Doin' it right

"Doin' it right / Everybody will be dancing / And we're feeling it right / Everybody will be dancing / And be doin' it right / Everybody will be dancing / When we're feeling all right / Everybody will be dancing tonight / If you do it right / Let it go all night / Shadows on you break / Out into the light / If you lose your way tonight / That's how you know the magic's right"

Ei bine, 28 s-a dus. Sa vina 30! :) Si sa imi aduc aminte de ce a fost 28 atat de frumos:

"Hear say"
"Moments have you", All around you is to feel and watch you
They make patterns to peel the sound
And I find it a pain that goes along
With being in chaos's order
It has fears of you being there rising up
Like who you're introduced to saying goodbye
All again and you're always free now
I didn't fake this so you could fade away
I've been careful to take what I've spent
I remember every end
"The first season", Let the pretend take over
And that season be the first
Shadows we're in become us
So we set up interspersed
Between here and away
Become your space every day
Leave my lonely mind on a shelf
Keep flowing on adrift
I keep holding on to myself
Be humble, take it the slow way
As I'm aloud
Even holding on
My cell of space that holds me
"Within", There are so many things
that I don't understand
There's a world within me
that I cannot explain
Many rooms to explore
but the doors look the same
"Fortune faded", So divine
Hell of an Elevator
All the while my fortune faded
Never mind, the consequences of the crime this time my fortune faded
"Parallel universe", Deep inside of a parallel universe
It's getting harder and harder to tell what came first
Under water where thoughts can breathe easily
Far away you were made in the sea just like me
"Nobody weird like me", The freakiest show I know
Is the show of my own
Living my life in and out
Of the twilight zone
"Mistakes", Mistakes help one see
That you make your own surroundings
Life is a dream
And is made by inwardly seeing what you want it to be
Success has it’s trappings
You judge yourself based on how you think you’re seen
"Lightning bolt", She comes on like a stone
But you don't know where from she was thrown
Like a burning meteor from miles high
Looking for a place to land
She said, "Have you got yourself some sand?"
And whatever you replied, she took as yes
"Your eyes girl", Do you shine like a temple inside
Can I open your core
So gentle and wide
Like your eyes girl
Rack 'em up stretch 'em out
When they're tight
This acetylene torch is giving me sight
War cries girl
"Unreachable", Are we
Down for the same cause
We don't know what we stand for
When the moments start to crack
You do lose track where your head's at
And I am unreachable
One time, hit me where I turn right
I don't mean to be polite
Uniformed, spinning the world to the beat of my drum
"Today", Oh God
I can't be found when I'm dreaming
Words hard
I'm into the sound of their meaning
I am divorced from the image I've created
So many nights and days that are separate from the ages
Thank you for the lessons that I learned while John was sleeping
Whoever it seemed the Creator did the teaching
"Ah Yom", A slave in the fields one night
He's running along
Gets far enough to be a free man
And he's feeling so strong
That's how actions should be
Freeing
Step after step is our only choice in a walk
When we run at the mouth we jump back and forth
There's only one place I'm going
There's only one destiny
And if my mind tells me otherwise
Then it's a poor guide for me
"Blackeyed blonde", Pumpin' the blood through the heart of New Orleans
She's the mystic heat of the Bourbon Street dream
She's just made out of flesh and bones
But let me tell you little boy you better leave her alone
"Yertle the turtle", On a far away island of Salamasond
I said, Yertle the turtle was king of the pond
A nice little pond, it was clean, it was neat
The water was warm, there was a plenty to eat
Until one day, the king of them all
Decided the kingdom he ruled, was too small
I'm a ruler of all that I see but I don't see enough
And that's the trouble with me
"Johnny, kick a hole in the sky", Kill my trust if you must, but in my blood there is the lust
For life, that's right
Apache blood is in my heart, thrashing through me like a shark
Crashing through the dark

Blue Ocean Floor

"20,000 leagues away, catch up to you on the same day / Travel at the speed of light / Thinking the same thought at the same time / Heart beats at a steady pace / I'll let the rhythm show me the way, no one can find us here / Fade out and disappear"

A trecut ceva vreme de cand nu am scris nimic pe aici. Si mi-a lipsit. Mi-a lipsit sa iti scriu cat de mult insemni pentru mine, cat de mult ma gandesc la tine si cat de mult te visez. Dar pentru acest insistent "cat de mult" am ales cred, cea mai lenta melodie de pe albumul lui Justin. Si am facut-o cu un motiv special si nu intamplator. Am tot amanat acest post pentru ca simteam ca nu am inspiratie, dar nu vreau sa se termine anul fara sa il scriu si fara sa iti spun cat de mult te iubesc.

Stii ca se spune despre apa ca este elementul primordial, ca acopera o suprafata mult mai mare decat pamantul si ca are trei stari de agregare. Ahh, ce sintetic suna! Ti-am zis ca nu am inspiratie :) Insa apa este in acelasi timp si mister si forta. Este un mister pentru toate celulele pline cu povesti si comori pe care le ascunde, este o forta pentru modul in care isi poate schimba forma si starea pentru a cuceri orice tip de incatusare. Este culoare si este viata, este casa si departare. Este culoare pentru ca pacaleste soarele si ii fura razele doar pentru a le tine captive si a le deposeda de caldura si lumina. Este viata pentru oameni, dar si pentru lumea noastra. Este casa pentru toate povestile marinarilor si este departare pentru toate familiile lor. Apa reprezinta infinitul spus oamenilor, iar oceanul, ei bine, oceanul este cel care da limitele acelui univers. Am ales melodia asta pentru ca de multe ori m-am trezit deconectat de la realitate, plutind in oceanul acestei melodii care mi se revarsa din casti. Si m-am trezit deconectat de la realitate intr-o lume in care eram doar noi doi sub adancul oceanului, imbratisati si ascunsi de lumea pe care o stim, feriti de tipare, de bucle, de imaginea pe care o proiectam in exterior, de imaginea perceputa de cei din jurul nostru, departe de granitele fizice ale tuturor lucrurilor. Era oceanul tot care ne veghea in locul cerului, pentru ca visele sa nu se mai risipeasca printre stele. Si da, canta melodia asta lenta, ca o planeta care se stinge usor, dar care nu dispare niciodata. Si stii de ce oceanul ne ascundea? Ne ascundea de culoarea neagra. Nu exista decat acel albastru care inspira nemarginire, acel albastru cu nuante infinite pe care te racesti cu privirea la nesfarsit, fermecat ca irisul de un caleidoscop, asteptand forme si culori noi le fiecare clipire. Acel ocean... Tu! Tu esti oceanul in care ma descompun si ma recompun, tu esti cea care imbratiseaza si ma fereste de cerul unei lumi care si-a pierdut soarele si pe al carei cer straluceste doar negrul noptii. Fragmente de timp pierdute, nerostite, ruginite, pe toate le regasesc atunci cand suntem impreuna pe o mare noua si fugim de tarm. E un mod ciudat cum te regasesc din nou pe apa sarata, dupa ce am facut-o si in Song To The Siren. Mai conteaza oare ca esti "pesti"? :) Este un perete invizibil care tine momentul nostru invizibil. Respir sub apa, sunt nicaieri si peste tot, nu ma opresc din a te privi. Te iubesc!

Maine se termina si doi zero unu trei si ma bucur ca am reusit sa impart cu tine acest post la care ma gandeam de multa vreme si pe care il simteam prins dupa gratiile gandurilor mele. Am privit impreuna cum locurile superbe pe care le-am cuprins cu energia noastra au fost ambalate in poze si decojite apoi de ochi flamanzi, am ras si ne-am iubit ca si cum ne-am fi ascuns sub un ocean... Atat de albastru...

Fuck buddy

Chitara este amanta perfecta. Este "your ex" transformata in sex buddy. Te asteapta cuminte, stie ca te are inca in vraja ei si tu stii ca o doresti. Stie ce iti place si nu ii e frica atunci cand o pui deoparte. Ai incredere in ea si iti e frica atunci cand altcineva o viziteaza. Nu conteaza ca e tarziu sau devreme, ea te asteapta mereu pregatita. Depinde doar de tine sa fii la inaltime. Ca orice amanta iti cere doar timp, pasiune si rabdare. Chitara este ...

Some ghosts in my mind

" ...Hillel asked me, 'Would you still like the Chilis if they got so popular they played the Forum?' I said, 'No. It would ruin the whole thing. That's great about the band, the audience feels no different from the band at all.' There was this real kind of historical vibe at their shows, none of the frustration that runs through the audience when they jump around and can't get out of their seat. I didn't even watch the shows. I'd get so excited that I'd flip around the slam pit the whole time. I really felt like a part of the band, and all the sensitive people in the audience did too."

J.A.F.

"Well, we would dream, you know...? We would dream and we would talk about what we wanted to do. And we would talk about girls and music and... You know, Hillel wanted to be a rockstar. I didn't even know what that was, I was like 'Whatever you wanna do, man... I'm coming with you! I'm right with you, my friend!'"

A.K.

Dexter

“People fake a lot of human interactions, but I feel like I fake them all, and I fake them very well. That's my burden, I guess.”

Tocmai am terminat de urmarit ultimul episod al serialului si nu pot sa cred cat am crescut in atasament fata de personajul principal de-a lungul acestor sezoane. Va ramane mereu un serial special pentru mine, nu doar datorita subiectului total neconventional, cat datorita legaturii dintre personaje. De-a lungul sezoanelor sale, fiecare legatura dintre personaje este una fragila, una la care te astepti sa se termine in orice secunda. Este ca un fior ce iti merge pe sub piele, o neliniste care este mereu prezenta in sufletul tau. Asta mi se pare genial realizat, acest fior care nu are rolul de a te inspaimanta prin violenta scenelor si a vietii, ci care te sperie prin faptul ca iti arata cat de fragil este totul.

Desi eram cam reticent atunci cand am inceput sa il urmaresc prima data, am ales sa ma las purtat de intriga lui, sa vad ce aduce nou pe o piata sufocata de clisee. Si iata ca am gasit acel ceva, acel ceva care nu este niciodata definit printr-un termen anume, acel ceva care este in fiecare dintre noi, scufundat dincolo de suprafata. Este starea aceea care te macina atunci cand stii ca nu e bine ce faci, dar alegi sa nu iti pese si sa mergi inainte. Nu o faci pentru adrenalina, pentru recompensa sau altceva, ci o faci pentru ca asa simti. Anthony are un pasaj superb in cartea sa, in care spune ceva perfect adevarat si care, cel putin in cazul meu, se aplica de minune: fiecare om are un 25% din el  care nu este impartasit niciodata, cu nimeni. Cam despre asta este Dexter. Despre acel 25% din fiecare, despre acel "pasager" care ne insoteste mereu. Noaptea este si in cazul de fata aliatul perfect si deja nu mai mira cliseul etern in care eroul lupta si cucereste intunericul folosind armele lui impotriva-i. Cred ca e folosita noaptea si pentru ca in intuneric fiecare dintre noi isi indreapta privirea catre interior si vede ce gaseste. Unii gasesc demoni, altii curaj, o parte dragoste, dar majoritatea isi gasesc slabiciunile. Noaptea nu este servita ca un drog, ci ca si conditie esentiala pentru consumul drogului, oricare ar fi el. De ce mi-a placut Dexter atat de mult? Tocmai pentru ca atinge acel 25%, pentru ca alege sa dezvolte relatii fragile, dar intense, pentru ca reprezinta la modul absolut dualitatea umana si aceasta din urma este cea care ne reprezinta/defineste. Umbrele il pun in lumina pe adevaratul Dex sau lumina contureaza umbrele sale? Cred ca este o intrebare la care ar trebui sa cautam raspunsul si in interiorul nostru, cel putin din cand in cand. Referitor la cum sunt construite relatiile, vreau sa mai subliniez si faptul ca noaptea suntem, marea majoritate, mai fragili. Nu e vina noastra. Sunt limitarile fizice cele care determina acest lucru, dar din nou gasesc fragilitate ca panza a tabloului. Rita este si ea fragila in primele sezoane. De aici si admiratia mea pentru un serial care alege ca punct central fragilitatea sub toate formele ei. Este pur si simplu genial! Uitati de genul Starski si Hutch, de Law&Order sau orice alt erou care salveaza ziua. Nu. Aici este vorba despre cineva obisnuit care lupta pentru a-si salva viata, in ambele ei versiuni. Asta il face sa fie nu perfect, ci complet!

Dexter a fost altceva. A fost un serial atipic de la inceput si pana la sfarsit. Ceea ce nu i-a lipsit insa in nici un moment a fost adrenalina. Sper ca intr-o zi sa imi fac timp si sa il mai vad inca o data, pentru ca este un serial care merita cu prisosinta si o a doua vizionare. Pana atunci insa, voi lasa cutitele la ascutit si voi poza in angajatul obisnuit, cu o viata obisnuita si cu automatismele obisnuite.

Watching John

Sincer, nu am chef de tbt in seara asta. Am chef doar sa il urmaresc pe John cum face niste magie. Bine, cheful mi-a trecut si dupa o mica disputa pe xda, dar nu vreau sa las ca partea aia sa devina subiectul acestui post. Revenind la John, este o faza pe care o face in 1990 si care mi-a ramas intiparita in minte. Intamplarea face ca acel concert ruleaza acum pe televizor. Este un solo de final al unei melodii la care duce mana dreapta in capatul gatului chitarii si mana stanga o foloseste pentru strumming. Canta la chitara cu mainile incrucisate, pe scurt. Fascinant nu mi se pare doar asta, ci usurinta pe care o afiseaza. Adica multora dintre noi le-ar veni greu doar sa tina chitara in acel fel. Ma lasa fara respiratie miscarea aia de fiecare data, mai ales cand il vad pe John cat de natural o face sa para. Despre ce vorbesc eu aici? Pai e ca si cum te-ai gandi care este lucrul la care te pricepi cel mai bine si apoi sa incepi sa il faci cu mainile incrucisate :) Asta in timp ce esti si pe o scena in fata unui public care este cu ochii pe tine. Mmmm, asta da provocare! De asta imi place sa il si vad, nu doar sa il ascult. Yeaaaaah!!!!

Throwback Thursday - All Saints

Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa scriu despre cat de frumos poate fi sa canti la chitara. Adica da, recunosc faptul ca sunt fascinat de John, dar de ce? Sunt atatia altii care sunt considerati a fi mai buni decat el, mai talentati, mai carismatici, mai completi. De ce tocmai de el? De ce tocmai acum? De unde aceasta pasiune? La naiba cu toata lancezeala din lumea asta. John a facut lumea sa fie mai suportabila prin muzica. Da, cred ca asta este una dintre cauze. Ma intoxic cu riff-urile lui, imi imping la extreme limitele saturatiei pentru ca nu ma pot satura din a-l urmari.

In 1997 eram deja un mare fan al MTV-ului si urmaream saptamanalul Europe Top 20. Imi aduc aminte cum stateam vinerea pana tarziu in noapte ca sa vad cine e pe primul loc in top, sa vad rocadele din varful clasamentului si nu in ultimul rand, sa ascult niste muzica buna. Se dadea si sambata in reluare, dar "fuck it!", cine sa urmareasca a doua zi? Curiozitatea e cel mai bun generator de adrenalina si entuziasm, iar tineretea este locul lor de joaca. Asa se face ca am auzit de aceasta formatie numita All Saints, despre care am crezut initial ca e din America. Nu concepeam ca Anglia sa aiba staruri muzicale pe atunci. Adica da, invatam limba engleza, dar la varsta aceea si mai ales in acei ani, America era inca cea mai tare din parcare, cum ne placea noua sa spunem. Urmarind topul am auzit si melodia de debut a acestei formatii si am concluzionat inca de la prima auditie ca este fascinanta. Era atat de melodioasa, atat de frumoasa si totusi atat de trista. Si mai era ceva care nu se potrivea in ea: strofa aia oribila de rap. O canta tipa de culoare. Era epoca de aur a boyband-urilor si a girlband-urilor, iar diversitatea se cauta, asa ca fiecare grup avea si un membru responsabil cu rap-ul. Si totusi, ce naiba cauta tipa aia de culoare care se chinuia sa faca sa para normal acel pasaj de rap intr-o melodie atat de completa FARA el? Pai, nimic. De fapt aia era singura lor parte originala, melodia fiind un cover. Dar eu nu stiam asta la momentul acela si nici nu banuiam ca voi afla povestea fascinanta, tulburatoare si neslefuita din spatele acelui cantec. Ei bine, in seara asta am urmarit inca o data videoclipul original al melodiei originale. La final am ramas privind in gol si intrebandu-ma de ce ar strica cineva ceva atat de frumos facand un cover pop? Astazi realizez ca traiam ultimii ani de glorie ai rock-ului, iar acel cover era doar un semn al pseudo-muzicii ce avea sa acapareze usor intreaga industrie. Poate ca par nostalgic, dar la naiba cu progresul... De fapt, despre progres vorbim aici? Cum poate fi comparata tehnica lui John cu ceva sintetizat? Cum sa reduci toate acele miscari ale degetelor, tot acel efort, la un cantec pop? Nu, postarea asta nu este despre Under The Bridge, ci despre acea formatie care a ruinat o melodie icoana a unei formatii legendare. Toata postarea este incalcita si plina de idei nefinalizate, intocmai ca si acel cover. De ce mi-a placut atunci? Pentru ca nu stiam originalul. De ce au facut un asemenea cover? Pentru bani si faima. Adica isi inchipuie cineva ca formatia All Saints din Anglia ar fi rupt topurile daca alegea sa isi faca debutul cu o piesa proprie de pe primul album, cu o melodie ca Never Ever sau Pure Shores? Hahahahaha! Nu vreau sa fiu rau, dar asta cred eu. Ca sa intelegi o melodie ca aceea trebuie sa stii intreaga istorie din spatele ei, trebuie sa intelegi ca un asemenea cantec nu se face pentru topuri, bani sau faima. Nu vreau sa mai vorbesc despre original in postarea ce acopera cover-ul, desi imi vine greu sa ma opresc aici. Astazi nu as mai putea asculta acel cover. Nu pentru ca nu mai suntem in 1997, ci pentru ca mi se pare ca suna ca o piesa cantata de niste wannabe's la un show de genul z-factor sau the voice.

Si ca sa inchei, ideea este ca am inceput sa invat chitara SI datorita melodiei originale. Un sunet de chitara, un riff, nu isi va pierde niciodata magia, la fel cum nici un sunet electronic nu te va impinge de la spate ca sa te apuci de chitara. Pana la urma asta este diferenta dintre original si cover: primul inspira, al doilea amuza. Anthony nu va canta niciodata originalul cu zambetul pe buze, in timp ce All Saints au timp sa isi dea coate ca sa nu mai rada. Merita totusi sa imi aduc aminte si de inocenta copilariei.

Mirrors

"Now you're the inspiration for this precious song / And I just wanna see your face light up since you put me on / So now I say goodbye to the old me, it's already gone / And I can't wait wait wait wait wait to get you home / Just to let you know, you are"

Si stii ca ti le scriu cu dedicatie! Pentru ca esti, asa cum spune si cantecul, imaginea pe care imi place sa o privesc in oglinda, imaginea eului meu perfect dintr-un univers paralel. M-am ferit de melodia asta pentru ca mi se pare comerciala, dar mesajul din final m-a facut sa ma regasesc si sa te gasesc inca o data, pentru a cata oara?, in sufletul meu.

Nu stiu ce sa spun altceva. Pare ca doar as strica ceva. Imi pare rau ca te-am neglijat in seara asta si nu trebuia sa las inceputul asta de saptamana sa ma prinda. Poate a fost si entuziasmul faptului ca mi se plimbase toata seara Californication printre degete si nu reuseam sa o fac asa cum imi doream. Stiu ca suna penibil si imi pare rau ca in loc sa imi gasesc linistea am descoperit o noua provocare. Sper insa ca vei intelege ca asta imi place sa fac acum si sa stii ca si Mirrors e pe lista mea de melodii de invatat :) Stiu ca nu iti va trece supararea asa repede cum mi-as dori, dar aceasta postare reprezinta acceptarea faptului ca stiu ca am gresit in seara asta. Si ca, spre deosebire de trecut, nu mai evit sa imi cer scuze. Sper sa intelegi ca imi pare rau si sper ca aceasta postare sa iti puna un zambet pe buze, altfel va trebui sa apelez la Justin Bieber cu efect de Trash Metal :)

Esti visul meu frumos si nu vreau sa las nici o clipa ca oglinda pe care o privesc sa devina opaca. Te astept in visul meu la noapte. Ma vei gasi la fel de indragostit de tine, asteptandu-te la intersectia dintre fericire si iubire, acolo unde ne intalnim de fiecare data. Te sarut!

Throwback Thursday - Say Hello

"And tricky time never stops / That moment walked me by / Without bothering to say"

Am ales 2005 pentru joia asta deoarece mi-am adus aminte cu placere de Deep Dish si de fascinantul lor hit. Bine, versiunea originala nu m-a prea atras, dar remixurile au fost cele care i-au atras notorietatea. Melodie electro dance, voce feminina suprapusa si succesul garantat. Din fericire si de aceasta data reteta clasica a functionat perfect. Si cat de mult ma bucur.

Imi aduc aminte ca la inceput nu eram convins de aceasta melodie. Cred ca trebuie sa ai o anumita stare ca sa o poti aprecia la intregul potential. Nu stiu daca melancolie, oboseala, fericire sau o alta combinatie, dar pe mine m-a gasit fericit in aceasta seara si a avut puterea de a ma face sa zambesc si sa simt ritmul cum mi se strecoara din suflet inspre piciorul drept care a inceput imediat sa tina linia melodiei. Cred ca este o melancolie ritmata, dar care exprima unul dintre cele mai puternice mesaje: entuziasmul noutatii. Sterg versurile albastre despre timpul parsiv ce alearga pe langa noi, versuri ce fac toamna de afara sa para si mai deprimanta decat este si ma opresc la acel "say hello". Acest indemn este de fapt intreaga melodie. Restul versurilor sunt doar un suport, doar un motiv pentru descatusarea ce urmeaza la refren. Salut, buna, servus, ola, hi, hello, ciao, bonjour, reprezinta toate cel mai important lucru: socializarea. Este acel prim moment, acea secunda a contactului initial, acea scanteie care aprinde un nou brat al fluviului de sentimente ce curg prin noi. Faptul ca fiecare dintre noi este unic face ca si fiecare salut spus sa fie asemenea. Si nu stiu de ce, dar de fiecare data cand am spus salut sau buna unei persoane noi am zambit. Am impartit acea emotie a primului pas cu interlocutorul meu si am fost fericit de fiecare data cand am avut ocazia sa intalnesc o persoana noua si asta pentru ca fiecare om pe care il intalnesti are puterea de a te schimba, de a te face mai complet. Nu sunt foarte bun la retinutul numelor, asta trebuie sa recunosc. Adica da, fac cunostinta dar nu retin numele. Insa niciodata nu uit sa zambesc si spun buna. Pana la urma acest buna este cel mai dificil pas. Este ca un cap de pod pentru orice relatie. Odata spus, numele si orice alta conversatie deriva intr-un mod natural. Nici macar limba nu mai conteaza. Hello este universal si din aceasta cauza nu cunoaste bariere. Este atat de insignifiant si de trecut cu vederea de toata lumea incat provoaca mereu consternare atunci cand lipseste de la locul lui. Mi se pare foarte ciudat ca o persoana sa te abordeze cu "Sunt blablabla. Ce faci?", in loc sa foloseasca "Buna! Ce faci?". Cred ca daca stii sa folosesti acest cuvant, poti evita si sa iti spui numele din prima. Da, cam atat de tare mi se pare. Faptul ca toata melodia este compusa din repetarea obsesiva a acestui "say hello" nu face altceva decat sa induca o dependenta de el. Pur si simplu partea cu "tricky time", in alte melodii motiv principal, trece pe plan secund pentru ca astept sa vina acel "say hello". Nu conteaza ca e refren, ci modul in care este indus ca fiind mai interesant decat orice vers. Si vocea aceea electrica. Wow! Este atat de bine aleasa. Subliniaza perfect magia acelui buna spus initial. Cred ca acel prim cuvant ne poate face sa ne indragostim la prima vedere, poate trezi in noi sentimente amortite sau uitate, sau poate deschide drumul unor prietenii care sa tina o viata. Imi place sa imi aduc aminte de 2005 si pentru ca atunci am cunoscut foarte multe persoane noi si acest lucru mi-a adus multe momente frumoase pe care acest "tricky time" nu a reusit sa mi le ia.

"Say hello" nu este doar o sintagma. Nu este un indemn si nu a fost niciodata doar ceva ca sa umplem spatiul incomod. Este modul initial in care aratam cine suntem, este prima scanteie de unicitate ce va defini relatia ulterioara si este magia pe care o purtam in interiorul nostru. Magia care ne transforma in vrajitorii ce subjuga acest "tricky time" si ne face sa ne aducem mereu aminte ca la inceput a fost intotdeauna un "buna".

Counting Stars

"Lately, I've been, I've been losing sleep / Dreaming about the things that we could be / But baby, I've been, I've been praying hard / Said no more counting dollars / We'll be counting stars, yeah we'll be counting stars"

Dupa multa vreme ascult inca o data o melodie de la One Republic care ma face sa dau volumul mai tare inca de la prima auditie. Cand i-am ascultat prima data in 2007 am fost sigur ca vor reusi sa scoata hit dupa hit, dar m-am inselat si mi-a parut rau cand au disparut in anonimat. Ma bucur sa vad ca au revenit cu o melodie atat de frumoasa.

Am vrut sa scriu despre Lana, dar mesajul acestei melodii mi-a placut prea mult. Sa numeri stelele pare asa, o chestie pentru romantici incurabili. Poate ca este si asta, dar imi aduc aminte ca de fiecare data cand am ajuns undeva unde imi doream, la finalul zilei am ridicat privirea si am lasat gandurile sa imi fuga. Ca eram pe plaja unei insule, in ultima zi a unui an sfarsit, pe un stadion la un concert, mereu am ridicat privirea spre cer. Nu stiu daca am numarat stelele de fiecare data, dar in mod sigur am lasat gandurile sa fuga spre acel infinit. De ce? Poate pentru ca m-am simtit dator sa impart cu Universul sclipirea acelei clipe, poate pentru ca am realizat ca acele momente, cand ai doar maretia cerului instelat deasupra, sunt cele mai sincere. Poate ca tocmai din acest motiv cele mai multe dorinte se ridica inspre cer noaptea si poate ca tocmai de asta sunt atat de multe stele. In fiecare noapte ne putem ascunde intr-o alta stea, in fiecare noapte putem fi mai aproape sau mai departe de ceea ce ne dorim. Acest joc nu poate fi convertit in lumea materiala si tocmai de asta cred ca lucrurile ce nu pot fi cumparate sunt cele mai frumoase. Numarand banii iti poti numara si dorintele realizabile. Numarand stelele iti poti numara toate dorintele si iti poti pune in continuare si altele noi. Nu te costa nimic! In loc sa iti frangi visele poti aseza altele noi pentru ca, nu-i asa?, viata este visul realitatii. Cei de la One Republic subliniaza atat de frumos asta, cu un sunet plin, bogat in instrumente si cu niste versuri care par ca aduc maretia cerului nocturn in lumea muritorilor. Adica da, poate fi cantata si in forta ca sa amplifice mesajul si sa te plimbe pe cerul instelat, dar poate fi cantata si soul astfel incat sa te plimbe pe o plaja de sub acelasi cer. Reusesc foarte frumos sa uneasca aceste doua lumi, aparent imposibil de cuprins in aceeasi melodie. Imi place sa aud si semnatura lor originala, acel pian care conduce melodia catre punctul culminant, pentru ca muzica originala inseamna mai multe instrumente si mai putina electronica. Un amalgam de idei frumoase, de mesaje nescrise si ascunse in stele, cam asa pare melodia asta. Nu este o melodie de final de zi, ci mai degraba de inceput si spun asta datorita energiei pe care o degaja, energie care te ajuta sa realizezi ce iti propui.

Nu stiu cate stele ascunde cerul pe timpul zilei, dar stiu ca noaptea sunt atatea incat fiecare dintre noi sa o gaseasca pe cea in care isi ascunde dorintele si pe care o lasa ca sa rataceasca in necunoscutul infinitului ceresc. Numaratul stelelor este nelimitat, exact la fel cum suntem si noi. Depinde doar de fiecare dintre noi unde se opreste cu numaratoarea.