cu banala intrebare: tu ce vrei? Si in momentul asta tu esti sus, ai avantajul de a putea spune deschis tot ce ai in minte. Daca esti putin cerebral, nu mult – doar putin, ai putea castiga enorm. Trebuie doar sa spui sincer ceea ce simti. Dar retine: SINCER! Altfel inseamna ca nu stii ce vrei cu adevarat si celalalt deja si-a irosit creditele disponibile pentru tine cu prima intrebare si in mod clar nu se va intreba si a doua oara ce vrei tu. Nu are timp pentru asa ceva. Nu are chef de asa ceva. Si de fapt nici nu isi doreste asa ceva, dar se simte dator fata de tine. Nu e compasiune, nu e mila si nici compatimire ,ci doar recunostinta. Dar asta doar daca joci si tu bine, altfel devii patetic. Nu vrei nimic sau nu stii ce vrei vor cantari la fel.
E greu sa oferi mereu tot ce ai mai bun. E greu sa fii bunul samaritean mereu. Este FOARTE GREU sa fii mereu pe placul altora. Dar asta este si ideea. Daca tu esti asa pentru ca stii ce vrei de la viata, nu ezita sa continui pe aceasta cale. Intr-o zi vei intalni pe cineva la fel ca tine, la fel de altruist, care sa te intrebe: dar TU ce vrei? Si atunci te vei simti inteles, fericit sau macar recompensat. Insa daca mereu va prima ce vrei tu de la altii in fata lui ce vor altii de la tine in mod sigur vei pierde. Si stii de ce? Pentru ca EI sunt mai multi. Pentru ca esti judecat de un plural si nu de un singular, asa cum esti tu. Iar un singular nu va bate niciodata un plural, indiferent cat de bun ar fi.
Cica luni sau marti urmeaza sa fiu evaluat la munca. Vor sa stie ce am reusit sa invat in ultimul an. Si ca sa fie cu adevarat interesant si palpitant va fi o AUTO-evaluare. Ca sa vezi. Ma intreb oare de ce trebuie sa ma notez singur? Adica ce rost are daca oricum la final voi fi intrebat “Ce stii tu sa faci de nota 9 din 10 la acest punct?” ? Si apoi evident vor aparea ad-notarile pe margine. Mi se pare enervant si penibil in acelasi timp. Este enervant pentru ca daca mint voi fi descoperit si automat ma voi simti umilit (eu unul personal) si este penibil pentru ca daca trec note intre 1 si 5 o sa imi tai singur craca de sub picioare. E ca atunci cand vrei sa faci o impresie buna dar stii ca nu prea ai cu ce. Preferam oricand sa fiu evaluat si nu auto-evaluat. Mi se pare cel mai corect asa. Daca vrei sa vezi ce stiu pune-mi intrebari si apoi dezvolta pe langa ele ca sa iti dai seama daca exista si fond sau doar culoare in raspunsul meu. Si apoi se si militeaza pe ideea ca a fost auto-evaluare si deci rezultatul ti l-ai pus singur. Stim foarte bine ca nu este deloc asa. Auto-evaluarea in orice domeniu mi se pare, personal, o tehnica de tortura venita din mediul antic. Un mod stupid de a nu face treaba drept ci intortocheat. Eu mereu am fost o persoana sincera si prefer sa fiu intrebat in fata si sa raspund in fata decat sa anticipez reactia celuilalt la raspunsul pe care il dau eu la o intrebare ce nu mi-a fost inca adresata, dar care stiu ca va urma.
O porcarie! Asta este auto-evaluarea. La scoala daca iti pui singur 10 pe lucrarea ta nu e bine. Daca iti pui singur 4 iar nu e bine. Cel mai bine e sa fii in zona 6-8 pentru ca nu iesi in evidenta, te confunzi cu multimea si evaluatorul tau nu va avea impresia nici ca vrei sa pari mai destept decat esti si nici mai prost decat pari. Si deci ai stabilit rezultatul final apriori de a cauta argumente pro sau contra ta. Chestia asta cu auto este extrem de paguboasa. Auto-evaluare, auto-educare, auto-cultivare, auto-aparare, auto-incurajare, auto-satisfacere. Numai jumatati de masura. Auto-apararea de exemplu. Ce iti doresti mai mult: sa te apare o garda de corp antrenata pentru acest lucru sau sa te lupti tu cu unul care vrea sa iti faca rau? Auto-satisfacere. Vrei sa te uiti la un film porno de calitate indoielnica si sa incerci sa te simti bine singurel sau vrei sa faci sex cu cineva? Deci treaba asta cu auto mi se pare o foarte mare prostie.
Oricum nu am nimic altceva de facut decat sa sper ca sunt destul de bine pregatit pentru a ma auto-evalua pozitiv. Sper sa nu fiu prea dur cu mine insumi. Ce fel suna… Cine este dur cu el insusi? Cine nu triseaza ca sa ii fie bine? Cine nu isi acorda un mic avantaj atunci cand poate? Am sa ma duc si am sa completez totul in favoarea mea si la final nu voi mai da nici o explicatie. Doar a fost auto-evaluare, nu?
Tuturor celor care au vizitat sau viziteaza blogul pentru absenta mea in ultimele zile, dar din pacate am avut multe de facut in aceleasi 24 de ore. Voi reveni in scurt timp.
De multe ori a fost comparata cu o poezie, cu o carte, cu un film, dar nu stiu de cate ori cu o bila. Viata asta este plina de satisfactii personale si deceptii generale. Uneori alunecam catre o “ciocnire” violenta si nici nu realizam asta pana in momentul impactului. Alteori ne pregatim sa “lovim” in plin, dar ajungem sa ratam complet. Ne oprim pe margine. Sunt momente cand esti sus, deasupra a tot ce te inconjoara, iar apoi ajungi imediat pe partea cealalta. Nu stiu cum interpreteaza altii aceste lucruri, dar eu vad acest lucru ca pe ceva circular, rotund. Si poate ca la urma urmei tocmai asta e si ideea: in viata, indiferent cat de greu ar fi, mereu gasim puterea sa facem urmatorul pas. Nu ne oprim niciodata. Bine sau rau, mereu pasim inainte. La fel cum o bila se rostogoleste peste denivelari, peste gropi si sparturi.
Un lucru nu se potriveste insa si anume faptul ca la deal o bila tinde sa incetineasca, pentru ca apoi sa vina la vale. Insa eu nu consider o nepotrivire, ci o potrivire. E momentul de refulare, cand alegi sa nu mai perseverezi in greseala si dai inapoi, pentru a reveni pe drumul cel bun. Eu stiu ca nu o data am luptat fara sa tin cont de consecinte, am calcat pe “cadavre”, am ingropat securi ale razboiului pentru a dezgropa cutite, mi-am renegat personalitatea, mi-am izgonit prietenii si mi-am iubit “dulapul” meu interior. Si cu ce m-am ales la sfarsit? Cu un back-tracking usor, in care am simtit fiecare urma din rautatea pe care am varsat-o asupra celor din jur. Am simtit cum alunec inapoi, la vale, peste tot ce am crezut ca am depasit in urcarea mea frenetica ce a declansat doar o avalansa menita sa ma ingroape in propriile sentimente de neputinta si regret. Exact ca o bila, dar care in loc sa niveleze defriseaza. La urma urmei ce este viata noastra daca nu o cursa continua catre moarte? O cursa care sa incheie un ciclu, o rotire completa a bilei … Eu am acceptat aceasta idee si incerc sa fac in asa fel incat aceasta rotire sa nu fie in gol. Cel mai mare regret pe care l-as avea ar fi ca la capatul acestei piste pe care ma rostogolesc sa nu ating nici unul din obiectivele pe care mi le-am fixat.
Sunt o persoana ambitioasa si mi-am propus ca atunci cand sunt “aruncat” in joc sa fac tot ce pot pentru a nu dezamagi. Nu vreau sa cred ca alunec pe o pista fara obiective si chiar daca in anumite momente din viata am simtit ca ma indepartez de tinta finala, m-am bazat pe credinta mea care a fost efectul ce m-a readus pe centru – in pozitia ideala pentru … STRIKE ! Si da, chiar cred ca atunci cand se va termina voi fi daramat tot ce mi-am propus.
