Some ghosts in my mind

" ...Hillel asked me, 'Would you still like the Chilis if they got so popular they played the Forum?' I said, 'No. It would ruin the whole thing. That's great about the band, the audience feels no different from the band at all.' There was this real kind of historical vibe at their shows, none of the frustration that runs through the audience when they jump around and can't get out of their seat. I didn't even watch the shows. I'd get so excited that I'd flip around the slam pit the whole time. I really felt like a part of the band, and all the sensitive people in the audience did too."

J.A.F.

"Well, we would dream, you know...? We would dream and we would talk about what we wanted to do. And we would talk about girls and music and... You know, Hillel wanted to be a rockstar. I didn't even know what that was, I was like 'Whatever you wanna do, man... I'm coming with you! I'm right with you, my friend!'"

A.K.

Dexter

“People fake a lot of human interactions, but I feel like I fake them all, and I fake them very well. That's my burden, I guess.”

Tocmai am terminat de urmarit ultimul episod al serialului si nu pot sa cred cat am crescut in atasament fata de personajul principal de-a lungul acestor sezoane. Va ramane mereu un serial special pentru mine, nu doar datorita subiectului total neconventional, cat datorita legaturii dintre personaje. De-a lungul sezoanelor sale, fiecare legatura dintre personaje este una fragila, una la care te astepti sa se termine in orice secunda. Este ca un fior ce iti merge pe sub piele, o neliniste care este mereu prezenta in sufletul tau. Asta mi se pare genial realizat, acest fior care nu are rolul de a te inspaimanta prin violenta scenelor si a vietii, ci care te sperie prin faptul ca iti arata cat de fragil este totul.

Desi eram cam reticent atunci cand am inceput sa il urmaresc prima data, am ales sa ma las purtat de intriga lui, sa vad ce aduce nou pe o piata sufocata de clisee. Si iata ca am gasit acel ceva, acel ceva care nu este niciodata definit printr-un termen anume, acel ceva care este in fiecare dintre noi, scufundat dincolo de suprafata. Este starea aceea care te macina atunci cand stii ca nu e bine ce faci, dar alegi sa nu iti pese si sa mergi inainte. Nu o faci pentru adrenalina, pentru recompensa sau altceva, ci o faci pentru ca asa simti. Anthony are un pasaj superb in cartea sa, in care spune ceva perfect adevarat si care, cel putin in cazul meu, se aplica de minune: fiecare om are un 25% din el  care nu este impartasit niciodata, cu nimeni. Cam despre asta este Dexter. Despre acel 25% din fiecare, despre acel "pasager" care ne insoteste mereu. Noaptea este si in cazul de fata aliatul perfect si deja nu mai mira cliseul etern in care eroul lupta si cucereste intunericul folosind armele lui impotriva-i. Cred ca e folosita noaptea si pentru ca in intuneric fiecare dintre noi isi indreapta privirea catre interior si vede ce gaseste. Unii gasesc demoni, altii curaj, o parte dragoste, dar majoritatea isi gasesc slabiciunile. Noaptea nu este servita ca un drog, ci ca si conditie esentiala pentru consumul drogului, oricare ar fi el. De ce mi-a placut Dexter atat de mult? Tocmai pentru ca atinge acel 25%, pentru ca alege sa dezvolte relatii fragile, dar intense, pentru ca reprezinta la modul absolut dualitatea umana si aceasta din urma este cea care ne reprezinta/defineste. Umbrele il pun in lumina pe adevaratul Dex sau lumina contureaza umbrele sale? Cred ca este o intrebare la care ar trebui sa cautam raspunsul si in interiorul nostru, cel putin din cand in cand. Referitor la cum sunt construite relatiile, vreau sa mai subliniez si faptul ca noaptea suntem, marea majoritate, mai fragili. Nu e vina noastra. Sunt limitarile fizice cele care determina acest lucru, dar din nou gasesc fragilitate ca panza a tabloului. Rita este si ea fragila in primele sezoane. De aici si admiratia mea pentru un serial care alege ca punct central fragilitatea sub toate formele ei. Este pur si simplu genial! Uitati de genul Starski si Hutch, de Law&Order sau orice alt erou care salveaza ziua. Nu. Aici este vorba despre cineva obisnuit care lupta pentru a-si salva viata, in ambele ei versiuni. Asta il face sa fie nu perfect, ci complet!

Dexter a fost altceva. A fost un serial atipic de la inceput si pana la sfarsit. Ceea ce nu i-a lipsit insa in nici un moment a fost adrenalina. Sper ca intr-o zi sa imi fac timp si sa il mai vad inca o data, pentru ca este un serial care merita cu prisosinta si o a doua vizionare. Pana atunci insa, voi lasa cutitele la ascutit si voi poza in angajatul obisnuit, cu o viata obisnuita si cu automatismele obisnuite.

Watching John

Sincer, nu am chef de tbt in seara asta. Am chef doar sa il urmaresc pe John cum face niste magie. Bine, cheful mi-a trecut si dupa o mica disputa pe xda, dar nu vreau sa las ca partea aia sa devina subiectul acestui post. Revenind la John, este o faza pe care o face in 1990 si care mi-a ramas intiparita in minte. Intamplarea face ca acel concert ruleaza acum pe televizor. Este un solo de final al unei melodii la care duce mana dreapta in capatul gatului chitarii si mana stanga o foloseste pentru strumming. Canta la chitara cu mainile incrucisate, pe scurt. Fascinant nu mi se pare doar asta, ci usurinta pe care o afiseaza. Adica multora dintre noi le-ar veni greu doar sa tina chitara in acel fel. Ma lasa fara respiratie miscarea aia de fiecare data, mai ales cand il vad pe John cat de natural o face sa para. Despre ce vorbesc eu aici? Pai e ca si cum te-ai gandi care este lucrul la care te pricepi cel mai bine si apoi sa incepi sa il faci cu mainile incrucisate :) Asta in timp ce esti si pe o scena in fata unui public care este cu ochii pe tine. Mmmm, asta da provocare! De asta imi place sa il si vad, nu doar sa il ascult. Yeaaaaah!!!!

Throwback Thursday - All Saints

Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa scriu despre cat de frumos poate fi sa canti la chitara. Adica da, recunosc faptul ca sunt fascinat de John, dar de ce? Sunt atatia altii care sunt considerati a fi mai buni decat el, mai talentati, mai carismatici, mai completi. De ce tocmai de el? De ce tocmai acum? De unde aceasta pasiune? La naiba cu toata lancezeala din lumea asta. John a facut lumea sa fie mai suportabila prin muzica. Da, cred ca asta este una dintre cauze. Ma intoxic cu riff-urile lui, imi imping la extreme limitele saturatiei pentru ca nu ma pot satura din a-l urmari.

In 1997 eram deja un mare fan al MTV-ului si urmaream saptamanalul Europe Top 20. Imi aduc aminte cum stateam vinerea pana tarziu in noapte ca sa vad cine e pe primul loc in top, sa vad rocadele din varful clasamentului si nu in ultimul rand, sa ascult niste muzica buna. Se dadea si sambata in reluare, dar "fuck it!", cine sa urmareasca a doua zi? Curiozitatea e cel mai bun generator de adrenalina si entuziasm, iar tineretea este locul lor de joaca. Asa se face ca am auzit de aceasta formatie numita All Saints, despre care am crezut initial ca e din America. Nu concepeam ca Anglia sa aiba staruri muzicale pe atunci. Adica da, invatam limba engleza, dar la varsta aceea si mai ales in acei ani, America era inca cea mai tare din parcare, cum ne placea noua sa spunem. Urmarind topul am auzit si melodia de debut a acestei formatii si am concluzionat inca de la prima auditie ca este fascinanta. Era atat de melodioasa, atat de frumoasa si totusi atat de trista. Si mai era ceva care nu se potrivea in ea: strofa aia oribila de rap. O canta tipa de culoare. Era epoca de aur a boyband-urilor si a girlband-urilor, iar diversitatea se cauta, asa ca fiecare grup avea si un membru responsabil cu rap-ul. Si totusi, ce naiba cauta tipa aia de culoare care se chinuia sa faca sa para normal acel pasaj de rap intr-o melodie atat de completa FARA el? Pai, nimic. De fapt aia era singura lor parte originala, melodia fiind un cover. Dar eu nu stiam asta la momentul acela si nici nu banuiam ca voi afla povestea fascinanta, tulburatoare si neslefuita din spatele acelui cantec. Ei bine, in seara asta am urmarit inca o data videoclipul original al melodiei originale. La final am ramas privind in gol si intrebandu-ma de ce ar strica cineva ceva atat de frumos facand un cover pop? Astazi realizez ca traiam ultimii ani de glorie ai rock-ului, iar acel cover era doar un semn al pseudo-muzicii ce avea sa acapareze usor intreaga industrie. Poate ca par nostalgic, dar la naiba cu progresul... De fapt, despre progres vorbim aici? Cum poate fi comparata tehnica lui John cu ceva sintetizat? Cum sa reduci toate acele miscari ale degetelor, tot acel efort, la un cantec pop? Nu, postarea asta nu este despre Under The Bridge, ci despre acea formatie care a ruinat o melodie icoana a unei formatii legendare. Toata postarea este incalcita si plina de idei nefinalizate, intocmai ca si acel cover. De ce mi-a placut atunci? Pentru ca nu stiam originalul. De ce au facut un asemenea cover? Pentru bani si faima. Adica isi inchipuie cineva ca formatia All Saints din Anglia ar fi rupt topurile daca alegea sa isi faca debutul cu o piesa proprie de pe primul album, cu o melodie ca Never Ever sau Pure Shores? Hahahahaha! Nu vreau sa fiu rau, dar asta cred eu. Ca sa intelegi o melodie ca aceea trebuie sa stii intreaga istorie din spatele ei, trebuie sa intelegi ca un asemenea cantec nu se face pentru topuri, bani sau faima. Nu vreau sa mai vorbesc despre original in postarea ce acopera cover-ul, desi imi vine greu sa ma opresc aici. Astazi nu as mai putea asculta acel cover. Nu pentru ca nu mai suntem in 1997, ci pentru ca mi se pare ca suna ca o piesa cantata de niste wannabe's la un show de genul z-factor sau the voice.

Si ca sa inchei, ideea este ca am inceput sa invat chitara SI datorita melodiei originale. Un sunet de chitara, un riff, nu isi va pierde niciodata magia, la fel cum nici un sunet electronic nu te va impinge de la spate ca sa te apuci de chitara. Pana la urma asta este diferenta dintre original si cover: primul inspira, al doilea amuza. Anthony nu va canta niciodata originalul cu zambetul pe buze, in timp ce All Saints au timp sa isi dea coate ca sa nu mai rada. Merita totusi sa imi aduc aminte si de inocenta copilariei.

Mirrors

"Now you're the inspiration for this precious song / And I just wanna see your face light up since you put me on / So now I say goodbye to the old me, it's already gone / And I can't wait wait wait wait wait to get you home / Just to let you know, you are"

Si stii ca ti le scriu cu dedicatie! Pentru ca esti, asa cum spune si cantecul, imaginea pe care imi place sa o privesc in oglinda, imaginea eului meu perfect dintr-un univers paralel. M-am ferit de melodia asta pentru ca mi se pare comerciala, dar mesajul din final m-a facut sa ma regasesc si sa te gasesc inca o data, pentru a cata oara?, in sufletul meu.

Nu stiu ce sa spun altceva. Pare ca doar as strica ceva. Imi pare rau ca te-am neglijat in seara asta si nu trebuia sa las inceputul asta de saptamana sa ma prinda. Poate a fost si entuziasmul faptului ca mi se plimbase toata seara Californication printre degete si nu reuseam sa o fac asa cum imi doream. Stiu ca suna penibil si imi pare rau ca in loc sa imi gasesc linistea am descoperit o noua provocare. Sper insa ca vei intelege ca asta imi place sa fac acum si sa stii ca si Mirrors e pe lista mea de melodii de invatat :) Stiu ca nu iti va trece supararea asa repede cum mi-as dori, dar aceasta postare reprezinta acceptarea faptului ca stiu ca am gresit in seara asta. Si ca, spre deosebire de trecut, nu mai evit sa imi cer scuze. Sper sa intelegi ca imi pare rau si sper ca aceasta postare sa iti puna un zambet pe buze, altfel va trebui sa apelez la Justin Bieber cu efect de Trash Metal :)

Esti visul meu frumos si nu vreau sa las nici o clipa ca oglinda pe care o privesc sa devina opaca. Te astept in visul meu la noapte. Ma vei gasi la fel de indragostit de tine, asteptandu-te la intersectia dintre fericire si iubire, acolo unde ne intalnim de fiecare data. Te sarut!

Throwback Thursday - Say Hello

"And tricky time never stops / That moment walked me by / Without bothering to say"

Am ales 2005 pentru joia asta deoarece mi-am adus aminte cu placere de Deep Dish si de fascinantul lor hit. Bine, versiunea originala nu m-a prea atras, dar remixurile au fost cele care i-au atras notorietatea. Melodie electro dance, voce feminina suprapusa si succesul garantat. Din fericire si de aceasta data reteta clasica a functionat perfect. Si cat de mult ma bucur.

Imi aduc aminte ca la inceput nu eram convins de aceasta melodie. Cred ca trebuie sa ai o anumita stare ca sa o poti aprecia la intregul potential. Nu stiu daca melancolie, oboseala, fericire sau o alta combinatie, dar pe mine m-a gasit fericit in aceasta seara si a avut puterea de a ma face sa zambesc si sa simt ritmul cum mi se strecoara din suflet inspre piciorul drept care a inceput imediat sa tina linia melodiei. Cred ca este o melancolie ritmata, dar care exprima unul dintre cele mai puternice mesaje: entuziasmul noutatii. Sterg versurile albastre despre timpul parsiv ce alearga pe langa noi, versuri ce fac toamna de afara sa para si mai deprimanta decat este si ma opresc la acel "say hello". Acest indemn este de fapt intreaga melodie. Restul versurilor sunt doar un suport, doar un motiv pentru descatusarea ce urmeaza la refren. Salut, buna, servus, ola, hi, hello, ciao, bonjour, reprezinta toate cel mai important lucru: socializarea. Este acel prim moment, acea secunda a contactului initial, acea scanteie care aprinde un nou brat al fluviului de sentimente ce curg prin noi. Faptul ca fiecare dintre noi este unic face ca si fiecare salut spus sa fie asemenea. Si nu stiu de ce, dar de fiecare data cand am spus salut sau buna unei persoane noi am zambit. Am impartit acea emotie a primului pas cu interlocutorul meu si am fost fericit de fiecare data cand am avut ocazia sa intalnesc o persoana noua si asta pentru ca fiecare om pe care il intalnesti are puterea de a te schimba, de a te face mai complet. Nu sunt foarte bun la retinutul numelor, asta trebuie sa recunosc. Adica da, fac cunostinta dar nu retin numele. Insa niciodata nu uit sa zambesc si spun buna. Pana la urma acest buna este cel mai dificil pas. Este ca un cap de pod pentru orice relatie. Odata spus, numele si orice alta conversatie deriva intr-un mod natural. Nici macar limba nu mai conteaza. Hello este universal si din aceasta cauza nu cunoaste bariere. Este atat de insignifiant si de trecut cu vederea de toata lumea incat provoaca mereu consternare atunci cand lipseste de la locul lui. Mi se pare foarte ciudat ca o persoana sa te abordeze cu "Sunt blablabla. Ce faci?", in loc sa foloseasca "Buna! Ce faci?". Cred ca daca stii sa folosesti acest cuvant, poti evita si sa iti spui numele din prima. Da, cam atat de tare mi se pare. Faptul ca toata melodia este compusa din repetarea obsesiva a acestui "say hello" nu face altceva decat sa induca o dependenta de el. Pur si simplu partea cu "tricky time", in alte melodii motiv principal, trece pe plan secund pentru ca astept sa vina acel "say hello". Nu conteaza ca e refren, ci modul in care este indus ca fiind mai interesant decat orice vers. Si vocea aceea electrica. Wow! Este atat de bine aleasa. Subliniaza perfect magia acelui buna spus initial. Cred ca acel prim cuvant ne poate face sa ne indragostim la prima vedere, poate trezi in noi sentimente amortite sau uitate, sau poate deschide drumul unor prietenii care sa tina o viata. Imi place sa imi aduc aminte de 2005 si pentru ca atunci am cunoscut foarte multe persoane noi si acest lucru mi-a adus multe momente frumoase pe care acest "tricky time" nu a reusit sa mi le ia.

"Say hello" nu este doar o sintagma. Nu este un indemn si nu a fost niciodata doar ceva ca sa umplem spatiul incomod. Este modul initial in care aratam cine suntem, este prima scanteie de unicitate ce va defini relatia ulterioara si este magia pe care o purtam in interiorul nostru. Magia care ne transforma in vrajitorii ce subjuga acest "tricky time" si ne face sa ne aducem mereu aminte ca la inceput a fost intotdeauna un "buna".

Counting Stars

"Lately, I've been, I've been losing sleep / Dreaming about the things that we could be / But baby, I've been, I've been praying hard / Said no more counting dollars / We'll be counting stars, yeah we'll be counting stars"

Dupa multa vreme ascult inca o data o melodie de la One Republic care ma face sa dau volumul mai tare inca de la prima auditie. Cand i-am ascultat prima data in 2007 am fost sigur ca vor reusi sa scoata hit dupa hit, dar m-am inselat si mi-a parut rau cand au disparut in anonimat. Ma bucur sa vad ca au revenit cu o melodie atat de frumoasa.

Am vrut sa scriu despre Lana, dar mesajul acestei melodii mi-a placut prea mult. Sa numeri stelele pare asa, o chestie pentru romantici incurabili. Poate ca este si asta, dar imi aduc aminte ca de fiecare data cand am ajuns undeva unde imi doream, la finalul zilei am ridicat privirea si am lasat gandurile sa imi fuga. Ca eram pe plaja unei insule, in ultima zi a unui an sfarsit, pe un stadion la un concert, mereu am ridicat privirea spre cer. Nu stiu daca am numarat stelele de fiecare data, dar in mod sigur am lasat gandurile sa fuga spre acel infinit. De ce? Poate pentru ca m-am simtit dator sa impart cu Universul sclipirea acelei clipe, poate pentru ca am realizat ca acele momente, cand ai doar maretia cerului instelat deasupra, sunt cele mai sincere. Poate ca tocmai din acest motiv cele mai multe dorinte se ridica inspre cer noaptea si poate ca tocmai de asta sunt atat de multe stele. In fiecare noapte ne putem ascunde intr-o alta stea, in fiecare noapte putem fi mai aproape sau mai departe de ceea ce ne dorim. Acest joc nu poate fi convertit in lumea materiala si tocmai de asta cred ca lucrurile ce nu pot fi cumparate sunt cele mai frumoase. Numarand banii iti poti numara si dorintele realizabile. Numarand stelele iti poti numara toate dorintele si iti poti pune in continuare si altele noi. Nu te costa nimic! In loc sa iti frangi visele poti aseza altele noi pentru ca, nu-i asa?, viata este visul realitatii. Cei de la One Republic subliniaza atat de frumos asta, cu un sunet plin, bogat in instrumente si cu niste versuri care par ca aduc maretia cerului nocturn in lumea muritorilor. Adica da, poate fi cantata si in forta ca sa amplifice mesajul si sa te plimbe pe cerul instelat, dar poate fi cantata si soul astfel incat sa te plimbe pe o plaja de sub acelasi cer. Reusesc foarte frumos sa uneasca aceste doua lumi, aparent imposibil de cuprins in aceeasi melodie. Imi place sa aud si semnatura lor originala, acel pian care conduce melodia catre punctul culminant, pentru ca muzica originala inseamna mai multe instrumente si mai putina electronica. Un amalgam de idei frumoase, de mesaje nescrise si ascunse in stele, cam asa pare melodia asta. Nu este o melodie de final de zi, ci mai degraba de inceput si spun asta datorita energiei pe care o degaja, energie care te ajuta sa realizezi ce iti propui.

Nu stiu cate stele ascunde cerul pe timpul zilei, dar stiu ca noaptea sunt atatea incat fiecare dintre noi sa o gaseasca pe cea in care isi ascunde dorintele si pe care o lasa ca sa rataceasca in necunoscutul infinitului ceresc. Numaratul stelelor este nelimitat, exact la fel cum suntem si noi. Depinde doar de fiecare dintre noi unde se opreste cu numaratoarea.

Throwback Thursday - Beautiful Things

"I forgot that I might see / So many beautiful things / I forgot that I might need / To find out what life could bring / Beautiful things"

Joia amintirilor din nou. In 2004 eram student si eram indragostit. Asa se face ca m-am dus la domnisoara respectiva intr-o zi si am ascultat melodia asta care m-a cucerit instant. Stiu ca am ascultat-o pe repeat timp de cateva zile in sir, atat de mult imi placea. Poate ca era si din cauza studentiei si a lipsei de griji, dar melodia asta reusea sa ma faca sa ma simt ca traiesc intr-o lume perfecta.

De cand ma stiu si de cand am inceput sa ascult muzica de club, genul meu preferat a fost si ramane trance-ul vocal. Stiu, Andain nu face trance, dar Gabriel & Dresden sunt renumiti tocmai pentru ca semneaza doar capodopere, iar remix-urile lor bat intotdeauna originalul. Asa se intampla si cu aceasta melodie care se incapataneaza sa imi ramana obsesiv in minte ori de cate ori o ascult. Chiar daca acum nu ma mai regasesc in melancolia versurilor ei, la momentul respectiv mi-am suprapus bataile inimii pe ritmul si mesajul ei. A fost o perioada intensa, o perioada in care ma descopeream si in care inca mai credeam ca pot prelungi la nesfarsit anii de liceu, destul de proaspat terminati. Acum chiar ma gandesc ca, intr-un mod ciudat, facultatea in primii doi ani este asemenea acestei melodii. Te simti bine ascultand-o, ii lasi ritmul sa te invaluie si sa iti dicteze miscarile, dar nu vrei sa te gandesti la versuri pentru ca stii ca te vor intrista. Si o vor face pentru ca iti vor aduce aminte ca cea mai frumoasa perioada a vietii tale s-a incheiat inainte ca tu sa intelegi ce se petrece, inainte ca tu sa iti deschizi ochii cu adevarat lumii, pentru ca ai fost prea ocupat sa iti deschizi inima primei iubiri. Dar, asemeni acelei prime iubiri, aceasta melodie ramane mereu un motiv frumos de a-ti aduce aminte ca acele clipe iti zambesc si te incurajeaza sa pasesti mereu inainte.

Ma opresc aici pentru moment. Mi-ar placea sa mai scriu despre anul 2004 pentru ca a fost unul frumos, plin de culoare si aventura de la inceput si pana la final, dar vor mai fi destule alte ocazii de a pasi prin acele zile marcate de sunetul muzicii. Pana la urmatoarea postare vreau sa ma bucur de lucrurile frumoase pe care le-am (re)descoperit. Si dincolo de ea :)

Samsung Galaxy S (GT-I9000)

Azi mi-am vandut vechiul telefon. Nu credeam ca imi va fi atat de greu sa il vad ambalat in cutia originala. Mi-am adus aminte entuziasmul care m-a cuprins in decembrie 2010 cand am deschis pentru prima oara cutia lui. Era in mod clar de pe alta planeta si singurul concurent al lui iPhone 3G. Nu stiu de ce, dar nu am fost niciodata fan HTC. Pur si simplu mi se par prea serioase, prea lipsite de orice urma de sentiment. Sa nu fiu inteles gresit: prin sentiment ma refer la senzatia aceea de placut pe care o ai cand iei telefonul in mana, senzatia aceea pe care o ai cand el se aseaza perfect in palma ta. Si nu am avut niciodata cu adevarat acea senzatie atunci cand m-am jucat cu HTC-uri, Motorola sau alte firme. Exclud vechile telefoane si iau in discutie doar smartphone-urile cu ecran tactil.

E cam ciudat sa scriu o postare despre un obiect, dar fara sa imi dau seama acel telefon a devenit accesoriul meu de nepretuit. Faptul ca in acesti ani el m-a insotit la Busteni, in insulele Greciei, la Bucuresti, la concertul care mi-a schimbat viata si peste tot pe unde am mai umblat m-a facut sa il consider un prieten de nadejde. Mereu a fost la inaltimea asteptarilor si de prea putine ori mi-a oferit motive de nemultumire. Stiu ca e la moda sa spui ca e bine sa iubesti oamenii si sa folosesti lucrurile, dar ce poti face atunci cand vezi ca majoritatea vor doar sa te foloseasca? Ca minus principal ar fi lipsa blitz-ului care m-a facut sa pierd destule fotografii, dar si receptorul GPS cam prost proiectat. Apoi vin modemurile pentru 3G care mancau bateria cu o viteza absurda si faptul ca avea "doar" 512 Mb RAM, dar pentru 2010 aceasta era considerata valoarea maxima si Everestul tehnologic. In rest totul era perfect. De la dimensiunea optima de 4", ecranul SuperAMOLED, slotul de tip hot-swap pentru cardul microSD, memoria interna de 8GB, camera de 5MPx si pana la usurinta utilizarii si rescrierii de noi firmware-uri. Totul mergea excelent. Imi aduc aminte ca a venit cu Android 2.1 - Eclair si imediat ce l-am cuplat la PC si-a facut update-ul la Android 2.2 - Froyo. Ce vremuri! Cu el si mai ales cu ajutorul lui am descoperit sistemul Android si odata cu acesta si diferite moduri de a debloca un telefon de pe reteaua in care este blocat, modalitati de rescriere a unor ROM-uri custom, modificarea partitiilor, instalarea de noi kernel-uri, de noi modemuri si cate si mai cate. Inca nu am sters copia folder-ului EFS de pe PC. In el este stocat IMEI-ul telefonului, unic pentru orice terminal si a carui corupere anuleaza orice posibilitate ca terminalul sa mai fie inregistrat in vreo retea de telefonie mobila. Era sa uit de zilele in care mi-am facut o rezistenta de 301 kOhm-i pentru a face scurt pe placa de baza si a forta modul Download, pentru ca telefonul respectiv avea bootloader-ul blocat. L-am descoperit si prin el am descoperit si o alta parte din interiorul meu, acea parte curioasa, acea parte care iubeste emotiile pe care le simti atunci cand te joci cu focul, iar la final scapi nevatamat. Spun asta pentru ca odata ce am renuntat la trac, am inceput sa fac deblocari, rescrieri si tot felul de alte operatii pe tot mai multe telefoane. Si nu am facut-o pentru bani, castigand prea putin din asta, ci pentru a descoperi mereu lucruri noi, pentru a simti din nou acel val de adrenalina ce apare atunci cand stii ca poti strica totul in mai putin de o secunda. Este ciudat cand ma gandesc ca dupa atata vreme acea dorinta de a descoperi lucruri noi legate de acest domeniu este la fel de vie ca in prima zi. Am schimbat vechiul meu S1 pe un S2, pentru ca in continuare consider ca Samsung face lucruri de calitate. Stiu ca S4 e deja vechi si ca lumea asteapta S5 (si eu odata cu ea), dar pur si simplu nu ma pot obisnui cu ecranele mai mari de 4.5". De aia am si ales S2. Nu am luat S2 Plus, care de fapt este mai slab ca originalul, ci un S2 clasic, un S2 cu brickbug prezent. Stiam despre exploit-ul prezent pe chipset-urile Exynos, la fel cum stiam si despre restul problemelor existente pe acest model. Dar imi place riscul! Nu am nici o scuza in afara de asta. Stiu ca driverele lui S1 sunt aceleasi cu ale lui Nexus din 2010, fiind in proportie de 99% acelasi telefon doar ca rebranduit de Google, iar acest lucru inseamna ca S1 va rula mai curand Android 4.4 si 5.0 decat o va face S2 care are multe drivere proprietary si implicit closed source, dar imi asum acest risc. Acest SGS2 de pe care scriu acum a fost deja cu noi in primul sau concediu si pare un upgrade reusit din toate punctele de vedere.

Nimic nu poate fi vesnic si tocmai de asta este bine sa traiesti la maxim fiecare moment, dar mai ales momentul in care esti in top. Cred ca SGS-ul meu a facut acest lucru si ma bucur ca a predat stafeta unui frate si nu unui coleg. Inchei aceasta postare de pe SGS2 si astept viitorul cu noi provocari. Adio Samsung Galaxy S (GT-I900), bun venit Samsung Galaxy S2 (GT-I9100)!

The Sunset Sleeps

"The sun beats down upon my lonely face and / A perfect world with all its perfect places / I could use a few for just in cases / And I’m so tired that I slept along the way"

Cat de bine suna acest B-Side la ora asta si cat de frumos imi umple castile! Are un sunet atat de "lenes", dar in acelasi timp si atat de cald incat ma face sa ma gandesc la vara. Vara, acel anotimp in care nu ai timp sa te simti lenes, acel anotimp in care te indragostesti de strazile pe care le imbratisezi si pe care le numesti acasa. Aceleasi strazi care iarna par pustii si de pe care vantul iti suiera sa fugi cat mai departe. Dar nu, aici nu vreau sa vorbesc despre asta desi afara este o toamna nebuna, friguroasa, care face pamantul sa se cutremure si care vrea sa ne sperie. Aici vreau sa ma bucur de acest vin rosu de vara oferit de Josh.

Principalul rol al lui Josh a fost acela de a face armonie pe fundalul lui John. Asta se simte cel mai bine in anumite melodii B-Side de pe albumul IWY, dar consider ca tocmai asta il face unic pe Josh. Aceasta maiestrie de a "desena" acorduri usoare, pline de viata, calde, care te poarta in locuri noi si vechi in acelasi timp. Da, Josh nu exceleaza la partea de solo, de showman si nici nu este cel mai carismatic chitarist, din punctul meu de vedere. Insa ceea ce reuseste el sa faca este sa umple acel vid, acea panza pe care se aseaza restul sunetelor. Si o face atat de bine incat pana si John a recunoscut acest lucru de fiecare data cand a colaborat cu el pentru un nou album. Revenind la melodie, imi place ca sentimentul acela de liniste nesfarsita este imprimat subconstientului inca de la titlu. Mi se pare genial sa incerci sa vizualizezi cum apusul doarme. Imi vine in minte acel rosu-oranj cu miliarde de nuante, suprapus peste un albastru parca plictisit la finalul zilei. O imagine adeseori surprinsa de fotografi in care pamantul si cerul fac pace si in care, de obicei, o pasare ratacita isi cauta drumul spre casa ei de nicaieri si de pretutindeni. Este genul de imagine pe care mintea o poate procesa minute in sir, fara ca ochii sa se plictiseasca, fara ca sentimentele sa ne amorteasca si din care sa vrei sa iei cat mai mult in interiorul tau atunci cand vei schimba privirea. Josh reuseste sa dea caldura acestei imagini intr-un mod atat de natural, fara sa inece melodia cu acorduri complexe. Pur si simplu isi lasa mainile sa alunece pe corzi, sa atinga sunetele perfecte fara sa le mai caute. Rezulta un sound atat de plin de viata, cu un aer de clasic, ca un Ford Mustang al anilor '60 ce fugareste orizontul pe o autostrada din desert. Este o urmarire nedreapta, in care orizontul mereu va castiga si mereu va fi in fata, dar in care te lasi atras doar pentru frumusetea calatoriei. Asa este si aceasta melodie care prin inocenta ei nu isi propune sa aprinda nici un orizont, ci doar sa relaxeze si sa te faca sa intelegi ca unele lucruri trebuie sa le accepti asa cum sunt, ca frumusetea lor consta si din faptul ca noi nu le putem influenta. Oarecum o simt ca pe un orizont de la care nu reusesc sa imi desprind privirea. Nu stiu cum a facut-o Josh, dar trebuie sa recunosc ca i-a iesit de minune. Sunt constient ca John nu ar fi lasat niciodata un sunet sa para atat de cuminte, dar poate ca tocmai de aceea si formatia este la inceputul unui nou drum. Prin calmul ei imi aduce aminte de concediul minunat pe care l-am trait vara aceasta, de peisajele care ma faceau sa uit sa clipesc, de apusurile lenese, pline de culoare si regrete pentru ca inchideau zile atat de frumoase. Fara sa isi propuna lucruri marete, fapt dovedit si de faptul ca e un track secundar, aceasta melodie a reusit sa ma cucereasca. Si versurile ei sunt la fel de usoare ca vara, la fel de nehotarate ca tinerii indragostiti in miezul lunilor pline de soare, iar Anthony are grija sa sublinieze regretul momentelor in care atipim si apoi ne dorim sa nu o fi facut-o, doar pentru ca nu vrem sa pierdem nici o clipire. Si cam are dreptate, pentru ca vara mereu mi se pare prea scurta si parca exact cand incep sa ma bucur de ea a si ajuns la final. Dar cred ca tocmai de aceea au si facut aceasta melodie, pentru a ingheta un moment unic al verii si pentru a-l darui tuturor celor vesnic indragostiti de un apus lenes.

Apusul care doarme reprezinta, dincolo de imaginea perfecta a finalitatii, un moment ideal pentru o introspectiva inaintea unei noi zile. Este acel moment in care cobori in sufletul tau si ratacesti incercand sa gasesti grijile zilnice, dar in zadar. In zadar pentru ca in fata unui apus care doarme, doar frumusetea vietii este prezenta. Pretutindeni!