Spaceship Coupe

“We can't take an airplane, where we're going is way too high / We're going where the day sky turns into night / I got the windows special tinted for the stars that get too bright / I saved you a seat so let's ride”

Stii ca ti-am spus despre melodia asta acum trei luni, pe 29 aprilie mai exact. Stii ca iti este dedicata in totalitate pentru ca este la fel de speciala ca tine, pentru ca are un sunet atat de avantgardist desi este o balada de dragoste. Imi place pentru ca este o melodie ale carei versuri ma cuprind si ma fac sa visez ca atunci cand eram copil. Si ne visez intr-un coupe cu geamuri fumurii, oprit aiurea undeva pe o autostrada din mijlocul desertului, cu noi doi facand dragoste in interiorul lui.

Intr-un fel ma bucur ca lumea a ales sa fie atrasa de Mirrors si astfel toata atentia media a fost concentrata pe ea. In acest fel aceasta melodie a ramas ce s-a dorit a fi, anume o dedicatie de dragoste discreta, soft, dar plina de pasiune. O pasiune pe care ma faci sa o simt de fiecare data cand esti langa mine, care ma face sa cred ca am putea sa ne ratacim printre stele si sa visam ziua cum facem dragoste intreaga noaptea pe cerul ce ar fi doar cearsaful in care am alege sa ne pierdem. Stiu ca ideea de coupe exprima viteza, tinerete, nesabuinta, teribilism si iubiri pasagere, dar eu aleg sa percep un coupe precum o extravaganta, precum ceva exclusiv pentru doua persoane, cu un singur bagaj aruncat neglijent in portbagaj si cu noi doi ascunzandu-ne de betia soarelui dupa perechile noastre de ochelari. Apreciez faptul ca melodia este cantata cu o oarecare lene, pare ca fiecare cuvant este pus in cumpana si apoi accelereaza si impinge ritmul indeajuns cat sa te faca sa te misti. Cred ca aceasta tehnica, special aleasa, ma trimite cu gandul la o noapte de dragoste. De fapt asta si este: exprimarea unei nopti pasionale in care obosesti facand dragoste, in care ai momente cand respiri atat de repede incat nu realizezi cand ti-ai pierdut rasuflarea intr-un sarut prelung ce a facut stelele de pe cerul tau sa lumineze atat de tare incat sa uiti daca este zi sau noapte. Modul usor delasator in care este cantata ii confera acel sunet care te face sa te simti ca la 19 ani: destul de tanar pentru a cadea in plasa dragostei de la o privire pe sub gene, dar destul de matur pentru a simti ca ai putea trai o eternitate fara a te plictisi de ea. Cred ca daca cineva nu iubeste, se poate indragosti de aceasta melodie fara ca sa regrete acest lucru nici o clipa si asta pentru ca ea poate fi de ajuns pentru o relatie de o noapte, cat si pentru una ce se va risipi in stele. Faptul ca nu este o melodie scurta este in avantajul ei si asta tocmai pentru ca, asa cum aminteam mai devreme, nu este facuta pentru a fi hit de radio/TV. Este facuta pentru a fi descoperita, dar mai ales traita in doi.

“Hop into my Spaceship Coupe / There's only room for two, me and you / And with the top down, we'll cruise around, land and make love on the moon” Este pe repeat in interiorul meu de cand te-am cunoscut si as vrea ca atunci cand ne vom plictisi de luna sa alegem sa mergem pe soare. Impreuna!

Strong

“And you know and you know / Cause my life's a mess / And I'm trying to grow so before / I'm old I'll confess / You think that I'm strong you're wrong”

Astazi ma simt mai bine decat am facut-o ieri, asa ca am decis sa scriu despre ce am aflat nou despre mine in acest interval. Sunt lucruri pe care le stiam, pe care le-am mai zis, le-am mai si scris, dar sunt si lucruri noi, pe care abia acum am reusit sa le identific… Sau mai bine zis, sa le pot exprima. Am ales melodia asta pentru a scrie aceasta postare tocmai pentru ca mesajul ei este exact opusul titlului si, cel putin zilele astea, ma regasesc in versurile ei.

Am descoperit ca cel mai mult ma urasc atunci cand simt ca am dezamagit pe cineva la care tin. Sa o spun altfel, ca sa fie mai bine inteles: ma simt vinovat atunci cand dezamagesc pe cineva, dar cand simt ca dezamagesc persoanele la care tin cel mai mult, ma urasc. Cred ca dupa foarte mult timp am inteles acest lucru. Pana acum preferam sa mut sentimentul de vina asupra altcuiva si astfel sa minimizez vina resimtita. Si da, era posibil ca aceasta miscare sa produca o cearta, dar eram pregatit oricand sa folosesc tehnica mea de distorsionare a campului realitatii. Cearta este intotdeauna scutul sub care ne ascundem si la adapostul careia spunem toate nemultumirile, iar in acest mod pierdem din vedere originea conflictului. Atunci cand ma cert reusesc sa descopar mereu motive noi, la care uneori nici nu ma gandisem anterior, dar care ranesc si lasa semne adanci. Si asta pentru ca fara sa realizez, ura pe care o resimt fata de mine in momentul in care simt ca nu m-am ridicat la nivelul asteptarilor se revarsa in exterior. Acum insa ma bucur, pentru ca am realizat acest lucru, pentru ca simt ca am facut un nou pas inainte. Accept faptul ca am preferat mereu sa ma cert cu altcineva decat sa ma cert cu mine insumi si cu propria-mi decizie. Nu este un lucru usor de facut, dar simt ca nemultumirea mea interioara nu mai poate fi umbra de fum din care se strecoara spre suprafata un nou pretext pentru a ma razbuna pe altcineva. Apoi, tot melodia asta o sa o dedic si persoanei pe care o iubesc. Ea este cea care crede in mine chiar si atunci cand eu refuz sa o mai fac, ea imi intinde mana si imi arata ca trebuie sa ma si ridic atunci cand cad. Daca simt ca sunt puternic, o simt doar pentru ca dragostea ei imi da incredere. Imi place sa cred ca fiecare dintre noi se simte mai puternic atunci cand cuprinde cu palma sa palma persoanei iubite. Cand simte ca liniile din palma sa, desi unice, isi gasesc nu completarea, ci continuarea in palma celuilalt. Doua maini care scriu aceeasi poveste despre faptul ca a fi puternic inseamna sa accepti si ca vor fi momente in care te vei simti slab; slab, dar nu singur. Furia singuratatii este invinsa doar de increderea in persoana iubita, la fel cum egoismul interior este biruit doar de altruismul dragostei.

Imi place cum spre final suntem incurajati sa devenim mai puternici si sa avem incredere in dragoste pentru a reusi acest lucru: “Life's too short to be afraid / Step inside the sun”. Soarele este astrul care permite existenta vietii, la fel cum si dragostea este cea care mentine culoarea ei. Si ca sa fim puternici trebuie mai intai sa invatam sa avem incredere in mana care ne mangaie atunci cand ne simtim vulnerabili. Asta inseamna sa stii ca iubesti si ca esti iubit, asta inseamna sa fii puternic. Si eu sunt puternic datorita ei, datorita celei careia scriu aceste randuri ca raspuns la mesajul ei de aseara!

Untitled #2

Pentru ca nu vreau decat sa ma ascund in mine. Ce mod mizerabil de a incepe o noua saptamana. Fiindu-mi greu sa si vorbesc, facand sa fie greu si altora sa imi vorbeasca…

Going Inside

“You don't throw your life away / Going inside / You get to know who's watching you / And who besides you resides / In your body”

Cam asta incerc si eu sa fac de ceva timp incoace. Un om nu este nebun daca isi rezerva din timp ca sa exploreze adancimile propriului eu, ci este nebun daca nu face acest lucru. Este adevarat ca in fiecare dintre noi poate fi ascunsa o creatura ciudata, care traieste si se hraneste cu gandurile noastre cele mai bune, care ne devoreaza din interior spre exterior. Dar daca lumina ar cadea pe acea creatura, daca ea ar sti ca exista si lumina si nu doar intuneric?

O sa sune foarte-foarte rau ce o sa scriu in continuare, dar pana acum ceva timp uitasem sa mai am grija de ceea ce se ascunde in interiorul meu. Uitasem sa ii mai dau motive sa creada ca exista lumina si nu doar intuneric. Simteam ceva dezlantuit care alerga prin gandurile si prin sentimentele mele, care imi intuneca ideile si care ma sufoca atunci cand vroiam sa respir din nou. Apoi, vara trecuta, m-am indragostit din nou de lumea intreaga, i-am descoperit culorile, fericirea, dragostea si am lasat intregul ei curcubeu sa ma strabata, sa ajunga pana in interiorul meu si sa imi imblanzeasca firea. Am simtit creatura imblanzita si ea m-a simtit pe mine dezlantuit. Dupa foarte multa vreme am simtit cat de bine este sa ma exprim liber, sa ma bucur de micile bucurii ale vietii, sa iubesc o seara de sambata petrecuta impreuna cu persoana pe care o iubesc pe terasa unei case vechi, sub o umbrela care ne adaposteste de ploaia ce acum imi zambeste. Ca si mine, acea creatura era flamanda sa se exprime in exterior, iar exprimarea ei este ceea ce noi definim pretentios “arta”. Mi-a parut rau pentru ca am sufocat-o atatia ani de zile, pentru ca am avut momente in care am vrut sa o fac sa dispara. Toata mania ei era de fapt mania mea reflectata asupra propriei persoane, doar pentru ca absentam din mine si vroiam sa ma regasesc numai in cei din jur. Nu stiu daca aceasta fuga dupa a deveni cineva ne face sa nu vedem faptul ca SUNTEM deja cineva, ca meritam sa acordam atentie si spiritului nostru, ca sunt seri in care meritam sa petrecem putin timp in interiorul nostru si sa avem un dialog, sa auzim si ce nu vorbim in timpul zilei. Avem in noi insine darul de a gasi raspunsurile la toate intrebarile care alearga prin mintea noastra. De multe ori insa uitam acest lucru si astfel ajungem sa devenim dependenti de alte persoane, sa credem ca ele au raspunsurile pe care le cautam mereu si pe care nu le gasim niciodata. “And I had to consult some figures of my past / And I know someone after me / Will go right back” este ceea ce simt ca am facut vara trecuta: mi-am redescoperit increderea in propria persoana, mi-am lasat intunericul din interior sa fie transformat in lumina, mi-am lasat acea creatura interioara sa devina o forta si nu o slabiciune.

Nu ma intereseaza cat de ciudat a sunat aceasta postare. Ma bucur doar pentru ca am scris-o si asa am lasat lumina sa cada inca o data peste intunericul noptii de afara. Going inside este un sentiment plin, nu doar o regasire la finalul unei zile.

Slut Like You

“And they think we fall in love / But that's not it / Just want to get some / Ain't that some shit”

Chiar ma gandeam in ultima vreme ca nu am mai avut ocazia sa ma amuz ascultand o melodie. Sper sa nu gresesc, dar de la senzationala “Me And My Monkey” a lui Robbie, la care am facut referire aici, nu am mai gasit ceva care sa aiba un mesaj indraznet exprimat intr-un mod colorat. Imi place la nebunie socul pe care il produce titlul melodiei la prima vedere. Este ceva de genul “Vai, mama, acopera-ti urechile!” sau, chiar mai bine, de genul celor trei maimutici “see no evil, speak no evil, hear no evil”. In timp ce industria muzicala se chinuie sa revitalizeze manierele omorand genuri precum rock, funk, punk, alternative, grunge si promovand aceleasi mesaje robotizate si lipsite de continut, iata ca vine cineva care spune intr-un mod original ce gandeste.

Cred ca toti ne-am lovit de stereotipul “Nu din prima seara” macar o data in viata noastra. Inca mai rad cand ma gandesc ca atunci cand am ajuns prima data intr-o situatie de genul asta mi-am zis sa dau dovada de bune maniere si sa aman momentul pentru a doua intalnire. Pana la urma ce diferenta, alta decat cea din capul nostru, este intre prima si a doua intalnire? Discutia asta devine destul de complexa daca implicam moralitatea, seriozitatea si alte repere care tin practic de constiinta noastra, dar care la final sunt subjugate de singurul reper care le domina pe toate: atractia fizica. Ea este cea pe care se dezvolta toate sentimentele, ea reprezinta fundatia unei relatii de durata. Cred ca cine a folosit prima data sintagma “dragoste la prima vedere” a fost atins mai intai de frumusetea fizica a persoanei respective. Vrem sau nu vrem, ochii judeca primii, ei transmit primul impuls catre creier, inima, suflet. In exact ordinea asta. Daca ai noroc, vei realiza in timp ca ordinea asta se inverseaza si ca personalitatea subjuga fizicul. Dar nu cred ca asta se va intampla vreodata din prima. Asa ca ajungem in situatia in care poti sa iti tii hainele pe tine sau nu. Si da, este adevarat, barbatii au aceasta conceptie total eronata cum ca daca o femeie se dezbraca din prima seara ea este o curva, iar el un Don Juan. Este normal pentru noi sa avem erectie instant atunci cand o fata se lipeste de noi intr-un club si se lasa purtata de sentimentul de libertate totala, este normal sa vrem sa ajungem mai repede la urmatorul nivel, dar brusc, cand ne trezim langa ea a doua zi dimineata, o etichetam instant: curva. Adica normalitatea din seara precedenta este a doua zi doar o curva. Nu vreau sa fiu inteles gresit: cred ca fiecare este liber sa faca ce vrea, sa isi respecte propriile reguli si sa creada ce doreste. Dar in acelasi timp, nu vreau sa uite ca anuland acest concept va ajunge sa se insoare doar pentru a petrece o noapte de amor. Ceea ce vreau sa spun este ca fiecare dintre noi este liber sa isi exprime atractia fata de o persoana asa cum simte ca e OK sa o faca si nu ar trebui sa judecam asta prin etichetare. Atractia se traieste, nu se gandeste. Daca se traieste din prima noapte se eticheteaza “curva”, dar in acelasi timp, daca esti refuzat in prima noapte, nu te gandesti ca NU este curva, ci la urmatoarea noapte in care vei avea sansa unei noi incercari. Mi se pare foarte amuzant acest lucru pentru ca se poate scrie asa: “Manual pentru a NU fi etichetata curva – nu nici din a doua noapte”. Si tot asa pana la noaptea numarul X. Care poate avea mai multe finalitati: ai asteptat mult timp pentru ca sa vezi ca nu iti place, ai asteptat mult timp pentru nimic special, ai asteptat mult timp pentru ca sa o dezamagesti, ai asteptat mult timp pentru ca sa iti dai seama ca are atat de multa experienta incat sigur este o curva care doar s-a jucat cu tine si tot asa mai departe. Cred ca de asta imi si place aceasta melodie atat de mult. Pe langa ritmul perfect adaptat mesajului, ea iti aduce aminte de fiecare data cand etichetezi pe cineva ca si tu, poate, esti etichetat la randul tau. Ideea? Daca ai ocazia, profita de ea, traieste-ti viata asa cum simti ca vrei. Si asta e valabil pentru orice lucru din viata noastra.

Revenind la ce spuneam mai sus, nu m-am grabit la prima intalnire, iar la a doua intalnire nu s-a mai intamplat. De fapt, nu s-a mai intamplat niciodata cu acea persoana. Inca  ma bufneste rasul cand ma gandesc. Dar nu regret, pentru ca poate uneori este mai bine sa spunem si “Nu din prima seara”. Poate ca persoanele frumoase sunt cele care se lasa descoperite atunci cand simt ele si nu cele care ni se descopera dupa prima, a doua sau a “n”-a noapte.

Monarchy Of Roses

“Several of my best friends wear, the colours of the crown / And Mary wants to build it up and Sherry wants to tear it all back down, girl / The saviour of your light / The monarchy of roses”

Deja cred ca a devenit o traditie sa ma gandesc la un titlu si apoi in ultima clipa sa aleg altul, dar orice as fi ales in aceasta seara l-ar fi avut pe Josh in componenta. Asa ca am decis sa merg pe melodia care a deschis toate concertele din turneul IWY, inlocuind cu destul succes Can’t Stop. Este semnatura lui Josh care vine in locul celei a lui John si ma bucur ca in loc sa incerce sa il imite, lucru imposibil, a ales sa isi impuna stilul.

Trebuie sa fiu sincer si sa recunosc faptul ca melodia asta nu mi-a placut de la inceput. Mi s-a parut o melodie grea, cu un mesaj incurcat. In realitate mesajul este unul destul de simplu si se refera la un nou inceput. Subliniaza faptul ca omul are o putere infinita de a se adapta, de a lua un lucru de la zero si mai ales faptul ca dragostea este ceva fara inceput si fara sfarsit, ceva continuu care traieste in sufletul nostru mereu sub alte forme. Si aici as vrea sa insist pe versurile de mai sus care surprind foarte bine modul in care oamenii au tendinta de a sabota propriile sentimente si realizari. Acel moment in care vrei sa ranesti sentimentele cuiva folosindu-te de un pretext banal este ideea spre care tind. De cele mai multe ori este tot iubirea cea care ne face sa actionam stupid, fara sa ne gandim la concescintele cuvintelor spuse. O faci pentru ca apoi sa regreti, sa iti ceri iertare si sa construiesti la loc peste ruinele a ceea ce a fost, doar in imaginatia ta, un zid invizibil. Si asta pentru ca este in natura omului sa fie si distructiv, sa simta ca pentru a construi ceva trebuie mai intai sa darame altceva. La finalul fiecarei relatii oamenii fac aceleasi lucruri: schimba tunsoarea, schimba modul in care se imbraca, cercul de prieteni, obiceiurile si asa mai departe. Este modul nespus in care simtim ca suntem proprii nostri stapani, ca putem strica ceva doar pentru ca apoi sa construim altceva mult mai bun. Si poate ca, de multe ori, tocmai aceasta lupta care se da in interiorul nostru este cea care ne face sa ne dorim sa fim mai buni si ne motiveaza sa mergem inainte. Acea revolutie care se produce in spiritul nostru este scanteia de unicitate a fiecaruia dintre noi. Este puterea infinita a fiecaruia dintre noi de a se reinventa. Ciclu dupa ciclu, de-a lungul vietii, fiecare dintre noi o face intr-un mod sau in altul. Asa simt eu aceasta melodie; este acea dimineata a unui nou inceput si de fiecare data cand o ascult mi se pare la fel de proaspata ca atunci cand am descoperit-o. Stiu ca demareaza greu, stiu ca are un ritm bazat pe bass si tobe, stiu ca acest lucru se traduce printr-un sunet apasator si sufocant pe alocuri, dar energia si increderea lui Anthony de la refren, combinate cu tineretea sunetelui de chitara al lui Josh exprima perfect ciclicitatea care ne defineste vietile. Tocmai de asta imi si place aceasta melodie, pentru ca imbina atat de placut un inceput greu cu un final plin de viata, pentru ca mereu cand o termin de ascultat realizez ca ritmul ei imi misca intreg corpul. Pentru ca ma face sa realizez ca ne este frica sa nu devenim perfecti si astfel sa nu mai avem ce sa descoperim.

Trandafirul a simbolizat mereu esenta iubirii implinite, spinii sai amintindu-ne mereu ca iubirea adevarata are si defecte. Faptul ca in fiecare zi depinde doar de noi sa stim ce defecte sa daramam si mai ales ce sa construim peste ele este darul pe care il primim din partea vietii. Aceasta melodie este o noua zi, este un nou inceput. Un inceput proaspat, un inceput al monarhiei trandafirilor. “Hey yeah / We all want the rose you know / I said / Hey yeah / Show us love before you go / Say I will, and then I'll say I want to / The story of love that I will always want you” Ideea primelor doua versuri este ca toti ne dorim sa descoperim acel trandafir, acea dragoste unica. Este urmat de faptul ca pentru ca acest lucru sa se intample trebuie ca mai intai sa impartim dragostea noastra cu lumea, inainte de a fi prea tarziu si ca atunci cand dragostea ne va imbratisa sa o acceptam cu toata fiinta noastra. Ultimul vers este cu dedicatie pentru persoana pe care o iubesc si alaturi de care am trait aceasta melodie live.

Be A Boy

“They said it was leaving me / The magic was leaving me / I don’t think so / I don’t think so”

Pentru ca imi place v2. Asta vroiam sa fie titlul, dar melodia este atat de frumoasa incat a castigat numele unei postari. Cred ca este cea mai profunda melodie a lui Robbie de pe ultimul album. Nu atat datorita mesajului, cat datorita faptului ca e singura in care el se incurajeaza sa priveasca inainte si sa devina o alta persoana, fara a uita insa ceea ce l-a definit.

Iubesc sunetul trompetei care face intro-ul sa para desprins dintr-o melodie a anilor trecuti. Iubesc modul in care creste tempo-ul melodiei, calmul care atrage refrenul si puterea acestuia. Stiu ca pare o melodie superficiala, sub ceea ce ne asteptam, dar ea nu este facuta pentru radio; ea este facuta pentru a fi ascultata in casti, in intimitate. Si asta pentru ca mesajul ei nu este adresat unei mase, ci fiecaruia dintre noi. Depinde de fiecare sa aleaga continutul descoperit de aceasta melodie. O sa fiu sincer si o sa spun ca imi lipseste oarecum vechiul Robbie, acel Robbie care canta “Me And My Monkey”, dar in acelasi timp imi place sa il descopar pe noul Robbie: mai matur, mai echilibrat, mai sentimental. Si imi place la nebunie faptul ca melodia asta indeamna la maturitate folosind titlul “fii un copil”. Se spune ca atunci cand esti copil nu constientizezi frica, te adaptezi mult mai usor si inveti totul foarte repede. Poate ca asta ar trebui sa invatam sa facem si ca adulti: sa nu ne mai temem de scenarii imaginare, sa ne lasam imbratisati de persoana iubita si sa nu ne fie frica sa invatam sa iubim mereu altfel decat stim. Apreciez faptul ca Robbie a facut o melodie in care “vorbeste” cu acel copil din interiorul nostru, mai ales prin prisma faptului ca muzica recenta, universal vorbind, pare facuta doar pentru oameni maturi si mai putin pentru cei care poarta “costumul maturitatii” (me included). In timp ce muzica din topuri te indeamna sa te deghizezi si sa ascunzi ceea ce esti, ceea ce iubesti si ceea ce iti place sa faci, muzica lui Robbie inca iti vorbeste si te incurajeaza sa fii un copil adult. Este o contradictie a termenilor, dar nu imi pasa: asta este blog-ul meu si aici se aplica regulile mele! Iar principala regula este aceea ca trebuie sa faci ceea ce simti. Stiu ca pare simplu, dar nu e niciodata chiar asa.

Robbie reuseste sa imi aduca zambetul pe buze inca o data. Reuseste sa imi  demonstreze ca in noi traieste un copil nemuritor si lipsit de frica de a spune ceea ce simte. Si desi vroiam sa scriu despre Charlie, am ales sa scriu despre Be A Boy tocmai pentru ca e o alternativa care spune “I’m half your age and lived twice your life”.

By The Way after 11 years

“Dani the girl is singing songs to me / Beneath the marquee, overload”

Standing in line to see the show tonight… Cat de bine suna chiar si dupa 11 ani! Este greu de crezut ca astazi, 9 iulie 2013, se implinesc 11 ani de cand unul dintre albumele mele favorite a fost lansat. Exista doua posibilitati: fie timpul a stat pe loc, fie acest album este nemuritor. Cred cu tarie in cea de-a doua varianta. Am scris luna trecuta despre ce inseamna By The Way pentru mine si ma bucur ca am ocazia sa scriu din nou despre albumul care a furat numele piesei.

Nu cred ca este melodie pe albumul acesta care sa nu aiba un loc special in sufletul meu. Nu ma pot desparti de nici una dintre ele pentru ca mi se par fascinante nu doar ca sound, ci si ca mesaj. Dragoste, droguri, oameni dragi care au parasit aceasta lume, singuratate, anxietate, renastere, iubire, descoperire, nebunie si viata. Pare ca un intreg micro-univers a fost cuprins in cei 4.7” de magie argintie. Si magie este cu adevarat: By The Way, Venice Queen, Don’t Forget Me, Dosed, Can’t Stop, Minor Thing, Warm Tape, The Zephyr Song, Universally Speaking si nu vreau sa le mai scriu pe toate pentru ca nu vreau sa imi rapesc din placerea de a reciti tracklisting-ul acestui album. Cu un Anthony aproape perfect, un John descatusat/renascut dupa Californication, cu un Flea la fel de plin de energie ca intotdeauna si cu un Chad ce pompeaza ritmul in venele acestui album, BTW este mai mult decat o borna muzicala – este o icoana muzicala. Nu pot asocia plictiseala cu acest album nici macar dupa ce i-am ascultat melodiile de sute de ori. Totul mi se pare atat de fresh, atat de neexplorat, atat de perfect facut, incat la fiecare noua auditie descopar ceva nou. Nu e vorba doar de energia pe care acest album mi-o da, ci despre cat de fericit ma face sa fiu ascultandu-l. Cuvintele deja sunt de prisos.

By the way on Mercury this is the place porcelain Venice queen don’t forget me dosed. PS: multumesc JAMF si Stella Schnabel

 

Giorgio by Moroder

“Once you free your mind about a concept of harmony and Of music being correct / you can do whatever you want / So nobody told me what to do / and there was no preconception of what to do”

Cand am inceput sa scriu despre Touch am avut in cap melodia asta. Nu stiu de ce dar reuseste sa imi picteze iluzia cum ca as putea face orice. Are un sunet atat de original incat pare ca este o arma ce trage cu energie si care in loc sa te doboare iti ridica starea de spirit. Si imi place foarte mult mesajul transmis de Giorgio. Stiu ca pe multi ii va plictisi partea vorbita, dar pentru mine tocmai ea este aroma acestui desert muzical.

Cred ca anii ‘80 au reprezentat maximul in materie de libera exprimare a omului sub forma muzicala. O era plina de culoare si de sunete psihedelice, cu genuri muzicale atat de variate si atat de bine reprezentate incat era imposibil sa nu gasesti ceva care sa iti placa. Rock, punk, funk, disco, tehno, pop, reggae, dance, r&b, Tina, Michael, AC/DC, Metallica, RHCP, Depeche, Eric Clapton, Santana, George Michael, “you name it”. Nu conta daca te-ai drogat, daca ai fumat si baut sau daca ai sindromul Cotard; cand ascultai acea muzica stiai ca esti viu, ca traiesti un vis nesfarsit in care lumea nu este o organizatie gigant in care oamenii sunt absorbiti si se transforma din fiinte in simple entitati executante ale unei rutine zilnice. Si cred ca aceasta melodie surprinde perfect acea perioada, pentru ca are un sunet atat de clasic, atat de specific unei melodii pusa pe banda de magnetofon, dar in acelasi timp atat de modern. Este ca un pod peste timp, ca un magnet prafuit ratacit pe lateralul frigiderului nou, pe usa caruia stralucesc “noutatile”. Daca singuratatea este o durere plictisitoare, atunci aceasta melodie este remediul ei. Pur si simplu nu pot asculta aceasta melodie fara a nu-mi lasa mintea sa umble pe carari noi. Sunetul ei electro-hipnotizant ma face sa ma simt ca si cum as juca intr-un film de actiune din anii ‘80, genul cu efecte stanjenitoare, actori cu blugi bufanti, par lung si cascadorii facute cu masini de la fier vechi. Nu sunt melancolic, ci pur si simplu ma bucur de culorile acestei melodii, care culori par a fi cele de baza, asta in timp ce noi se pare ca traim doar intr-o lume de nuante. Imi place identitatea acestei melodii, personalitatea ei care imi spune ca vine din trecut. Este ceea ce as numi originalitate.

O melodie pe care o simti noua, dar al carei sunet stii ca este vechi mi se pare o mica opera de arta. Pentru ca daca iti inseala sentimentele, inseamna ca stie ce sunt ele. Pentru ca daca a curbat timpul, inseamna ca are o misiune. Si acea misiune este de a ne face sa intelegem ca orice muzica alegem sa facem, cat timp o facem din suflet, va ramane unica. Va ramane amprenta noastra.

Cupid

“I don't want to bother you / But I'm in distress / As danger love is losing / All my happiness / Oh, I love a man / Who doesn't know I exist / And this you can fix”

Scriu postul asta pentru ca aseara am iesit cu persoana iubita la o terasa unde ni s-a alaturat si o prietena. Care prietena este convinsa dintotdeauna ca lumea este foarte mica si ca sansele ca ea sa isi gaseasca marea iubire sunt undeva intre zero si unu. Nu stiu daca este povestea clasica a cuiva care vrea sa imparta dragostea sa cu o alta persoana sau daca are nevoie de o alta persoana pentru a descoperi ce este dragostea, dar atat timp cat te multumesti cu un compromis nu vei realiza nimic din ce iti propui.

Cine nu cauta marea iubire? Aceea care sa fie suma tuturor calitatilor pe care le doresti de la cineva? Care iubire sa te faca sa plutesti, sa nu te mai concentrezi la munca, sa astepti doar clipa in care sunteti impreuna, sa te faca sa visezi cu ochii deschisi, sa iti tina in fiecare zi inima batand nebuneste in piept si sa nu se consume niciodata. Suna ideal, iar daca mai adaug si cantecul vostru, data primei intalniri, prima poveste spusa, prima atingere a mainilor si primul sarut obtin definitia lui Romeo si Julieta. Toate acestea insa vin in timp, se lasa descoperite, sunt niste stagii care se simt si se implinesc unul cate unul. Sunt ca treptele unei scari si de aceea trebuie sa ai rabdare si sa le urci una cate una. Da, poti pasi cate doua-trei deodata, dar sigur te vei impiedica la un moment dat. Da, poti sa le urci in viteza, dar sigur vei obosi si te vei opri. Cam asa cred ca trebuie abordata o relatie noua. Cu incredere in tine inainte de orice si abia apoi cu incredere in faptul ca scara pe care o urci nu este una rulanta. Si daca este o scara rulanta, in mod sigur vei ajunge mai repede si cu mai putin efort in punctul din care ai plecat decat sa te incapatanezi si sa o urci pana la capat. Cand o vei cuceri o sa constati ca ea ramane aceeasi, ruland aceleasi trepte, in timp ce tu vei fi si fara energie si fara nici o satisfactie. Revenind la prietena de aseara, mi s-a parut foarte ciudat faptul ca ea vrea sa intalneasca marea dragoste umbland cu o lista de cerinte in buzunar si cu termenul “compromis” in suflet. Doar pentru ca cineva bifeaza toata lista ei, termenul “compromis” capata infatisare de iubire. Cred ca in viata poti face compromisuri cam in toate aspectele, mai putin in privinta unuia. Dragostea e frumoasa tocmai pentru ca nu tine cont de compromisuri, nu vine planificat, nu respecta nici o lista de cerinte si tocmai pentru faptul ca te face sa iti incalci toate regulile. Nu poti sa pleci la lupta cu manualul de utilizare al unei arme, fara sa o fi probat inainte. Nu poti sa cauti dragostea doar in calitati si sa nu stii ca ea are si defecte. Iar in final poate ca tocmai acele defecte o fac sa fie unica, frumoasa, nebuna si libera si nu acele calitati pe care le intalnesti atat de des la oamenii dintr-o societate civilizata.

Asa ca o sa inchei cu ce i-am spus si ei aseara: daca tu esti oaza din desertul cuiva, iar el este o floare in desertul tau, singurul lucru pe care il aveti in comun este desertul. Pustiul pe care nu poti creste nimic si in care minunile se produc doar cand o floare apare in mijlocul unei oaze.

Touch

“A tourist in a dream / A visitor it seems / A half-forgotten song / Where do I belong? / Tell me what you see / I need something more”

Am pornit acest post cu gandul la Moroder, dar am schimbat in ultimul moment. Cum se intampla mai mereu, planificarea este batuta de inspiratia de moment. Vroiam sa scriu nu despre o melodie anume, ci despre o melodie care sa inspire. Avem nevoie de inspiratie in viata noastra, avem nevoie de cultura, avem nevoie de imaginatie si de atingerea iubirii pentru a putea sa ne dezvoltam armonios, spiritual vorbind. Daca lasi cotidianul sa iti defineasca amprenta vei descoperi ca toata viata ta ai facut acelasi avion din hartie, care nu a zburat niciodata mai departe, care nu s-a prabusit niciodata dupa primele doua secunde, care nu a fost purtat de vant in zare si care acum este expresia vida a armoniei tale.

 

Schije din sentimentele altora trec zilnic prin noi, influentand uneori in mod invizibil deciziile pe care le facem. Lumea a devenit un camp de lupta plin de aschii sentimentale care ni se strecoara pe sub piele, ne jeneaza si ne demonstreaza ca nu suntem imuni, desi de multe ori ne-am dori acest lucru. In aceste conditii, imaginatia si libera exprimare a acesteia reprezinta propriul mecanism, unic si inimitabil, pe care fiecare dintre noi il are la indemana pentru a se vindeca. Sunt sigur ca orice mod de exprimare a propriei imaginatii este un mod de eliberare spirituala si, in mod implicit, de arta. Decizia mea de a invata sa cant la chitara a fost cea care mi-a adus aminte ca in viata trebuie sa ne facem timp pentru a ne lasa imaginatia sa se joace cu realitatea. Iar arta nu este altceva decat rezultatul acestui joc si asta pentru ca ea nu va fi niciodata egala doar cu munca. Genialitatea, din punctul meu de vedere, este balanta care tine in echilibru realitatea si imaginatia. Arta se sprijina pe rezultatul acestui mereu instabil echilibru. Chitara m-a facut sa imi doresc sa scriu din nou pe blog si tot ea m-a incurajat in incercarea de a realiza intr-o forma grafica ceva original. Consider deja ca a te descoperi pe tine insuti nu este o provocare. Sa lasi aceasta descoperire sa se produca este adevarata provocare si cea care conteaza cel mai mult. Cu cat faci mai mult din ceea ce iti place, cu atat iti doresti mai mult sa nu te opresti. Si nu trebuie sa iti fie frica, pentru ca saturatia apare doar daca faci perfect acelasi lucru la infinit, iar imaginatia este aliatul tau invizibil care te va conduce mereu pe alta poteca. Stiu ca uneori diferenta intre ce imi doresc si ce reusesc este incomensurabila, dar tocmai acest lucru ma motiveaza sa merg inainte. Daca as cenzura imaginatia, as sti ca ar trebui sa renunt chiar in acel moment. O realitate construita exclusiv pe iso-uri poate fi doar rodul  unei masinarii infernale, privata de suflet si de imaginatie. La finalul unei zile, ele sunt responsabile pentru ce ne dorim sa visam. Omul nu poate trai fara arta. Multitudinea formelor in care intalnim exprimata arta este exemplul infinitatii imaginatiei umane. Fiecare poveste de dragoste este unica tocmai datorita faptului ca imaginatia nu poate fi cuprinsa si definita intr-o multime finita de numere naturale.

Ce te inspira sa desenezi, sa canti, sa scrii, sa iubesti, este ceea ce te defineste. Ceea ce te defineste este arta pe care alegi sa o faci si sa o imparti cu lumea. Iar lumea iubeste imaginatia transpusa in realitate.

I Could Die For You

“This is what I want to be / And this is what I give to you / Because I get it free / She smiles while I do my time”

Incepe o noua luna, se sfarseste o noua zi, m-am tuns si am zis sa postez ceva nou pe blog. De data asta titlul este cu trimitere directa la persoana pe care o iubesc si am ales sa il folosesc in timp ce ascultam melodia respectiva. Si am ales-o pentru ca mi se pare speciala in intregime, la fel ca si persoana careia i-o dedic din tot sufletul. Inainte de a scrie despre versuri vreau sa subliniez linia melodiei, pe care o asociez in intregime cu EA. Este calma, ca un ocean nelimitat, inspira la reverie si imbratisari timide, apoi urca si arunca tunete care iti mangaie dragostea si iti aprind rogvaiv-ul in suflet.

Aceasta melodie m-a descoperit dupa concertul de anul trecut si a reusit sa ma fascineze prin mesajul de iubire, combinat cu cel de libertate. Poate ca tocmai de asta il si asociez cu persoana la care ma gandesc cand scriu aceste randuri. Primele versuri sunt cele care definesc ceea ce am simtit la sfarsitul verii trecute, pentru prima data dupa multa vreme: “Something inside the cards / I know is right / Don't want to live / Somebody else’s life”. Acel ceva din carti este increderea in propriul eu pe care ea mi-a daruit-o si mai ales modul in care a reusit sa o faca. Modul in care m-a facut sa renunt la ceea ce devenise viata unei persoane meschine, lipsite de culoare, de viata, care respira funingine si se hranea cu foc. Si o iubesc pentru ca mi-a oferit gratis ceea ce nu mai cautam, dar simteam ca imi lipseste. Imi place culoarea versurilor “What I really want to do is / Turn it into motion / Beauty that I can't abuse” pentru ca este culoarea pe care am descoperit-o dupa multa vreme, este un ghem de lumina, este complex spus simplu: vreau sa ma bucur de viata si vreau sa o las sa ma descopere cu frumustea ei, fara sa o murdaresc cu intunericul obisnuintei zilnice. Si totusi versurile care ma fac sa inchid ochii, sa visez, sa ma pierd in imaginatia mea si sa imi desenez acel “cum ar putea fi daca…” si apoi sa le soptesc printre buze sunt: “Come along and go / Along with me / Wander with me, Yo / It's all for free”. Este transmisa atata libertate in acele versuri, atata sete de a imparti toata dragostea noastra cu intreaga lume, atata incredere in a putea realiza orice alaturi de persoana iubita si in acelasi timp atat de multa forta disimulata in calmul vocii lui Anthony. Consider aceste versuri ca fiind mesajul intregii melodii si le iubesc pentru ca fac totul sa para atat de simplu incat este imposibil. Mesajul ascuns al ultimului vers este faptul ca toate visele se implinesc odata ce ai descoperit dragostea, ca nimic nu poate fi mai pretios decat acest sentiment. Dragostea se imparte in doi, dar se traieste ca una singura. Intens, discret, cu vise si povesti, cu sinceritatea din spatele trupurilor noastre: “Come again and tell me / Where you want to go / What it means to me / To be with you alone / Close the door and / No one has to know / How we are”. Intimitatea acestor versuri reprezinta ceea ce nu ai putut imparti niciodata cu lumea, ci doar cu dragostea ta descoperita in fiinta celuilalt.

Nu este o melodie de dragoste clasica, ci mai degraba un impuls de a trai dragostea descoperita deja. Nu este o melodie pe care sa te indragostesti, ci una pe care sa iubesti. Si asa te iubesc eu pe tine!