Falling (Reverse)

Mă plimb pe sub felinarele unor iubiri rătăcite, găsite și pierdute din nou. Sângele care duce iubirea către partea întunecată a inimii nu mai plimbă demult poveștile vesele ale târfelor mele triste. De ce oare? Palmierii iernii atrag doar poveștile unor ciori ponosite și se topesc sub fulgii incandescenți ai unei ninsori de gânduri metalice. Ce am făcut? Am rămas de veghe la umbra unui uriaș adormit, legat cu lanțuri de propria-i umbră. Și am zăbovit o vreme acolo. Și m-am odihnit. Mi-am întrebat cea mai bună versiune a mea dacă-i mai curge smoală prin vene. Mi-a zâmbit cu gura-i ştirbă și plină de miere zaharisită, apoi mi-a șoptit fără cuvinte că încă mai are zgârieturile în locul unde a țâşnit smoala sufletului. Avea pus un pansament neglijent, murdar de sânge maro și bătrân. Da. Bătrânețea țâşnise pe acolo, după ce își făcuse loc prin creierul ei săpat de îndoială și regrete. Nu. Nu aveam de ce să mai zăbovesc lângă ea. Era moartă și eu mă descompuneam lângă ea aidoma zilei pe care o iubisem cândva. Am vrut să fac un pas pe nisipul ud, zdrobit de fulgii mari care se repezeau să îl devoreze, să îl digere sub albul lor imaculat și inocent. Am vrut și am încercat. Dar de unde atâta grabă? De ce să plec de lângă o fantomă mută? Merită să mă grăbesc către gălăgia lumii? Încă mai aud greierii cântând balada bicicletelor cu roți pătrate, furnicile alergând și alegând un cadavru de cărăbuş din jungla ierbii și fluturii purtați cu grație în firele de păr ale unei zeițe solare. Și lumea crede că ei zboară atât de grațios! Ha! Ce glumă bună. Și atunci merită să mă împiedic fugind să mă întorc? Nu. Mai stau puțin și schimb un anotimp cu mâna. Desenez cu pastelul din priviri un apus de vară. Trag aer în piept și expir foițe aurii. Pleura vrea să guste această imagine și iese curioasă. O privesc în tăcere și mă gândesc. La spațiu, la timp. Spațiul este timp sau timpul impune spațiul? Spațiul dintre sentiment și inimă este opera timpului? Sau timpul este spațiul dintre inimă și sentiment? Secunda aia când auzi "Te iubesc!"... Și până o transformi în rațiune ea a murit. A murit și tu te-ai ales cu o amintire ce este ruginită și apoi casată de timp. Scot o oglindă. Caut o imagine cunoscută în ea. Ești tu și îmi zâmbești. Doar că tu știi adevărul ce este ascuns în oglinda ta. El nu poate ieși de acolo. Dar tu îmi spui: Te iubesc! Și apoi închizi oglinda și o pui în poșeta ta. Și eu te iubesc îți răspund, deși ai închis oglinda. Așa știu că mă vei auzi data viitoare când o vei deschide. Și îmi vei zâmbi!

California

"C'est sexy le ciel de Californie / Sous ma peau j'ai L.A. en overdose / So sexy le spleen d'un road movie / Dans l'rétro ma vie qui s'anamorphose"

Untitled #3

"I've never been here and though you're physically here / You're pushing me away to decay like the day that I loved"

A dove is a glove
That I wear in my heart

Not A Bad Thing

"Said all I want from you is to see you tomorrow / And every tomorrow, maybe you’ll let me borrow your heart / And is it too much to ask for every Sunday / While we at it throw in every other day to start"

Heeeey! Uită-ne că am ajuns să facem nouă ani Când au trecut oare? Încerc să îmi dau seama și nu reușesc. Încă îmi aduc aminte prima seară când ne-am văzut pe faleză. Și prima noastră întâlnire. Și aș minți dacă aș spune că și a doua Dar îmi aduc aminte în fiecare zi cât de fericit mă faci și cât de mult te iubesc. Și să știi că în nouă ani nu m-am plictisit niciodată să te iubesc. Da, au fost și momente dificile, momente pe care aș vrea să nu mi le amintesc, momente în care ceea ce scriu acum părea puțin probabil, dar uite că împreună am reușit să facem ca ceea ce simțim să fie mai important decât orgoliul a doi copii. Și a fost o călătorie minunată până aici și știu că va fi și mai frumoasă de acum înainte, pentru că a te descoperi cu adevărat nu este ceva ce am făcut, ci este ceea ce încă fac. Îți mulțumesc că nu m-ai acceptat doar așa cum eram și că ai reușit să mă faci să descopăr în mine și alte laturi pe care nu le credeam a fi acolo. Mulțumesc pentru că m-ai încurajat, mulțumesc pentru că m-ai luat mereu de mână atunci când am sărit. Mai știi Canal d'Amour, nu? Promit să nu îți dau drumul la mână niciodată și să încerc mereu să te fac fericită, pentru că doar tu poți scrie notele corecte în cartea mea de versuri. Și da, fără tine nu ar fi existat Anthony și nici John în viața mea, iar fără ei nu ar fi fost acea chitară din colțul camerei; acea chitară pe care degetele mele se chinuie să îți spună într-un mod atât de complicat ceva atât de banal: te iubesc, Corina!

The River

"Reach, It's not as bad as it seems / I cleanse in the river for somebody else / For anyone but myself"

"In the latest midnight hour
When the world has gone to sleep
You gotta get up
When doubts begin to rise
And the world is at your feet
You gotta get up"

Pentru că îmi dă o stare de încredere și de speranță în mai bine. Și pentru că mă ridică atunci când sunt jos.

In Relief

"Belief as one with what you belive in / Travel slowly / Move in circles / You know time grows old in reverse / Life as a thing that began / And was magnified / And made the first fire and the last one / To mean everything you never say"

Mă întreb dacă sunt o versiune mai bună sau nu a ceea ce îmi propun să fiu atunci când mă privesc în oglindă. Te-am întrebat și pe tine de atâtea ori. Dar nu mi-ai răspuns. Cel puțin nu prin cuvinte. Ca în versurile lui John, pare că mă mișc încet și doar în cercuri. Și da, timpul îmbătrânește invers pentru că în urmă cu ceva ani am avut mai mult curaj, mai multă determinare, mai multă nebunie și... cu mult mai mult mai mult. Sunt o cochilie goală care crede în ceea ce crede fără a mai crede în ceva. Credeam cândva că dacă văd oamenii zâmbind în jurul meu nu voi mai fi trist. Dar cum viața a început din aproape nimic, m-am speriat când am mărit-o sub lupă și am descoperit câte cărări a văzut și cât de multe bagaje duce acum cu ea. Și m-am speriat pentru că nu mai pare a mea. Am așteptat un nu și un da, dar am primit un da și un nu. Am modificat totul atât de mult încât a devenit o monstruozitate complexă care îmi modelează gândurile, îmi topește ideile și mă diluează pe interior. Ce am făcut? Când a pornit întrecerea dintre nu și da? Când au apărut toate aceste ezitări? De ce? Sunt trist de atât de mult timp încât nu mai îmi pasă nici măcar să țin socoteala. Da, nu, da, nu, nu, da. Sunt depresiv. Wow! Ce noutate! Am fost trist de-a lungul vieții și m-am chinuit cu acest sentiment până când eu și el am ajuns să coabităm în pace și să ne suportăm toanele. Dar am obosit. Am obosit să mă lupt pentru orice în timp ce mă lupt și pentru mine. Încredere? Cine mai are timp și de încredere de sine atunci când fiecare zâmbet este o luptă? Și dacă nu mai ai încredere, cu cine te lupți de fapt? Când nu mai crezi în nimic, ce demoni iți mai rămân de răpus? Când nu mai crezi în tine, ce poți să îți mai dorești? Am obosit. Sunt Central pentru nimic. Toată ordinea mea este o anarhie. Am pierdut; cine a câștigat? Nu mai îmi pasă. Vreau doar... nimic. Nu mai vreau nimic.

Central To Nowhere

"I'm central to nowhere / Thinking of sweeping it clean / When we choose to go were losing more than just our surroundings"

Primul meu gând când sunt supărat.

"I've gone around the sides of this /  Universe as it stands / Outside the limits of all existence / Where light never ends"

Toate încercările mele de până acum.

"We should be grateful to the gods / Whoever they're real to they are / I value my placement as in Hell /Remember that moment that I fell"

De fiecare dată când am realizat ceva important în viață, dar mai ales când reușesc să înving stările depresive.

"Anything that could one day be is as real as what I'm saying / If something is nothing it must not be something in any possible way"

Dacă ceva este destinat să se întâmple atunci se va întâmpla; dacă nu, nu are rost să îl forțezi să fie.

"Lose yourself in the far off worlds that are right under your feet / Switch below with above all the way up into infinity"

Lumea este sub tălpile noastre: toate continentele și toate țările. Decidem dacă cerul se vede infinit din orice colț de paradis căruia îi spunem "acasă".

The Dying Song

"What I need is a heaven / What I really need is a heaven / A place to go where I can really be / A place to go where I can really be / Where I can really be / Dreaming my life away, counts for nothing / Dreaming my life away, counts for nothing / But nothing ever is the end / No, nothing ever is the end"

"I'm going away, forever / Never coming back this way / Never coming back to this place"!!! Versurile lui Bob și muzica lui John, demonii cei mai răi dansând în amintirile lor cele mai negre. Superbă melodie, splendidă imaginație.

Babe I’m Gonna Leave You

"Babe, baby, baby, I'm gonna leave you / I said baby, you know I'm gonna leave you / I'll leave you in the summertime / Leave you when the summer comes a-rollin' / Leave you when the summer comes along"

Îmi place mult tare! Pentru că Led au fost buni tare și atunci când nu au cântat despre scări.

"I know, I know, I know I never, never, never, never, never gonna leave you, babe / But I got to go away from this place / I've got to quit you, yeah / Ooh, baby, baby, baby, baby, baby, baby, baby, ooh, don't you hear it callin' me?"

Pentru că îmi place drama și pentru că îmi place ritmul ăsta. Pentru că Jimmy Paige este dat naibii, dar ăsta nu mai este un secret. Asta este.

In My Secret Life

"I smile when I'm angry / I cheat and I lie / I do what I have to do / To get by / But I know what is wrong / And I know what is right / And I'd die for the truth / In my secret life"

O melodie infinit mai frumoasă decât numărul audițiilor. O melodie de care nu m-am săturat niciodată și la care revin mereu cu drag și cu același frumoase sentimente. Nu știu dacă este timbrul vocii sau dacă este povestea spusă, dar melodia asta m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea de la prima secundă. Și regret doar că nu am scris mai devreme despre ea.

"I saw you this morning / You were moving so fast / Can't seem to loosen my grip / On the past / And I miss you so much / There's no one in sight / And we're still making love / In my secret life"

Are un amestec de nostalgie cu prezent și o clipă din viitor, toate în proporții excelente și fără nici un pic de surplus.

"Looked through the paper / Makes you wanna cry / Nobody cares if the people / Live or die / And the dealer wants you thinking / That it's either black or white / Thank God it's not that simple / In my secret life"

Iar finalul... Finalul este cât toată melodia și îmi ia toate aplauzele din suflet.

"I bite my lip / I buy what I'm told / From the latest hit / To the wisdom of old / But I'm always alone / And my heart is like ice / And it's crowded and cold / In my secret life"

Nu cred că există o melodie care să mă facă să sper în mai bine decât asta, așa cum nu cred că este o melodie care să mă facă să reflectez mai bine la ce am trăit până acum în viața asta, cu amintiri bune și mai puțin plăcute. Închin un pahar de vin bun în cinstea unui mare artist și a unei mici capodopere, cu gândul la liniștea unei plaje ce veghează un asfințit de final de august.

The Longest Wave

"Maybe I'm the right one / Maybe I'm the wrong / Just another play, the pirate, and the papillon / Time to call it a day / Maybe you're my last love / Maybe you're my first / Just another way to play inside the universe / Now I know why we came"

Azi dimineață când mă relaxam în fața calculatorului și încercam să pornesc ziua de undeva, niște versuri mi-au atras atenția. Și imediat m-am gândit la tine, la noi, la weekend și la cât de bine ne-am simțit împreună. Îmi place noul album și încă descopăr melodiile lui, dar asta m-a legat de tine și de povestea noastră. O altă piesă ce se desfășoară pe scena universului și pe care abia după ce te-am cunoscut am aflat cum să o joc. Și îți mulțumesc pentru că m-ai învățat să o joc atât de bine, îți mulțumesc că m-ai învățat să improvizez și să nu mă opresc în greșeli, ci doar să le accept ca parte din mine și să încerc să nu le mai repet. Mi se pare extrem de melodioasă și după cum îți ziceam și în seara asta, oarecum introspectivă. De asta îmi și place, cred. Poți simți sentimentele din ea, le poți atinge. Da, îmi lipsește chitara lui John, dar ca și melodie cred că Josh a făcut o treabă bună, din moment ce acordurile care sunt ascunse la bază sunt extrem de calde și de inspirate. Și da, mă gândesc la tine, mă gândesc la mine, mă gândesc la noi doi de la început și la noi doi de acum.

"Throw me all around / Like a boomerang sky" este despre cum și cerul are nevoie de un stăpân care să îl arunce și să îl prindă înapoi, despre cum toți avem nevoie de acel cineva.

"Whatever you do / Don't tell me why" este despre a ne păstra magia noastră interioară, de a nu explica mereu ceea ce simțim și a lăsa mereu ceva de descoperit.

"The wave is here / Waiting on the wind / To tell my side" este despre cum viața a decis cine să meargă pe valul nostru, alături de noi.

"Two centipedes stuck / In one glass jar" este despre rutină și despre iluzia unei libertăți absolute. Și apoi ajungem la refren, el fiind și cel care mi-a atras atenția. Am fost împreună de mână pe cel mai lung val de până acum și am învățat să privim doar înainte. Am învățat să credem în noi și să doborâm orice obstacol. Melodia asta este despre toate obstacolele pe care le-am cucerit până aici, este despre faptul că te iubesc și că am încredere că putem merge la nesfârșit pe acest val pe care doar împreună l-am îmblânzit. Te sărut și să nu uiți că ești perfectă!

Ascension

"Woman / You do fine on your own / You're free to cry and you don't even have to wipe your eyes / You once saved me / And now I'm where you want me to be / Ascending endlessly and I don't even have to try"

Cât de bine rezumă aceste versuri starea mea. Cândva mă simțeam pierdut, lipsit de încredere și nu credeam că voi putea realiza ceva în viața asta. Orice încercam să leg se destrăma și cumva totul te avea pe tine la origine, femeie. Am rătăcit atâția ani cu tine mereu aceeași în sufletul meu și mereu alta în brațele mele. Și printre atâtea melodii, atâtea sentimente, atâtea încercări, la un anumit moment te-ai oprit din metamorfoza ta și mi-ai zâmbit. Și când ai făcut-o m-ai salvat și mi-ai dat toată încrederea de care aveam nevoie. Și am putut pentru prima dată să fiu fericit și să mă bucur de tine fără frică. În schimb nu mi-ai cerut decât încrederea și ai lăsat schimbarea să vină de la sine. Am ajuns să fiu tu în oglindă, după cum ți-ai dorit. Femeie, tu ești cheia existenței mele, a mizeriei mele sufletești, a pasiunii mele trupești și a creativității mele spirituale. Cu tine și prin tine am devenit versiunea mea de astăzi, cu defectele pe care mi le-ai imprimat de când învățam să așez pe hârtie literele ce îți dau numele, cu realizările pe care le datorez în totalitate ție și stăruinței tale de a crede neîncetat în mine. Evoluez în continuu, distrug versiunile mele zilnice și construiesc în fiecare zi o nouă entitate. Și fac asta încă de când te-am cunoscut pentru întâia oară, femeie. Mă înec în gândurile mele, mă adun din propriile sentimente, mă dizolv sub indiferența ta. Dar am învățat să trăiesc și departe de tine, ascuns în adâncul meu, acolo de unde m-ai învățat să te țin afară. Și ca o impuritate, sentimentul iubirii se strecoară mereu în acea întunericime de unde mă nasc în fiecare zi. Vezi, femeie? Te iubesc cu fiecare instanță a mea, tot mai liberă, tot mai bună, mereu în ascensiune. Tu m-ai învățat asta. În toate formele tale, în toți anii mei. Sunt un simplu muritor în fața nemuririi tale, femeie. Dar sunt un muritor pe care l-ai salvat, l-ai învățat să iubească și pe care acum îl găsești modelat după cum ți-ai dorit. Ai fost lipsită de chip, dar niciodată de sentimente și mereu prezentă în viața mea. Femeie, sunt azi un om datorită ție!

Rehab

"I don't ever want to drink again / I just, oh, I just need a friend / I'm not gonna spend ten weeks / Have everyone think I'm on the mend"

Accesoriile banale sunt de obicei cele de calitate îndoielnică. Îți faci treaba cu ele o perioadă apoi începi să observi diverse inconveniente sau mici defecte. Și odată ce le observi vei ști mereu că sunt acolo. Poți să le ignori pe ele sau poți să ignori respectivul accesoriu. La urma urmei moda se schimbă și nimic nu rezista timpului. Dar timpul întoarce moda și este posibil ca să te trezești căutând acea bucată îndoielnică de material. Și e posibil să ai o surpriză atunci când o vei redescoperi. Să fie la fel ca pe vremuri sau acum e mai bună? Defectele sunt tot acolo...

Dark Necessities

"Comin' on to the light of day / We’ve got many moons that are deep at play / So I keep an eye on the shadow's smile / To see what it has to say / You and I both know / Everything must go away / Ah, what do you say?"

După atâția ani de așteptare este în sfârșit aici. Primul single de pe cel de-al doilea album cu Josh. L-am așteptat cu nerăbdare pentru că eram sigur că Josh va crește. Însă am fost puțin dezamăgit de faptul că din nou lipsește chitara. De fapt nu lipsește, dar nu are consistenta pe care o doream. Îi lipsește "vocea" ca să  spun așa. Blestemat să fii, John! Ne-ai răsfățat atâția ani cu tot ce era mai bun și acum am ajuns să ne mulțumim cu un pian emulat. Linia de bass de la intro este aproape identică, notă pe notă ca la "Can't Stop". Versurile sunt OK. Anthony încă mai poate scrie. De fapt mesajul albumului este despărțirea după o relație de doi ani cu Helena. El a spus-o, așa că îl cred. Altfel m-aş fi gândit că melodia preferată a lui Anthony de pe noul album, "The Getaway", poate fi un mesaj ascuns care să reprezinte ultima gală pentru formație. Nu este totuși exclus ca acesta să fie ultimul lor album. Dacă s-ar decide să încheie aici, nu mi-ar părea rău. Aș suferi mult, dar nu aș vrea să îi văd chinuind melodiile legendare, la fel cum nu aș vrea să îi văd nici pe ei sub standardul impus atâtea decade. Îi iubesc prea mult ca să îi văd chinuindu-se să mai trăiască puțin din gloria vremurilor apuse. Totul depinde însă de turneul noului album și implicit de succesul acestuia. Deși personal nu cred că această formație va mai reveni vreodată la nivelul din era Stadium Arcadium, unde toți patru au fost la maximul lor. John s-a retras de mult și sunt oarecum împăcat cu ideea că nu va mai reveni niciodată. Josh pare încă prea timorat, prea apăsat de locul pe care îl ocupă și tocmai de aceea cred că este un punct de turnură mai mare decât a fost primul album făcut după plecarea lui John. Așteptările sunt mai mari acum, în special de la Josh, care deja trebuie să dovedească faptul că a trecut peste tracul de începător. Și să pună niște chitară în formația asta, că nu au devenit celebri datorită pianistului! Blestemat să fii, John! O să bântui formația asta până la epuizare. Dar și dacă va fi invers? Dacă Josh mă contrazice și albumul merge iar la platină? Mai e puțin până în iunie și vom afla. Ah! Anthony este corbul, Flea este ratonul, Chad este ursul - desigur, iar Josh este fata. Anthony are încă o imaginație bună. De aceea o să îi iubesc mereu pe toți!

Omission

"Omit myself / (Take myself from your eyes) / Omit myself as a favour for god / (All my rights are evryones enemy)"

După un weekend minunat, într-un loc frumos, într-o cameră atât de primitoare. O să îmi lipsească acel verde deschis, o să îmi lipsească să văd muntele cum este învelit în nori și strada cum este străbătută de "licurici" noaptea. Îmi va lipsi liniștea pe care am simțit-o acolo, lumina care mă mângâia prin geam la duș, modul în care timpul trecea și nu mă simțeam aiurea dacă nu fac nimic. Îți mulțumesc pentru această șansă. Și pentru că ai împărțit cu mine această, poate ultimă, vizită. Am ales "Omission" de la John pentru că este o melodie fericită, dar și tristă în același timp. Doar John putea face un așa cântec, care să cuprindă perfect starea mea de acum. Îmi e ciudă că nu pot face toate lucrurile să fie bune, toată lumea sa fie fericită, nimeni să nu cunoască sărăcia, mizeria și să aibă tot ce visează. Toată lumea ar trebui să aibă un corp cald lipit de el noaptea, toți ar trebui să iubim măcar o dată în viață, toți ar trebui să putem proteja ceea ce prețuim. Și nimeni nu ar trebui să fie lăsat în urmă. Nimeni și nimic nu ar trebui omis. Sunt fericit, deși sunt trist. Aș vrea să pot repara tot ce este în neregulă în lumea asta, toată nedreptatea. Și dragostea ar trebui să fie unica unitate de valoare. Suntem atât de efemeri și facem atât rău în atât de puțin timp, încât nu pot să cred că alegem asta în loc de a fi mai buni, de a împărți dragostea cu cei de lângă noi. Omitem tot și pierdem tot, doar din egoism. Stop.

Midnight

"Things will never be the same / Still I'm awfully glad I came / Resonating in the shape of things to come / Never waiting when I know there's only one / Messed it up but rest assured / No one ever thinks they're cured / Just a minute while I reinvent myself / Make it up and then I take it off the shelf"

Mă simt sfărâmat în mii de piese. O nouă seară în care ritmul mă oprește. Dezamăgire totală. Nimic nu mai sună cum trebuie. Degetele au pierdut antrenamentul, mintea concentrarea și de ce? O lună de pauză, o coardă care zumzăie și un eu indolent care nu o schimbă. Să fie ăsta finalul? Am urcat până aici doar ca să cad în gol? Am țintit prea sus? Aș vrea să dispară toată această neputință. În schimb ea mă acaparează și... mă învinge.

Iubesc "Midnight" pentru că este exact pentru nopți ca asta, când mă simt pustiu, învins, dar cu un pic de speranță rămasă. Este și liniștită, dar și cinstită, este ca și cum ai fi în fața unei oglinzi și poți vorbi cu tine însuți. John a fost cel mai bun!

Drugs

"Damn Ma, I love you like the lah, the ganja / Sensimilla, can I feel ya / All I wanna do is touch ya / The ultimate rush, you're drugs baby / To my niggaz that trick a little / To my bitches that suck dick a little / While they niggaz lick the middle"

Știu ce gândești :) Dar pauza asta muzicală este benefică pentru că am timp și răbdare să descopăr și altceva în afară de John. Și este prima dată după mulți ani în care pot face o astfel de pauză și să mă simt bine. Mai întâi a fost un interviu și apoi am alunecat spre East Side pentru a descoperi mai mult din muzica lui Biggie. Știam și de el și de Kim și ascultasem câteva melodii de-ale lor, dar nu mă încurajasem la un album. Cumva Kim mi-a atras atenția cu Hardcore și așa am descoperit câteva piese care mă fascinează. Asta este una dintre ele. Și da, recunosc că nu am gânduri tocmai nevinovate când o ascult și mă gândesc la tine. Are ceva atrăgător în modul în care cântă, cel puțin pe versiunea de studio, ceva incitant. Nu sunt doar versurile, care au sau nu au prea multă relevanță, ci modul în care le cântă și beat-ul de pe fundal. Este ca și cum ai asculta un film pentru adulți la căşti, fără nici o imagine. Totul constă în imaginația ta și în limitele fanteziilor tale. Azi am ascultat în căşti pe repeat melodia asta, am setat bass-ul mai sus și m-am lăsat purtat în gândurile mele cele mai ascunse alături de tine. Și recunosc, a fost o călătorie foarte indecentă. Cumva mă simt ca un licean atunci când o ascult pe Lil' Kim :)) E greu de înțeles și îmi vine și mie greu să explic, dar este ceva drăguț. Te iubesc și îți amintesc că ești singurul drog de care am nevoie, la fel cum spune și melodia.

Close To My Fire

"Strike a match and set me on fire / Watch it burn and flames getting higher / You light me up, sweet old desire / So won’t you come close to my fire?"

La mulți ani!

PS

I saw you in the church yard
There was no time to exchange
You were getting married
And it felt so very strange
I guess I didn't see it coming
Now I guess it's me who's bumming
Dreaming of the golden years
You and I were mixing tears
Not today
Not for me but someone
I never could get used to

The Empty’s Response

"Behind the sky there I'm / I'll try to reach you / Without clear what disguise / I am nothing"

Hey! Vroiam să îți mulțumesc pentru weekendul ăsta și pentru că mă faci să cred în mine atunci când uit asta. Și pentru că mă faci să cred în mai bine. Și pentru că nu îmi mai este frică de schimbare. Și pentru că ai răbdare cu mine. Și pentru că ai răbdare cu mine ȘI cu chitara mea. Și pentru că fără tine nu aș fi avut acea chitară. Și pentru că mă inspiri să pun mâna pe ea și să repet zilnic. Și pentru răbdarea ta. Și pentru că știi să mă strângi în brațe și să mă faci să mă simt lipsit de orice griji. Și pentru că uneori par că sunt gol și totuși nu renunți la mine. Și pentru că datorită ție scriu aceste rânduri. Și pentru că în final știu că totul va fi bine. Și dacă nu e bine acum, înseamnă că nu suntem la final. Și pentru că mi-ai adus aminte de asta și m-ai făcut să râd. Și pentru că te iubesc!

Don’t Forget Me Part 1

"Sometimes a song about dying / Is the same song about being / Just being alive"

Este dincolo de cuvinte outro-ul făcut la Calgary în 2006. Da, știu: mai sunt câteva luni și vor fi trecut deja zece ani de atunci. Și? Lucrul ăsta nu ia nimic din strălucirea unuia dintre cele mai bune outro-uri pe care le-am auzit până acum. Este dincolo de lacrimi și regrete; cumva John trece de partea fizică și impregnează notele direct în suflet, în partea spirituală. Mă duce cu gândul la o fantomă singură și tristă a cărei unică și cea mai de preț abilitate, aceea de a trece prin orice, este în același timp și blestemul ei pentru că nu poate simți nimic. E ciudat să încerci să pui în cuvinte ceea ce John a lăsat să se piardă din sufletul său prin intermediul chitării în acea seară început de toamnă, început de septembrie. Atât de multă melancolie se prelinge din fiecare notă, atât de multe regrete. Cumva cred că Anthony a sesizat direcția în care mergea outro-ul și a încercat să îi dea o notă de optimism improvizând versurile de final. De fapt sunt sigur că asta a vrut să facă din moment ce încearcă să schimbe percepția finalului dinspre dispariție spre speranță. Dacă partea de curcubeu din celulă ar fi avut nevoie de o melodie, atunci acest outro era singura variantă. Outro-ul este exact acel vers imaginat de John pe note. Efectiv mă depășește intensitatea acestui outro și nu vreau să îl mai stric prin cuvintele mele. Pe repeat! Iar și iar. Și iar!

Wu-Tang Clan Ain’t Nuthing Ta Fuck Wit

Căşti cu un bass bun, volum ridicat puțin peste medie și relaxare. Rime, ritm și amuzament. Am uitat cât de buni au fost Wu-Tang. Dar niciodată nu e târziu să îi asculți.

Falling

Nu am nevoie de o sărbătoare comercială ca să îți spun ce simt și tu știi asta. Dar vreau să îți spun cât de bine m-am simțit în seara asta și cât de mult mă bucur că am împărțit toate emoțiile și bucuriile zilei de azi cu tine. E ciudat cum Universul are grijă de noi și mereu ne aduce aminte cât de norocoși suntem să avem persoane speciale lângă noi. Mă faci să mă simt complet, să simt că pot reuși orice îmi propun. Ca dovadă am ajuns acasă și am repetat riff-ul de la Snow pentru că simțeam că nu mă pot culca fără să îl cânt și fără să mă gândesc la tine, la noi și la cât de frumoasă a fost această zi. Îți mulțumesc pentru arta sufletului meu pe care mă ajuți să o descopăr.Falling pentru că pe ritmul ei inima mea trăiește aventura sufletului meu alături de a ta. Falling pentru că mă gândesc la fiecare vară a noastră. Falling pentru că nu mă satur să mă îndrăgostesc de tine în fiecare zi și pentru că fiecare zi e prea scurtă pentru a-ți spune cât de mult te iubesc!

Hands

"His whole world she does intoxicate / His own hands lie farther in decay / We're meant to be unplayed"

Dacă tot am început cu Ataxia aseară am decis ca să continui pe aceeași notă. Nu de alta dar, după cum am scris și ieri, vroiam de multa vreme să scriu despre melodiile lor. Ieri am scris despre una din melodiile de pe 'Automatic Writing' și azi despre o melodie de pe cel de-al doilea album, album ce poartă numele de 'Automatic Writing II'. Melodia de față este preferata mea de pe acest album datorită simplului fapt că este cea mai melodioasă. Dacă stau bine și mă gândesc este cea mai melodioasă creație din tot repertoriul Ataxia. Prima dată când am ascultat-o m-am gândit imediat la riff-ul de intro de la "Around The World". Și construcția pe fret este asemănătoare. De fapt încă fac analogia asta de fiecare dată când o ascult și recunosc că mi se pare puțin ciudat. În general, John a ținut departe orice influență din ceea ce a făcut cu RHCP față de ceea ce a lansat el. Așa că aici chiar mi se pare ciudat, dar poate e doar imaginația mea.

Melodia este foarte drăguță, cu un mesaj despre "mâini" în contextul în care mâinile sunt cele care leagă prietenii, iubiri, note pe instrumente și cam orice se întâmplă în viețile noastre. Indiferent de formă, de mărime, de culoare, de vârstă, mâinile sunt cele care ne pun în contact fizic inițial cu toți cei din jur. Prin ele transmitem dragostea persoanei iubite, cu ele ne salutăm cunoscuții, pe ele ne bazăm când lăsăm imaginația liberă pe pânza unui tablou, pe o foaie de hârtie, pe filtrul unei țigări. Mâinile sunt cele care ne îmbrățișează, mâinile celor dragi ne strâng la piept noaptea, mâinile celor iubiți se încrucișează când fac dragoste. Și cu toate astea ele sunt invizibile pentru majoritatea dintre noi, deși ele poartă dovada iubirii dintre un bărbat și o femeie. Dacă stau bine și mă gândesc nu știu nici o altă melodie despre mâini. E al naibii de amuzant și de ciudat în același timp. Ziceam mai sus puțin că tot mâinile sunt cele care merg pe instrumente și exprimă prin note o hartă a sufletului nostru. Ideea este aici: "Bands, down the hall / Don't know they're small / I'm picking out the day / When I will be upstaged". Nu este vorba despre formații, cât despre mâinile care fac extragerea momentului reușitei. Mâinile au decis războaie, mâinile au decis opere de artă și tot ele își cântă propria melodie. Este un cerc. Formă geometrică perfectă. Nici nu mă așteptam la altceva din partea lui John. Dacă acum câteva seri scriam despre decizia ciudată în cazul numărului strofelor de la "The Immigrant Song", aici este vorba despre o perfecțiune absolută. Și ca note și ca ciclicitate și ca mesaj.

Știu că Ataxia nu este pe gustul tuturor. Este greu de apreciat o astfel de muzică și totuși exact asta mă face să apreciez curajul lor de a experimenta. Versurile sunt încă între luciditate și umbre, la fel cum era și cel care le-a scris la acel moment. Dar, ideea din spatele lor este cea care contează. Și care nici de această dată nu a dar greș. Închei acest text scris cu mâinile pe display-ul unui telefon mobil și mă culc cu speranța că mâinile tale mă vor îmbrățișa în vis.

The Sides

"People want to whisper when they shout / It's 'cause on the inside, they're in doubt / Life won't change today / I cover up my face / At my only rate / It's just my time to fade"

Ataxia! OK. Tot John :) Am descoperit acum vreo doi ani proiectul lui din 2004. Adică unul dintre ele, pentru că 2004 a fost unul dintre cei mai buni ani ai lui, cu foarte mult material lansat sub diferite genuri. Toată muzica făcută de Ataxia este creată de John, Josh la tobe și sintetizator (cine se gândea că Josh îl va înlocui pe maestrul său?) și la chitară bass Joe Lally de la Fugazzi. Formația a făcut toate melodiile de pe cele două albume, singurele lansate, în doar două săptămâni. Este incredibil cât de mult talent au avut de pus la un loc și cât de bine a rezultat muzica lor.

Primul lucru pe care l-am simțit ascultând Ataxia a fost un sentiment de apăsare, de greutate. Adică nu este genul de muzică ce deschide cerul și aduce un curcubeu. Dimpotrivă. Este un gen întunecat, greu de digerat, cu destul de puțină culoare. Dar odată ce treci peste repulsia inițială cauzată de întunericimea sunetului totul devine genial. Înțeleg că nu se poate dansa, dar nu este genul ăla de muzică. Vorbim despre ceva alternativ și nu comercial. Și sincer nu credeam că există vreun show live. Adică eram sigur că nu există pentru că eram sigur că live nu poate suna ca pe album. Și cât am greșit gândind asta. Spre bucuria mea există câteva înregistrări cu show-uri live și totul sună exact ca pe album. Nu știu cât talent poate exista în John, dar ideea este că poate cânta așa ceva live fără nici o problemă. Ah! Și este singura ocazie când l-am văzut folosind și alte chitări decât cele obișnuite. "The Sides" reprezintă din punctul meu de vedere cea mai bună melodie din primul album. Este cea mai echilibrată ca și sunet. Restul sunt extrem de întunecate și de grele. Sunt frumoase, îmi plac, le ascult cu mare plăcere, dar asta e preferata. Este ca un furnal la turație maximă și nu doar ca energie și efect, dar parcă și ca temperatură. Efectiv este atât de multa energie pusă în ea încât parcă degajă căldură. Îmi place mult și ca mesaj, faptul că repetă într-una că nu se va schimba nimic este superb deoarece el exact asta face: reluând aceeași idee schimbă tot. Dacă reiei un lucru, chiar dacă îl vei face la fel, tu te vei fi schimbat la finalul acelei repetiții. Ideea este oarecum aceeași care va fi reluată cinci ani mai târziu în Empyrean pe melodia "God": în fiecare dormim (murim) pentru ca a doua zi să fie o zi noua (înviem); chiar dacă ciclicitatea există, acțiunile diferă. Ăsta cred că este mesajul și aici, de unde și numele de părți. Sunt convins: "Life won't change today / It's just my time to fade" este despre viață, dar în același timp despre stingere. Părțile care se urmează una pe cealaltă și care în ritmicitatea lor creează viața așa cum o știm. Nu știu dacă am dreptate. Doar John știe însemnătatea lor, dacă există așa ceva. Știu doar că îmi place atât de mult muzica asta grea și nu știu dacă "bolnăvicioasă" este un termen corect, dar îmi place să îl atribui în cazul ăsta.

Ataxia nu este ceva mainstream, nu este ceva comercial. Ataxia este un sound pentru întunericimea sufletului, dar în același timp anti-depresiv. Este ceva întunecat fiind exact opusul întunericului. Ca și cum ai pune ceva în fața unei oglinzi și nu s-ar reflecta nimic. Mă fascinează toată creația lor. Singurul regret este că au decis să termine proiectul atât de repede. Dar, după cum declara John, creativitatea unui grup nou este maximă pentru două săptămâni. Da. Două săptămâni și apoi nemurire.

The Immigrant Song

"Valhalla, I am coming!"

Ziceam că o să mai scriu câte ceva despre LZ pe măsură ce mai descopăr lucruri noi de la ei. Și melodia asta este unul din acele lucruri care merită menționate. Mi-a plăcut de când am ascultat-o prima dată și îmi pare rău că nu are decât două strofe. Cred că merita cu prisosință mai multe, pentru că partea de final are prea multă energie și prea puțină substanță pe care să se așeze. Îmi place că are aerul unui cântec de război din antichitate, cu hoarde de luptători ce se avântă în luptă. Sunetul este magistral și este fascinant cum reușesc să creeze impresia de atac dezlănțuit, de praf care plutește în aer, care încearcă să se așeze și nu reușește din cauza luptei duse pe acel petec de pământ ce l-a ridicat. Este pur și simplu imposibil de catalog într-un gen anume. Prea multe influențe și prea puține copii. Cumva melodia asta are propriul stil. Și da, modul în care este pronunțată acea incantație străveche a luptătorilor nordici este, cel puțin pentru mine, deliciul întregii melodii. Dacă la început mi s-a părut ciudat, acum mi se pare hipnotizat modul în care versul acela este rostit. Înainte de orice alte influențe, a fost sunetul de la "The Immigrant Song" care a influențat mult din ceea ce a urmat. Valhalla, I am coming!

Stairway To Heaven

"And as we wind on down the road / Our shadows taller than our soul / There walks a lady we all know"

Ooo, cât m-am înșelat cu asta! Un așa epic-failure nu am mai avut de mult. Am dat-o în bară destul de rău și am realizat destul de târziu. Adică da, auzisem despre "stairway" cu mult înainte de a intra în lumea chitării. Era ceva ce toți lăudau, unii mai şoptit, alții mai tare. Dar era Led Zeppelin. Adică cine nu a auzit de ei? Dar cine să îi asculte? Asta era întrebarea. Derulăm pe repede înainte și hop! Apare John în peisaj. Studiez asiduu viața și opera, ca să fiu și un pic amuzant, în ton cu starea de spirit și văd la influențe LZ. Hmmmm. Prima melodie pe care John a vrut să o învețe a fost exact asta. Avea 7 ani. Problema a fost că i-a cerut profesoarei să îl învețe solo-ul. Omul era onest și știa ce vrea, deși avea chitară rece în brațe. Profesoara i-a spus că nu îl poate învăța solo-ul și că mai bine ar învăța acordurile. John a refuzat susținând că dacă nu știe solo-ul poate să nu îl mai obosească. Și râdeam când am citit! Caut pe YouTube celebra melodie. O ascult un pic. Nimic. Zic imediat că e ceva în neregulă cu mine. Încă o dată "Play". Nimic. Nici un sentiment. Nici un sunet. Nimic! Zero. Nada. Nu îmi plăcea nimic. Nu înțelegeam de unde atâta patos. Trece ceva timp și iar mă lovesc de ea. Nebunie și la radio într-o dimineață cu ea. Zic OK: este vorba despre Jimmy Paige. Nu vorbim despre un amator. Nu. Omul a marcat generații. Hai să o mai încerc o dată. Trecuseră deja vreo 2-3 ani de la prima încercare. Sper să nu greșesc. Și începe. Sună binișor. O las să curgă în timp ce muncesc. Drăguță! Și deodată, BAM! Mă izbește solo-ul lui Paige. Doamne, ce imaginație! Nu știu de ce nu a produs înainte acest declic, dar pur și simplu acum totul suna genial și căpăta în sfârșit sens. Toată reclama, toată lauda, toată istoria! Totul devenise clar. Nu am mai încercat să ascult versiunea de album, cum încercasem prima dată. Sincer să fiu nici nu îmi pasă cum sună aia. Versiunea live este singura care contează. Este ceva dincolo de cuvinte. Nu am stat să ascult versurile cu atenție, nici să încerc să înțeleg povestea. Am fost puțin superficial din punctul ăsta de vedere, o recunosc. Dar cum sună partea de chitară. Este pur și simplu WOW! Adică John, John! a fost fascinat de ea și acum am înțeles de ce. Superbă melodie, iar prestația live este dincolo de cuvinte. Jimmy Paige este un zeu, lângă John. Și Led Zeppelin, despre ei am mai scris și am să mai scriu pentru că încep să îi descopăr și sunt efectiv fascinat. Oooo, cât m-am înșelat cu asta...

Hotline Bling

"You used to call me on my cell phone / Late night when you need my love / Call me on my cell phone / Late night when you need my love / And I know when that hotline bling / That can only mean one thing"

Recunosc că îmi plac destule melodii de la Drake, deși nu îmi place de el ca și artist. E un paradox, dar îl accept. Îmi plac pentru că acoperă un spectru destul de larg de scenarii, au un ritm bun și pot fi ascultate în diferite stări de spirit. Azi am avut numai pe repeat melodia asta. Nu știu de ce, dar ritmul ei mă fascinează. Adică știu că este super editată, că live o să sune oribil, dar pur și simplu nu îmi pasă. Drake nu e artist de live, dar versiunea de studio este perfectă. Pauză. Și acum din nou repeat!

Rebel, Rebel

"You've got your mother in a whirl / She's not sure if you're a boy or a girl / Hey babe, your hair's alright / Hey babe, let's go out tonight / You like me, and I like it all / We like dancing and we look divine / You love bands when they're playing hard"

Nu am fost și nu am devenit fan David Bowie. Sunt însă un fan al muzicii bune, chiar dacă nu este a ardeilor mei iuți. Mi-a plăcut însă ritmul acestei melodii. Nici celelalte de la el nu sună rău, dar trebuie să mai ascult un pic până să mă decid. A influențat atâtea generații, inclusiv pe J. Fru, ceea ce spune destule. Un rebel ascultă orice fel de muzică și învață câte puțin din toate genurile. Așadar, sunt un rebel! R.I.P. David Bowie!

Ba Sigur Că Da

Ăsta e răspunsul la întrebarea ta. Aseară m-am simțit cu adevărat bine pentru că așa cum pot eu, limitat tehnic și aritmic, am reușit să cânt o melodie suprapus și chiar a fost sinceră aprecierea prietenului meu. Și știi care e faza? Că pentru prima dată de când mă chinui m-am simțit apreciat. Nu am primit un "îhîm" de după un display de telefon și nici un "braaaavo" aruncat ca să fie. Poate greșesc, poate nu, dar el chiar a fost încântat de ce am putut cânta. Și asta contează și mi-am dat seama. Dacă nu te bagă nimeni în seamă o faci degeaba. Nu am nevoie de laude false sau de încurajări seci, pentru că știu foarte bine cum sună și unele și altele. De fapt nu mai am nevoie de nimic legat de capitolul ăsta pentru că am decis să nu te mai plictisesc cu el. Adică asta fac acum: efectiv te plictisesc. Știu că mi-am descoperit pasiuni noi cam târziu, dar asta este. Și nici nu trebuie să mă suporți prea mult oricum. Pentru câteva ore aseară chiar m-am simțit cu adevărat bine pentru prima dată de când cânt. Ai fi putut avea răbdare ca să găsim o soluție, cum am făcut apoi când l-am sunat pe el. Dar nu. Îți "mulțumesc" că cel puțin mi-ai arătat cât iti pasă de subiectul ăsta. Așa cum am zis și mai sus promit că nu te voi mai deranja cu el niciodată. În concluzie, da, mi-ai stricat seara asta și tot entuziasmul și da, sunt supărat. Nu mai am nevoie de nimic legat de subiectul ăsta. Noapte bună!