Te iubesc și știu că fără multă dragoste nu am fi ajuns până aici. Îmi place foarte mult cover-ul ăsta și simt de fiecare dată o energie pozitivă care se revarsă din vocea lui Anthony. Cumva mă regăsesc în ritmul acestui cover și de fiecare dată când îl ascult îmi aduc aminte de momentele noastre cele mai frumoase. Sunt cam lipsit de inspirație, dar am vrut sa împart această melodie cu tine la finalul acestei zile.
Pentru că te iubesc, pentru că îmi este dor de tine, pentru că aș fi putut minți că nu este așa :)... Pentru că știi că nu aș face-o :)
Pentru că mă chinui să o învăț, pentru că atunci când simt că nu am direcție ești lângă mine, pentru că sunt banal și tu mă faci să mă simt special, pentru că simt cum nu am simțit pentru nimeni și pentru că sunt prea prost ca să ți-o spun zilnic sau mai special de atât: Te iubesc, Corina!
A trecut aproape o luna de când nu am mai scris pe aici. Multă treaba, multe probleme, puțin timp. Deși sunt și în seara asta destul de obosit vreau sa scriu câteva rânduri despre Scratches, o melodie pe care la început am trecut-o cu vederea destul de ușor. De pe albumul "Inside Of Emptiness" din 2004, ea marchează cu succes sfârșitul erei "By The Way", ultima eră cu accente întunecate din cauza drogurilor. Poate că și ultima era cu adevărat fascinantă. Fiind totuși vorba despre un album solo al lui John, cred că a încercat și a reușit să surprindă pe el exact stările care l-au marcat la jumătatea anilor '90.
Îmi place foarte mult întreaga melodie și cred că mi-ar trebui mai multe postări ca să pot să o acopăr. Începând cu titlul absolut perfect ales, "Scratches" este un exercițiu de anxietate, de singurătate, de părăsire a spectrului fizic și de privit din exterior marea de sentimente în care încercăm să ne menținem la suprafață. "Zgârieturile" reprezintă modul nostru barbar de a pedepsi și de a ne auto-pedepsi atunci când suntem împinși dincolo de limite. Zgârieturile nu pot fi asociate cu lumina soarelui sau cu niște culori vii, ori sentimente nobile, nu. Ele sunt născute în interiorul întunecat al temniței ce ne ține frica în suflet. Sunt rezultatul unei mutilări perverse, voit aplicată. Toată melodia este construită pe un tempo lent, la fel cum și zgârieturile se vindecă mereu încet, tocmai pentru a avea timp să vedem ce am făcut. Este ca o reflexie a modului în care trecem prin viata și lăsăm unde care se vor propaga cu rezultate necunoscute. Primul vers este cel care dă culoarea melodiei, "The scratches of a dark night" și o și localizează temporal într-o noapte întunecată, cum sunt mereu cele în care călătorim pe aleile mai puțin umblate ale sufletului nostru. "The weight of my freezing / I had come to you" transformă perfect înghețul sentimental în greutate. John este absolut genial făcând acest transfer al stărilor, aducând în față un sentiment de vinovăție al lipsei de iubire simțit de puțini și transformându-l într-un sentiment apăsător printr-o proprietate fizică, anume greutatea. Și imediat în versul următor ne pune față în față cu acesta, ca un erou în fața dragonului imposibil de învins. "The face I was given / I have no similarities to / The spaces in the law look / Like the faces in a word book" subliniază diferența între ce lăsăm altora să vadă și ceea ce suntem cu adevărat în interior; subliniază perfect dualitatea noastră, dorința noastră de a fi mereu mai mult decât ceea ce lăsăm să se vadă la prima vedere. Este practic dorința noastră de a nu fi superficiali, este această teamă zgâriată în interiorul nostru care ne împinge să demonstrăm mereu că avem în noi puterea de a ne schimba. "The matches of opportunities / The last thing I've never seen" este exprimarea perfectă a faptului că nu există potriviri de șanse în lumea asta. Este de fapt anularea șansei de a obține ceva prin pasivitate, exprimată însă atât de bine. Wow!
Următorul pasaj cred că este unul dintre punctele de pornire ale melodiei: "And I scream it to you / The pain I was needing / Was sort of true / The one aim I was clearing / Was the walls that grew / The crazes I overlooked". Ăsta este practic pasajul care, după părerea mea, dă numele melodiei. Zgârieturile apar atunci când îți strigi durerea de care aveai nevoie către acel cineva pe care îl consideri vinovat, dar nu îl mai vezi, nu îl mai găsești, pentru că ești doar tu în acel loc întunecat , rece și umed. "The pain I was needing" se referă la nevoia de a simți o durere tocmai pentru a ști ca a fost adevărat ceea ce ai simțit și nu doar o închipuire. O durere de care ai nevoie este o durere generata de lipsa de încredere în tine, mai mult decât în celălalt. "Singurul lucru pe care nu îl distrugi sunt zidurile ce au crescut și nebunii ce nu i-ai văzut" este încheierea superbă a acestei părți. John s-a ridicat peste toate versurile și a pus un sentiment în sunete. Este pur și simplu perfect! Modul în care ne izolăm și fugim de toți atunci când suferim, atunci când zgâriem și ne zgâriem. Anxietatea care ne dirijează spre izolare, spre lipsa de socializare și care ne ridică ziduri intre sentimente. "And I was screaming bloody murder/ When the charges came / And I stopped by the road side / 'cause this is from where I came / My God but it's so far away" este partea ce conduce spre outro și reprezintă momentul în care realizăm că o parte din noi a murit, asasinată cu zgârieturi. Acea parte ne reprezintă, instanța noastră de la care am evoluat și pe care am ucis-o pentru a simți vina necesară amintită mai sus. Și totul pare că s-a petrecut atât de demult încât nici nu știm dacă să privim către victima aceea sau să fim fericiți pentru cum suntem acum. "It would seem accidents have gone straight to you / And you've changed your point of view / And the places you're going to" este conștientizarea faptului că zgârieturile noastre accidental făcute pot schimba relații, destine și puncte de vedere. Drumurile pe care le urmăm în viață sunt mereu, mai mult sau mai puțin, influențate de Zgârieturile primite. Perfect!
Outro-ul este lent, fiind normală dezordinea de idei și gânduri, de normalitate anormală. "Scratches" este modul în care John se întoarce cu spatele de la tot ce a fost și începe să privească înainte, spre Ataxia și Stadium Arcadium. Cred că "Scratches" este podul unde John a unit două ere cu o singură persoană.
Încă îmi vine în minte partea de intro de la Civil War. Observ ceva ciudat în ultima vreme: pe măsură ce repet mai mult ceva, pe atât pare că rezultatul final se deteriorează. Lucrez la un riff de aproape o săptămână și pe măsură ce trece timpul parcă sună tot mai departe de original. Mai este o posibilitate și anume faptul că poate primele dăți l-am făcut atât de rudimentar încât suna oribil dar mie mi se părea că sună perfect. Prin concluzie, se poate ca acum să sune mult mai bine, chiar dacă eu nu realizez asta. Chestia asta cred că poate fi aplicată cu succes multor alte chestii, dar nu am nici chef și nici timp sa detaliez acum. Ideea de bază este că o chitară îți poate aduce multă satisfacție odată ce muncești tot mai mult pe ea. Și din ce în ce mai multă frustrare.
How could she look so fine?
How could it be she might be mine?
How could she be so cool?
I've been taken for a fool so many times
It's a story of a man who works as hard as he can
Just to be a man who stands on his own
But the book always burns as the story takes its turn
And leaves a broken man
If you could only live my life
You could see the difference you make to me, to me
Mă simt iar ca în liceu. Și nu știu dacă este bine sau rău. Dar din moment ce azi am ascultat melodia asta în premieră și încă de la primul vers m-am regăsit în ea complet, cred că adevărul este împărțit în mai multe bucăți. Cred că Duff a pus mai mult suflet în versurile astea decât Axel în jumătate de album :) Și nu cred că exagerez. Adică melodia asta a reușit astăzi să întreacă majoritatea melodiilor lui John, ceea ce nu e puțin lucru. Dar oricum nu contează. Cine ascultă versurile de fapt atunci când ascultă o melodie? Da, poate că sunt repetitiv, poate că îmi place să ascult un artist sau o formație de un triliard de ori, dar să știi că dacă o fac, o fac pentru că simt versurile și abia apoi ritmul. Sunt și excepții, dar în general versurile sunt cele care mă fac să rămân. Și asta e problema mea. Asta și multe altele. Dar nu o să le scriu aici. Nu. Aici o să scriu despre cum simt că sunt și acum, după atâția ani, un simplu om a cărui menire este de a fi obedient. De a-și căuta fericirea în fericirea altora. Și e bine să fii și așa. Te schimbi în permanență până când uiți de ce o faci. Și atunci începi să cauți vinovați, când de fapt responsabil ești doar tu. Da, da. Tu care ai ales în mod tacit să faci asta. Te-ai demultiplicat, te-ai pierdut în lumi paralele, ai vorbit cu instanțe ale propriului eu în nenumărate dimensiuni și ai ales mereu un vis care să se împletească cu ce simți în lumea în care te simți real. Foarte bine. Dar nu e de ajuns. Niciodată nu o să fie de ajuns. Pentru că nu a fost niciodată vorba despre egoismul tău interior, ci despre ce poți oferi lumii. Oferă! Daaaaaaaa. Lumea așteaptă mereu să vadă ce îi poți oferi. Începe să îți răpească zâmbetul la început. Apoi inocența. Apoi visele. Apoi dorința. Apoi te lasă ca să te consumi singur. O să devii interiorizat, retras, o să îți creezi micile tale noi pasiuni și vei funcționa. Da, vei funcționa. Și atât!
De ce sunt trist azi? Este o întrebare excelentă. Nici eu nu îi știu răspunsul. Și știi ce? Nici măcar nu vreau să îl mai caut. Mă simt ca în liceu. Da, chiar așa.
Peste una dintre cele mai plictisitoare zile din ultima vreme. Întreaga zi s-a derulat atât de încet și atât de lipsită de orice eveniment încât am ajuns să mă bucur ca mă culc. Mi-a frânt până și dorința de a mai repeta ceva la chitară. O zi atât de plictisitoare îți ia până și această minoră bucurie. Degeaba asculți orice artist când trăiești în ignoranță totală. Deschizi calculatorul, dai drumul la YouTube, asculți artificial muzica lipsită de chimicale și în loc să astupi vidul mai mult îl adânceşti. Te lipești tot deși abia ai ieșit de la duș, te simți obosit deși abia te-ai trezit, te simți plin deși nu ai mai mâncat de juma de zi și nimic nu te încântă. Welcome to my world of today. Ce să construiești când totul se bazează pe ruine? O melodie are aceleași versuri pentru toată lumea. Problema este că fiecare le înțelege diferit. Și atunci, despre ce rahat vorbim noi aici? Prea mult sictir, prea multă delăsare, prea multă lipsă de imaginație. Tocmai am înțeles de ce m-am apucat de chitară.
Astăzi se fac 15 ani de la lansarea albumului Californication. Cel mai vândut album, cel mai lăudat, cel mai, cel mai... 15 ani... Erau toți atât de tineri... Și formula perfectă a lor trăia din nou. La mulți ani :)
Zi de pauză de la John, Jimi, Dave, Slash, Joe etc. Outside este una dintre melodiile cu cel mai mare conținut de material destinat imaginației adulților. Și nu mă refer la videoclip, absolut genial potrivit melodiei de altfel. Nu. Melodia asta are un singur mesaj, mai mult decât explicit: faceți dragoste, profitați de fiecare moment de intimitate, uitați prejudecățile acasă. George este un artist complet, cu un stil unic. Este acel gentleman care defilează în orice încăpere ca pe o scenă de prezentare de modă și pe care apoi îl găsești îmbrăcat în costumul lucios de latex. Nu sună foarte bine, dar este de bine. De fiecare dată când ascult Outside zâmbesc ușor. Melodia asta "aprinde"! Este melodia viselor umede ale elevilor de liceu aflați la pubertate; este soundtrack-ul unei partide de amor făcută neglijent și pe fugă; este pasiunea în forma ei cea mai pura. Este ceea ce știm cu toții că este, fără să simțim nevoia de a o spune folosind cuvintele. Pentru mine personal este mai mult genul "hai să îți arăt" decât "stai să îți explic". Este "hai" versus "stai", este "arăt" versus "explic". Mai mult de atât, melodia asta are ceva personal, ceva ce se adresează fiecăruia dintre noi. Sunt puține melodii care au un mesaj personalizat pentru fiecare individ în parte și care să ni se adreseze tuturor în același timp. Mă bucur că mi-am adus aminte de Outside, o melodie de ascultat într-o mașină parcată noaptea într-un loc ferit, cu geamurile aburite și cu noi doi cuprinși de febra...
Am ajuns cam târziu la petrecere, recunosc. Am venit pentru a-l vedea pe Slash făcând un mini-cover după Voodoo Child al lui Hendrix si am rămas pentru a descoperi o melodie absolut fascinantă și cu un mesaj extrem de puternic. Știam despre Slash că este un fan Hendrix și că a preluat destule influențe de la el, dar stilul lui curat și calm este cel care m-a făcut să rămân pentru întreaga melodie.
Crescând în anii '90 a fost normal să îi ascult pe cei de la Guns și să îmi placă. Atât doar că m-am oprit la melodiile lor cele mai cunoscute și acum descopăr alte super melodii pe care le-am ratat la acel moment. Și mă bucur. Mă bucur pentru că spre deosebire de, să spunem, doi-trei ani în urmă, acum înțeleg o melodie mult mai bine. Atunci când vezi cum este construit un riff, cum se face un slide sau cum sunt sărite anumite corzi, înțelegi mult mai bine sentimentul din spatele unei melodii. Înțelegi starea de spirit pe care sunt grefate versurile, vezi pânza pe care se așează culorile și formele. Nu am de gând să scriu despre mesajul pacifist al melodiei deghizat excelent într-un glonț social plin de acid. Nu. Pentru mine Civil War este despre lupta între două stări ale aceleiași entități. Poate fi lupta intre întuneric și lumină, bine și rău, vechi și prezent, prezent și viitor, orice versus orice. Ascultând-o stau și mă gândesc la cum m-am schimbat în ultimii ani. Nu dacă m-am schimbat, pentru că îmi e foarte clar că am făcut-o, ci cum m-am schimbat. Și mă gândesc că răspunsul nu ar trebui dat prin "în rău" sau "în bine", pentru că este mult mai complex. Ceea ce simt este că las în urmă o perioadă marcată de stări conflictuale. O perioadă întortocheata și fara prea multe reușite. După aproape doi ani am început să mă simt mai liber, mai încrezător și mai capabil de a-mi exprima dragostea față de tine, persoana mea cea mai iubită, așa cum simt. Dacă îți cânt opt note și atât, să știi că nu am să am nevoie niciodată de o melodie întreagă ca să-ti spun cât de mult te iubesc. Ascultând Civil War am descoperit în mine ceva nou. Am descoperit că ultimii doi ani m-au schimbat, m-au făcut mai cumpătat, m-au făcut să te iubesc mai mult decât oricând și mi-au arătat că toate rănile mi s-au vindecat.
Civil War nu este despre război sau pace. Nu este despre a fi cel mai bun. Civil War este despre a ne reinventa! Despre a ne redescoperi cine suntem cu adevărat sub toate identitățile virtuale și despre lucrurile care ne definesc cu adevărat. Te iubesc și definesc asta ca fiind singura constantă între eul de acum acum doi ani și cel de acum două secunde. Am să pun două variante ale lui Civil War, tocmai pentru a ilustra modul în care ne putem reinventa fără a ne pierde nimic din ce avem mai bun. PS: Slash a făcut o treabă genială la intro cu cele două acorduri modificate :)
Atunci:
Acum:
Încă o dată joi și încă o dată #tbt. M-am gândit câteva minute bune despre ce să mai scriu și nu pentru că nu aș avea subiecte, ci pentru că sunt destul de obosit. Și căutând așa mi-am adus aminte că înainte de John si de Anthony, de Pink sau de Robbie au fost niște băieți care mi-au marcat frumos anii gimnaziali. Înainte de Armin și înainte de Backstreet Boys, înainte de Spice Girls și înainte de Justin sau de Amy au fost cei de la Prodigy. Wow! Acum realizez că la acea vreme ascultam cd-ul lor la combina Samsung. Nu exista noțiunea de mp3 și marea majoritate încă foloseau casetele. Până să apară The Fat Of The Land care să îi pună cu adevărat pe hartă, albumul Music For The Jilted Generation a fost considerat un succes major. Sper să nu greșesc numele celor două albume, dar sunt leneș în aceste clipe și nu vreau să mai caut.
Îmi aduc aminte că prima dată când am ascultat melodia asta, ritmul ei mi-a rămas în cap timp de câteva zile. Era ceva foarte nou, ceva foarte diferit de tot ceea ce era la acel moment la noi în țară. La început nu a avut foarte mulți adepți pentru că lumea abia se obișnuia cu muzica bine definită pe genurile muzicale existente. Ușor, ușor însă a început să prindă mai ales în rândul tinerilor. CD-ul respectiv cred că avea șanțuri pe el, mergând din mână în mână prin toată clasa noastră. Marea majoritate ne-am făcut copii le casete audio. Noi am fost norocoșii. Cei mai puțin norocoși veneau la noi acasă doar ca să asculte. La momentul respectiv, mesajul unei melodii nu conta aproape deloc pentru nici unul dintre noi și ne mulțumeam doar "să sune bine". Ciudat este că și după atâția ani acest principiu este încă la fel de valabil. Mulți ne considerau ciudați pentru că ascultam așa ceva. Grupul nostru însă, atât de unit atunci, considera doar că își deschide mintea către sunetul viitorului. Și acesta din urmă ne-a dat dreptate. La aproape două decenii de atunci, într-o noapte de joi, Out Of Space sună mai natural ca oricând.
