"20,000 leagues away, catch up to you on the same day / Travel at the speed of light / Thinking the same thought at the same time / Heart beats at a steady pace / I'll let the rhythm show me the way, no one can find us here / Fade out and disappear"
A trecut ceva vreme de cand nu am scris nimic pe aici. Si mi-a lipsit. Mi-a lipsit sa iti scriu cat de mult insemni pentru mine, cat de mult ma gandesc la tine si cat de mult te visez. Dar pentru acest insistent "cat de mult" am ales cred, cea mai lenta melodie de pe albumul lui Justin. Si am facut-o cu un motiv special si nu intamplator. Am tot amanat acest post pentru ca simteam ca nu am inspiratie, dar nu vreau sa se termine anul fara sa il scriu si fara sa iti spun cat de mult te iubesc.
Stii ca se spune despre apa ca este elementul primordial, ca acopera o suprafata mult mai mare decat pamantul si ca are trei stari de agregare. Ahh, ce sintetic suna! Ti-am zis ca nu am inspiratie :) Insa apa este in acelasi timp si mister si forta. Este un mister pentru toate celulele pline cu povesti si comori pe care le ascunde, este o forta pentru modul in care isi poate schimba forma si starea pentru a cuceri orice tip de incatusare. Este culoare si este viata, este casa si departare. Este culoare pentru ca pacaleste soarele si ii fura razele doar pentru a le tine captive si a le deposeda de caldura si lumina. Este viata pentru oameni, dar si pentru lumea noastra. Este casa pentru toate povestile marinarilor si este departare pentru toate familiile lor. Apa reprezinta infinitul spus oamenilor, iar oceanul, ei bine, oceanul este cel care da limitele acelui univers. Am ales melodia asta pentru ca de multe ori m-am trezit deconectat de la realitate, plutind in oceanul acestei melodii care mi se revarsa din casti. Si m-am trezit deconectat de la realitate intr-o lume in care eram doar noi doi sub adancul oceanului, imbratisati si ascunsi de lumea pe care o stim, feriti de tipare, de bucle, de imaginea pe care o proiectam in exterior, de imaginea perceputa de cei din jurul nostru, departe de granitele fizice ale tuturor lucrurilor. Era oceanul tot care ne veghea in locul cerului, pentru ca visele sa nu se mai risipeasca printre stele. Si da, canta melodia asta lenta, ca o planeta care se stinge usor, dar care nu dispare niciodata. Si stii de ce oceanul ne ascundea? Ne ascundea de culoarea neagra. Nu exista decat acel albastru care inspira nemarginire, acel albastru cu nuante infinite pe care te racesti cu privirea la nesfarsit, fermecat ca irisul de un caleidoscop, asteptand forme si culori noi le fiecare clipire. Acel ocean... Tu! Tu esti oceanul in care ma descompun si ma recompun, tu esti cea care imbratiseaza si ma fereste de cerul unei lumi care si-a pierdut soarele si pe al carei cer straluceste doar negrul noptii. Fragmente de timp pierdute, nerostite, ruginite, pe toate le regasesc atunci cand suntem impreuna pe o mare noua si fugim de tarm. E un mod ciudat cum te regasesc din nou pe apa sarata, dupa ce am facut-o si in Song To The Siren. Mai conteaza oare ca esti "pesti"? :) Este un perete invizibil care tine momentul nostru invizibil. Respir sub apa, sunt nicaieri si peste tot, nu ma opresc din a te privi. Te iubesc!
Maine se termina si doi zero unu trei si ma bucur ca am reusit sa impart cu tine acest post la care ma gandeam de multa vreme si pe care il simteam prins dupa gratiile gandurilor mele. Am privit impreuna cum locurile superbe pe care le-am cuprins cu energia noastra au fost ambalate in poze si decojite apoi de ochi flamanzi, am ras si ne-am iubit ca si cum ne-am fi ascuns sub un ocean... Atat de albastru...
No comments:
Post a Comment