Doin' it right

"Doin' it right / Everybody will be dancing / And we're feeling it right / Everybody will be dancing / And be doin' it right / Everybody will be dancing / When we're feeling all right / Everybody will be dancing tonight / If you do it right / Let it go all night / Shadows on you break / Out into the light / If you lose your way tonight / That's how you know the magic's right"

Ei bine, 28 s-a dus. Sa vina 30! :) Si sa imi aduc aminte de ce a fost 28 atat de frumos:

"Hear say"
"Moments have you", All around you is to feel and watch you
They make patterns to peel the sound
And I find it a pain that goes along
With being in chaos's order
It has fears of you being there rising up
Like who you're introduced to saying goodbye
All again and you're always free now
I didn't fake this so you could fade away
I've been careful to take what I've spent
I remember every end
"The first season", Let the pretend take over
And that season be the first
Shadows we're in become us
So we set up interspersed
Between here and away
Become your space every day
Leave my lonely mind on a shelf
Keep flowing on adrift
I keep holding on to myself
Be humble, take it the slow way
As I'm aloud
Even holding on
My cell of space that holds me
"Within", There are so many things
that I don't understand
There's a world within me
that I cannot explain
Many rooms to explore
but the doors look the same
"Fortune faded", So divine
Hell of an Elevator
All the while my fortune faded
Never mind, the consequences of the crime this time my fortune faded
"Parallel universe", Deep inside of a parallel universe
It's getting harder and harder to tell what came first
Under water where thoughts can breathe easily
Far away you were made in the sea just like me
"Nobody weird like me", The freakiest show I know
Is the show of my own
Living my life in and out
Of the twilight zone
"Mistakes", Mistakes help one see
That you make your own surroundings
Life is a dream
And is made by inwardly seeing what you want it to be
Success has it’s trappings
You judge yourself based on how you think you’re seen
"Lightning bolt", She comes on like a stone
But you don't know where from she was thrown
Like a burning meteor from miles high
Looking for a place to land
She said, "Have you got yourself some sand?"
And whatever you replied, she took as yes
"Your eyes girl", Do you shine like a temple inside
Can I open your core
So gentle and wide
Like your eyes girl
Rack 'em up stretch 'em out
When they're tight
This acetylene torch is giving me sight
War cries girl
"Unreachable", Are we
Down for the same cause
We don't know what we stand for
When the moments start to crack
You do lose track where your head's at
And I am unreachable
One time, hit me where I turn right
I don't mean to be polite
Uniformed, spinning the world to the beat of my drum
"Today", Oh God
I can't be found when I'm dreaming
Words hard
I'm into the sound of their meaning
I am divorced from the image I've created
So many nights and days that are separate from the ages
Thank you for the lessons that I learned while John was sleeping
Whoever it seemed the Creator did the teaching
"Ah Yom", A slave in the fields one night
He's running along
Gets far enough to be a free man
And he's feeling so strong
That's how actions should be
Freeing
Step after step is our only choice in a walk
When we run at the mouth we jump back and forth
There's only one place I'm going
There's only one destiny
And if my mind tells me otherwise
Then it's a poor guide for me
"Blackeyed blonde", Pumpin' the blood through the heart of New Orleans
She's the mystic heat of the Bourbon Street dream
She's just made out of flesh and bones
But let me tell you little boy you better leave her alone
"Yertle the turtle", On a far away island of Salamasond
I said, Yertle the turtle was king of the pond
A nice little pond, it was clean, it was neat
The water was warm, there was a plenty to eat
Until one day, the king of them all
Decided the kingdom he ruled, was too small
I'm a ruler of all that I see but I don't see enough
And that's the trouble with me
"Johnny, kick a hole in the sky", Kill my trust if you must, but in my blood there is the lust
For life, that's right
Apache blood is in my heart, thrashing through me like a shark
Crashing through the dark

Blue Ocean Floor

"20,000 leagues away, catch up to you on the same day / Travel at the speed of light / Thinking the same thought at the same time / Heart beats at a steady pace / I'll let the rhythm show me the way, no one can find us here / Fade out and disappear"

A trecut ceva vreme de cand nu am scris nimic pe aici. Si mi-a lipsit. Mi-a lipsit sa iti scriu cat de mult insemni pentru mine, cat de mult ma gandesc la tine si cat de mult te visez. Dar pentru acest insistent "cat de mult" am ales cred, cea mai lenta melodie de pe albumul lui Justin. Si am facut-o cu un motiv special si nu intamplator. Am tot amanat acest post pentru ca simteam ca nu am inspiratie, dar nu vreau sa se termine anul fara sa il scriu si fara sa iti spun cat de mult te iubesc.

Stii ca se spune despre apa ca este elementul primordial, ca acopera o suprafata mult mai mare decat pamantul si ca are trei stari de agregare. Ahh, ce sintetic suna! Ti-am zis ca nu am inspiratie :) Insa apa este in acelasi timp si mister si forta. Este un mister pentru toate celulele pline cu povesti si comori pe care le ascunde, este o forta pentru modul in care isi poate schimba forma si starea pentru a cuceri orice tip de incatusare. Este culoare si este viata, este casa si departare. Este culoare pentru ca pacaleste soarele si ii fura razele doar pentru a le tine captive si a le deposeda de caldura si lumina. Este viata pentru oameni, dar si pentru lumea noastra. Este casa pentru toate povestile marinarilor si este departare pentru toate familiile lor. Apa reprezinta infinitul spus oamenilor, iar oceanul, ei bine, oceanul este cel care da limitele acelui univers. Am ales melodia asta pentru ca de multe ori m-am trezit deconectat de la realitate, plutind in oceanul acestei melodii care mi se revarsa din casti. Si m-am trezit deconectat de la realitate intr-o lume in care eram doar noi doi sub adancul oceanului, imbratisati si ascunsi de lumea pe care o stim, feriti de tipare, de bucle, de imaginea pe care o proiectam in exterior, de imaginea perceputa de cei din jurul nostru, departe de granitele fizice ale tuturor lucrurilor. Era oceanul tot care ne veghea in locul cerului, pentru ca visele sa nu se mai risipeasca printre stele. Si da, canta melodia asta lenta, ca o planeta care se stinge usor, dar care nu dispare niciodata. Si stii de ce oceanul ne ascundea? Ne ascundea de culoarea neagra. Nu exista decat acel albastru care inspira nemarginire, acel albastru cu nuante infinite pe care te racesti cu privirea la nesfarsit, fermecat ca irisul de un caleidoscop, asteptand forme si culori noi le fiecare clipire. Acel ocean... Tu! Tu esti oceanul in care ma descompun si ma recompun, tu esti cea care imbratiseaza si ma fereste de cerul unei lumi care si-a pierdut soarele si pe al carei cer straluceste doar negrul noptii. Fragmente de timp pierdute, nerostite, ruginite, pe toate le regasesc atunci cand suntem impreuna pe o mare noua si fugim de tarm. E un mod ciudat cum te regasesc din nou pe apa sarata, dupa ce am facut-o si in Song To The Siren. Mai conteaza oare ca esti "pesti"? :) Este un perete invizibil care tine momentul nostru invizibil. Respir sub apa, sunt nicaieri si peste tot, nu ma opresc din a te privi. Te iubesc!

Maine se termina si doi zero unu trei si ma bucur ca am reusit sa impart cu tine acest post la care ma gandeam de multa vreme si pe care il simteam prins dupa gratiile gandurilor mele. Am privit impreuna cum locurile superbe pe care le-am cuprins cu energia noastra au fost ambalate in poze si decojite apoi de ochi flamanzi, am ras si ne-am iubit ca si cum ne-am fi ascuns sub un ocean... Atat de albastru...

Fuck buddy

Chitara este amanta perfecta. Este "your ex" transformata in sex buddy. Te asteapta cuminte, stie ca te are inca in vraja ei si tu stii ca o doresti. Stie ce iti place si nu ii e frica atunci cand o pui deoparte. Ai incredere in ea si iti e frica atunci cand altcineva o viziteaza. Nu conteaza ca e tarziu sau devreme, ea te asteapta mereu pregatita. Depinde doar de tine sa fii la inaltime. Ca orice amanta iti cere doar timp, pasiune si rabdare. Chitara este ...

Some ghosts in my mind

" ...Hillel asked me, 'Would you still like the Chilis if they got so popular they played the Forum?' I said, 'No. It would ruin the whole thing. That's great about the band, the audience feels no different from the band at all.' There was this real kind of historical vibe at their shows, none of the frustration that runs through the audience when they jump around and can't get out of their seat. I didn't even watch the shows. I'd get so excited that I'd flip around the slam pit the whole time. I really felt like a part of the band, and all the sensitive people in the audience did too."

J.A.F.

"Well, we would dream, you know...? We would dream and we would talk about what we wanted to do. And we would talk about girls and music and... You know, Hillel wanted to be a rockstar. I didn't even know what that was, I was like 'Whatever you wanna do, man... I'm coming with you! I'm right with you, my friend!'"

A.K.

Dexter

“People fake a lot of human interactions, but I feel like I fake them all, and I fake them very well. That's my burden, I guess.”

Tocmai am terminat de urmarit ultimul episod al serialului si nu pot sa cred cat am crescut in atasament fata de personajul principal de-a lungul acestor sezoane. Va ramane mereu un serial special pentru mine, nu doar datorita subiectului total neconventional, cat datorita legaturii dintre personaje. De-a lungul sezoanelor sale, fiecare legatura dintre personaje este una fragila, una la care te astepti sa se termine in orice secunda. Este ca un fior ce iti merge pe sub piele, o neliniste care este mereu prezenta in sufletul tau. Asta mi se pare genial realizat, acest fior care nu are rolul de a te inspaimanta prin violenta scenelor si a vietii, ci care te sperie prin faptul ca iti arata cat de fragil este totul.

Desi eram cam reticent atunci cand am inceput sa il urmaresc prima data, am ales sa ma las purtat de intriga lui, sa vad ce aduce nou pe o piata sufocata de clisee. Si iata ca am gasit acel ceva, acel ceva care nu este niciodata definit printr-un termen anume, acel ceva care este in fiecare dintre noi, scufundat dincolo de suprafata. Este starea aceea care te macina atunci cand stii ca nu e bine ce faci, dar alegi sa nu iti pese si sa mergi inainte. Nu o faci pentru adrenalina, pentru recompensa sau altceva, ci o faci pentru ca asa simti. Anthony are un pasaj superb in cartea sa, in care spune ceva perfect adevarat si care, cel putin in cazul meu, se aplica de minune: fiecare om are un 25% din el  care nu este impartasit niciodata, cu nimeni. Cam despre asta este Dexter. Despre acel 25% din fiecare, despre acel "pasager" care ne insoteste mereu. Noaptea este si in cazul de fata aliatul perfect si deja nu mai mira cliseul etern in care eroul lupta si cucereste intunericul folosind armele lui impotriva-i. Cred ca e folosita noaptea si pentru ca in intuneric fiecare dintre noi isi indreapta privirea catre interior si vede ce gaseste. Unii gasesc demoni, altii curaj, o parte dragoste, dar majoritatea isi gasesc slabiciunile. Noaptea nu este servita ca un drog, ci ca si conditie esentiala pentru consumul drogului, oricare ar fi el. De ce mi-a placut Dexter atat de mult? Tocmai pentru ca atinge acel 25%, pentru ca alege sa dezvolte relatii fragile, dar intense, pentru ca reprezinta la modul absolut dualitatea umana si aceasta din urma este cea care ne reprezinta/defineste. Umbrele il pun in lumina pe adevaratul Dex sau lumina contureaza umbrele sale? Cred ca este o intrebare la care ar trebui sa cautam raspunsul si in interiorul nostru, cel putin din cand in cand. Referitor la cum sunt construite relatiile, vreau sa mai subliniez si faptul ca noaptea suntem, marea majoritate, mai fragili. Nu e vina noastra. Sunt limitarile fizice cele care determina acest lucru, dar din nou gasesc fragilitate ca panza a tabloului. Rita este si ea fragila in primele sezoane. De aici si admiratia mea pentru un serial care alege ca punct central fragilitatea sub toate formele ei. Este pur si simplu genial! Uitati de genul Starski si Hutch, de Law&Order sau orice alt erou care salveaza ziua. Nu. Aici este vorba despre cineva obisnuit care lupta pentru a-si salva viata, in ambele ei versiuni. Asta il face sa fie nu perfect, ci complet!

Dexter a fost altceva. A fost un serial atipic de la inceput si pana la sfarsit. Ceea ce nu i-a lipsit insa in nici un moment a fost adrenalina. Sper ca intr-o zi sa imi fac timp si sa il mai vad inca o data, pentru ca este un serial care merita cu prisosinta si o a doua vizionare. Pana atunci insa, voi lasa cutitele la ascutit si voi poza in angajatul obisnuit, cu o viata obisnuita si cu automatismele obisnuite.

Watching John

Sincer, nu am chef de tbt in seara asta. Am chef doar sa il urmaresc pe John cum face niste magie. Bine, cheful mi-a trecut si dupa o mica disputa pe xda, dar nu vreau sa las ca partea aia sa devina subiectul acestui post. Revenind la John, este o faza pe care o face in 1990 si care mi-a ramas intiparita in minte. Intamplarea face ca acel concert ruleaza acum pe televizor. Este un solo de final al unei melodii la care duce mana dreapta in capatul gatului chitarii si mana stanga o foloseste pentru strumming. Canta la chitara cu mainile incrucisate, pe scurt. Fascinant nu mi se pare doar asta, ci usurinta pe care o afiseaza. Adica multora dintre noi le-ar veni greu doar sa tina chitara in acel fel. Ma lasa fara respiratie miscarea aia de fiecare data, mai ales cand il vad pe John cat de natural o face sa para. Despre ce vorbesc eu aici? Pai e ca si cum te-ai gandi care este lucrul la care te pricepi cel mai bine si apoi sa incepi sa il faci cu mainile incrucisate :) Asta in timp ce esti si pe o scena in fata unui public care este cu ochii pe tine. Mmmm, asta da provocare! De asta imi place sa il si vad, nu doar sa il ascult. Yeaaaaah!!!!

Throwback Thursday - All Saints

Nu stiu de ce, dar simt nevoia sa scriu despre cat de frumos poate fi sa canti la chitara. Adica da, recunosc faptul ca sunt fascinat de John, dar de ce? Sunt atatia altii care sunt considerati a fi mai buni decat el, mai talentati, mai carismatici, mai completi. De ce tocmai de el? De ce tocmai acum? De unde aceasta pasiune? La naiba cu toata lancezeala din lumea asta. John a facut lumea sa fie mai suportabila prin muzica. Da, cred ca asta este una dintre cauze. Ma intoxic cu riff-urile lui, imi imping la extreme limitele saturatiei pentru ca nu ma pot satura din a-l urmari.

In 1997 eram deja un mare fan al MTV-ului si urmaream saptamanalul Europe Top 20. Imi aduc aminte cum stateam vinerea pana tarziu in noapte ca sa vad cine e pe primul loc in top, sa vad rocadele din varful clasamentului si nu in ultimul rand, sa ascult niste muzica buna. Se dadea si sambata in reluare, dar "fuck it!", cine sa urmareasca a doua zi? Curiozitatea e cel mai bun generator de adrenalina si entuziasm, iar tineretea este locul lor de joaca. Asa se face ca am auzit de aceasta formatie numita All Saints, despre care am crezut initial ca e din America. Nu concepeam ca Anglia sa aiba staruri muzicale pe atunci. Adica da, invatam limba engleza, dar la varsta aceea si mai ales in acei ani, America era inca cea mai tare din parcare, cum ne placea noua sa spunem. Urmarind topul am auzit si melodia de debut a acestei formatii si am concluzionat inca de la prima auditie ca este fascinanta. Era atat de melodioasa, atat de frumoasa si totusi atat de trista. Si mai era ceva care nu se potrivea in ea: strofa aia oribila de rap. O canta tipa de culoare. Era epoca de aur a boyband-urilor si a girlband-urilor, iar diversitatea se cauta, asa ca fiecare grup avea si un membru responsabil cu rap-ul. Si totusi, ce naiba cauta tipa aia de culoare care se chinuia sa faca sa para normal acel pasaj de rap intr-o melodie atat de completa FARA el? Pai, nimic. De fapt aia era singura lor parte originala, melodia fiind un cover. Dar eu nu stiam asta la momentul acela si nici nu banuiam ca voi afla povestea fascinanta, tulburatoare si neslefuita din spatele acelui cantec. Ei bine, in seara asta am urmarit inca o data videoclipul original al melodiei originale. La final am ramas privind in gol si intrebandu-ma de ce ar strica cineva ceva atat de frumos facand un cover pop? Astazi realizez ca traiam ultimii ani de glorie ai rock-ului, iar acel cover era doar un semn al pseudo-muzicii ce avea sa acapareze usor intreaga industrie. Poate ca par nostalgic, dar la naiba cu progresul... De fapt, despre progres vorbim aici? Cum poate fi comparata tehnica lui John cu ceva sintetizat? Cum sa reduci toate acele miscari ale degetelor, tot acel efort, la un cantec pop? Nu, postarea asta nu este despre Under The Bridge, ci despre acea formatie care a ruinat o melodie icoana a unei formatii legendare. Toata postarea este incalcita si plina de idei nefinalizate, intocmai ca si acel cover. De ce mi-a placut atunci? Pentru ca nu stiam originalul. De ce au facut un asemenea cover? Pentru bani si faima. Adica isi inchipuie cineva ca formatia All Saints din Anglia ar fi rupt topurile daca alegea sa isi faca debutul cu o piesa proprie de pe primul album, cu o melodie ca Never Ever sau Pure Shores? Hahahahaha! Nu vreau sa fiu rau, dar asta cred eu. Ca sa intelegi o melodie ca aceea trebuie sa stii intreaga istorie din spatele ei, trebuie sa intelegi ca un asemenea cantec nu se face pentru topuri, bani sau faima. Nu vreau sa mai vorbesc despre original in postarea ce acopera cover-ul, desi imi vine greu sa ma opresc aici. Astazi nu as mai putea asculta acel cover. Nu pentru ca nu mai suntem in 1997, ci pentru ca mi se pare ca suna ca o piesa cantata de niste wannabe's la un show de genul z-factor sau the voice.

Si ca sa inchei, ideea este ca am inceput sa invat chitara SI datorita melodiei originale. Un sunet de chitara, un riff, nu isi va pierde niciodata magia, la fel cum nici un sunet electronic nu te va impinge de la spate ca sa te apuci de chitara. Pana la urma asta este diferenta dintre original si cover: primul inspira, al doilea amuza. Anthony nu va canta niciodata originalul cu zambetul pe buze, in timp ce All Saints au timp sa isi dea coate ca sa nu mai rada. Merita totusi sa imi aduc aminte si de inocenta copilariei.

Mirrors

"Now you're the inspiration for this precious song / And I just wanna see your face light up since you put me on / So now I say goodbye to the old me, it's already gone / And I can't wait wait wait wait wait to get you home / Just to let you know, you are"

Si stii ca ti le scriu cu dedicatie! Pentru ca esti, asa cum spune si cantecul, imaginea pe care imi place sa o privesc in oglinda, imaginea eului meu perfect dintr-un univers paralel. M-am ferit de melodia asta pentru ca mi se pare comerciala, dar mesajul din final m-a facut sa ma regasesc si sa te gasesc inca o data, pentru a cata oara?, in sufletul meu.

Nu stiu ce sa spun altceva. Pare ca doar as strica ceva. Imi pare rau ca te-am neglijat in seara asta si nu trebuia sa las inceputul asta de saptamana sa ma prinda. Poate a fost si entuziasmul faptului ca mi se plimbase toata seara Californication printre degete si nu reuseam sa o fac asa cum imi doream. Stiu ca suna penibil si imi pare rau ca in loc sa imi gasesc linistea am descoperit o noua provocare. Sper insa ca vei intelege ca asta imi place sa fac acum si sa stii ca si Mirrors e pe lista mea de melodii de invatat :) Stiu ca nu iti va trece supararea asa repede cum mi-as dori, dar aceasta postare reprezinta acceptarea faptului ca stiu ca am gresit in seara asta. Si ca, spre deosebire de trecut, nu mai evit sa imi cer scuze. Sper sa intelegi ca imi pare rau si sper ca aceasta postare sa iti puna un zambet pe buze, altfel va trebui sa apelez la Justin Bieber cu efect de Trash Metal :)

Esti visul meu frumos si nu vreau sa las nici o clipa ca oglinda pe care o privesc sa devina opaca. Te astept in visul meu la noapte. Ma vei gasi la fel de indragostit de tine, asteptandu-te la intersectia dintre fericire si iubire, acolo unde ne intalnim de fiecare data. Te sarut!

Throwback Thursday - Say Hello

"And tricky time never stops / That moment walked me by / Without bothering to say"

Am ales 2005 pentru joia asta deoarece mi-am adus aminte cu placere de Deep Dish si de fascinantul lor hit. Bine, versiunea originala nu m-a prea atras, dar remixurile au fost cele care i-au atras notorietatea. Melodie electro dance, voce feminina suprapusa si succesul garantat. Din fericire si de aceasta data reteta clasica a functionat perfect. Si cat de mult ma bucur.

Imi aduc aminte ca la inceput nu eram convins de aceasta melodie. Cred ca trebuie sa ai o anumita stare ca sa o poti aprecia la intregul potential. Nu stiu daca melancolie, oboseala, fericire sau o alta combinatie, dar pe mine m-a gasit fericit in aceasta seara si a avut puterea de a ma face sa zambesc si sa simt ritmul cum mi se strecoara din suflet inspre piciorul drept care a inceput imediat sa tina linia melodiei. Cred ca este o melancolie ritmata, dar care exprima unul dintre cele mai puternice mesaje: entuziasmul noutatii. Sterg versurile albastre despre timpul parsiv ce alearga pe langa noi, versuri ce fac toamna de afara sa para si mai deprimanta decat este si ma opresc la acel "say hello". Acest indemn este de fapt intreaga melodie. Restul versurilor sunt doar un suport, doar un motiv pentru descatusarea ce urmeaza la refren. Salut, buna, servus, ola, hi, hello, ciao, bonjour, reprezinta toate cel mai important lucru: socializarea. Este acel prim moment, acea secunda a contactului initial, acea scanteie care aprinde un nou brat al fluviului de sentimente ce curg prin noi. Faptul ca fiecare dintre noi este unic face ca si fiecare salut spus sa fie asemenea. Si nu stiu de ce, dar de fiecare data cand am spus salut sau buna unei persoane noi am zambit. Am impartit acea emotie a primului pas cu interlocutorul meu si am fost fericit de fiecare data cand am avut ocazia sa intalnesc o persoana noua si asta pentru ca fiecare om pe care il intalnesti are puterea de a te schimba, de a te face mai complet. Nu sunt foarte bun la retinutul numelor, asta trebuie sa recunosc. Adica da, fac cunostinta dar nu retin numele. Insa niciodata nu uit sa zambesc si spun buna. Pana la urma acest buna este cel mai dificil pas. Este ca un cap de pod pentru orice relatie. Odata spus, numele si orice alta conversatie deriva intr-un mod natural. Nici macar limba nu mai conteaza. Hello este universal si din aceasta cauza nu cunoaste bariere. Este atat de insignifiant si de trecut cu vederea de toata lumea incat provoaca mereu consternare atunci cand lipseste de la locul lui. Mi se pare foarte ciudat ca o persoana sa te abordeze cu "Sunt blablabla. Ce faci?", in loc sa foloseasca "Buna! Ce faci?". Cred ca daca stii sa folosesti acest cuvant, poti evita si sa iti spui numele din prima. Da, cam atat de tare mi se pare. Faptul ca toata melodia este compusa din repetarea obsesiva a acestui "say hello" nu face altceva decat sa induca o dependenta de el. Pur si simplu partea cu "tricky time", in alte melodii motiv principal, trece pe plan secund pentru ca astept sa vina acel "say hello". Nu conteaza ca e refren, ci modul in care este indus ca fiind mai interesant decat orice vers. Si vocea aceea electrica. Wow! Este atat de bine aleasa. Subliniaza perfect magia acelui buna spus initial. Cred ca acel prim cuvant ne poate face sa ne indragostim la prima vedere, poate trezi in noi sentimente amortite sau uitate, sau poate deschide drumul unor prietenii care sa tina o viata. Imi place sa imi aduc aminte de 2005 si pentru ca atunci am cunoscut foarte multe persoane noi si acest lucru mi-a adus multe momente frumoase pe care acest "tricky time" nu a reusit sa mi le ia.

"Say hello" nu este doar o sintagma. Nu este un indemn si nu a fost niciodata doar ceva ca sa umplem spatiul incomod. Este modul initial in care aratam cine suntem, este prima scanteie de unicitate ce va defini relatia ulterioara si este magia pe care o purtam in interiorul nostru. Magia care ne transforma in vrajitorii ce subjuga acest "tricky time" si ne face sa ne aducem mereu aminte ca la inceput a fost intotdeauna un "buna".

Counting Stars

"Lately, I've been, I've been losing sleep / Dreaming about the things that we could be / But baby, I've been, I've been praying hard / Said no more counting dollars / We'll be counting stars, yeah we'll be counting stars"

Dupa multa vreme ascult inca o data o melodie de la One Republic care ma face sa dau volumul mai tare inca de la prima auditie. Cand i-am ascultat prima data in 2007 am fost sigur ca vor reusi sa scoata hit dupa hit, dar m-am inselat si mi-a parut rau cand au disparut in anonimat. Ma bucur sa vad ca au revenit cu o melodie atat de frumoasa.

Am vrut sa scriu despre Lana, dar mesajul acestei melodii mi-a placut prea mult. Sa numeri stelele pare asa, o chestie pentru romantici incurabili. Poate ca este si asta, dar imi aduc aminte ca de fiecare data cand am ajuns undeva unde imi doream, la finalul zilei am ridicat privirea si am lasat gandurile sa imi fuga. Ca eram pe plaja unei insule, in ultima zi a unui an sfarsit, pe un stadion la un concert, mereu am ridicat privirea spre cer. Nu stiu daca am numarat stelele de fiecare data, dar in mod sigur am lasat gandurile sa fuga spre acel infinit. De ce? Poate pentru ca m-am simtit dator sa impart cu Universul sclipirea acelei clipe, poate pentru ca am realizat ca acele momente, cand ai doar maretia cerului instelat deasupra, sunt cele mai sincere. Poate ca tocmai din acest motiv cele mai multe dorinte se ridica inspre cer noaptea si poate ca tocmai de asta sunt atat de multe stele. In fiecare noapte ne putem ascunde intr-o alta stea, in fiecare noapte putem fi mai aproape sau mai departe de ceea ce ne dorim. Acest joc nu poate fi convertit in lumea materiala si tocmai de asta cred ca lucrurile ce nu pot fi cumparate sunt cele mai frumoase. Numarand banii iti poti numara si dorintele realizabile. Numarand stelele iti poti numara toate dorintele si iti poti pune in continuare si altele noi. Nu te costa nimic! In loc sa iti frangi visele poti aseza altele noi pentru ca, nu-i asa?, viata este visul realitatii. Cei de la One Republic subliniaza atat de frumos asta, cu un sunet plin, bogat in instrumente si cu niste versuri care par ca aduc maretia cerului nocturn in lumea muritorilor. Adica da, poate fi cantata si in forta ca sa amplifice mesajul si sa te plimbe pe cerul instelat, dar poate fi cantata si soul astfel incat sa te plimbe pe o plaja de sub acelasi cer. Reusesc foarte frumos sa uneasca aceste doua lumi, aparent imposibil de cuprins in aceeasi melodie. Imi place sa aud si semnatura lor originala, acel pian care conduce melodia catre punctul culminant, pentru ca muzica originala inseamna mai multe instrumente si mai putina electronica. Un amalgam de idei frumoase, de mesaje nescrise si ascunse in stele, cam asa pare melodia asta. Nu este o melodie de final de zi, ci mai degraba de inceput si spun asta datorita energiei pe care o degaja, energie care te ajuta sa realizezi ce iti propui.

Nu stiu cate stele ascunde cerul pe timpul zilei, dar stiu ca noaptea sunt atatea incat fiecare dintre noi sa o gaseasca pe cea in care isi ascunde dorintele si pe care o lasa ca sa rataceasca in necunoscutul infinitului ceresc. Numaratul stelelor este nelimitat, exact la fel cum suntem si noi. Depinde doar de fiecare dintre noi unde se opreste cu numaratoarea.

Throwback Thursday - Beautiful Things

"I forgot that I might see / So many beautiful things / I forgot that I might need / To find out what life could bring / Beautiful things"

Joia amintirilor din nou. In 2004 eram student si eram indragostit. Asa se face ca m-am dus la domnisoara respectiva intr-o zi si am ascultat melodia asta care m-a cucerit instant. Stiu ca am ascultat-o pe repeat timp de cateva zile in sir, atat de mult imi placea. Poate ca era si din cauza studentiei si a lipsei de griji, dar melodia asta reusea sa ma faca sa ma simt ca traiesc intr-o lume perfecta.

De cand ma stiu si de cand am inceput sa ascult muzica de club, genul meu preferat a fost si ramane trance-ul vocal. Stiu, Andain nu face trance, dar Gabriel & Dresden sunt renumiti tocmai pentru ca semneaza doar capodopere, iar remix-urile lor bat intotdeauna originalul. Asa se intampla si cu aceasta melodie care se incapataneaza sa imi ramana obsesiv in minte ori de cate ori o ascult. Chiar daca acum nu ma mai regasesc in melancolia versurilor ei, la momentul respectiv mi-am suprapus bataile inimii pe ritmul si mesajul ei. A fost o perioada intensa, o perioada in care ma descopeream si in care inca mai credeam ca pot prelungi la nesfarsit anii de liceu, destul de proaspat terminati. Acum chiar ma gandesc ca, intr-un mod ciudat, facultatea in primii doi ani este asemenea acestei melodii. Te simti bine ascultand-o, ii lasi ritmul sa te invaluie si sa iti dicteze miscarile, dar nu vrei sa te gandesti la versuri pentru ca stii ca te vor intrista. Si o vor face pentru ca iti vor aduce aminte ca cea mai frumoasa perioada a vietii tale s-a incheiat inainte ca tu sa intelegi ce se petrece, inainte ca tu sa iti deschizi ochii cu adevarat lumii, pentru ca ai fost prea ocupat sa iti deschizi inima primei iubiri. Dar, asemeni acelei prime iubiri, aceasta melodie ramane mereu un motiv frumos de a-ti aduce aminte ca acele clipe iti zambesc si te incurajeaza sa pasesti mereu inainte.

Ma opresc aici pentru moment. Mi-ar placea sa mai scriu despre anul 2004 pentru ca a fost unul frumos, plin de culoare si aventura de la inceput si pana la final, dar vor mai fi destule alte ocazii de a pasi prin acele zile marcate de sunetul muzicii. Pana la urmatoarea postare vreau sa ma bucur de lucrurile frumoase pe care le-am (re)descoperit. Si dincolo de ea :)

Samsung Galaxy S (GT-I9000)

Azi mi-am vandut vechiul telefon. Nu credeam ca imi va fi atat de greu sa il vad ambalat in cutia originala. Mi-am adus aminte entuziasmul care m-a cuprins in decembrie 2010 cand am deschis pentru prima oara cutia lui. Era in mod clar de pe alta planeta si singurul concurent al lui iPhone 3G. Nu stiu de ce, dar nu am fost niciodata fan HTC. Pur si simplu mi se par prea serioase, prea lipsite de orice urma de sentiment. Sa nu fiu inteles gresit: prin sentiment ma refer la senzatia aceea de placut pe care o ai cand iei telefonul in mana, senzatia aceea pe care o ai cand el se aseaza perfect in palma ta. Si nu am avut niciodata cu adevarat acea senzatie atunci cand m-am jucat cu HTC-uri, Motorola sau alte firme. Exclud vechile telefoane si iau in discutie doar smartphone-urile cu ecran tactil.

E cam ciudat sa scriu o postare despre un obiect, dar fara sa imi dau seama acel telefon a devenit accesoriul meu de nepretuit. Faptul ca in acesti ani el m-a insotit la Busteni, in insulele Greciei, la Bucuresti, la concertul care mi-a schimbat viata si peste tot pe unde am mai umblat m-a facut sa il consider un prieten de nadejde. Mereu a fost la inaltimea asteptarilor si de prea putine ori mi-a oferit motive de nemultumire. Stiu ca e la moda sa spui ca e bine sa iubesti oamenii si sa folosesti lucrurile, dar ce poti face atunci cand vezi ca majoritatea vor doar sa te foloseasca? Ca minus principal ar fi lipsa blitz-ului care m-a facut sa pierd destule fotografii, dar si receptorul GPS cam prost proiectat. Apoi vin modemurile pentru 3G care mancau bateria cu o viteza absurda si faptul ca avea "doar" 512 Mb RAM, dar pentru 2010 aceasta era considerata valoarea maxima si Everestul tehnologic. In rest totul era perfect. De la dimensiunea optima de 4", ecranul SuperAMOLED, slotul de tip hot-swap pentru cardul microSD, memoria interna de 8GB, camera de 5MPx si pana la usurinta utilizarii si rescrierii de noi firmware-uri. Totul mergea excelent. Imi aduc aminte ca a venit cu Android 2.1 - Eclair si imediat ce l-am cuplat la PC si-a facut update-ul la Android 2.2 - Froyo. Ce vremuri! Cu el si mai ales cu ajutorul lui am descoperit sistemul Android si odata cu acesta si diferite moduri de a debloca un telefon de pe reteaua in care este blocat, modalitati de rescriere a unor ROM-uri custom, modificarea partitiilor, instalarea de noi kernel-uri, de noi modemuri si cate si mai cate. Inca nu am sters copia folder-ului EFS de pe PC. In el este stocat IMEI-ul telefonului, unic pentru orice terminal si a carui corupere anuleaza orice posibilitate ca terminalul sa mai fie inregistrat in vreo retea de telefonie mobila. Era sa uit de zilele in care mi-am facut o rezistenta de 301 kOhm-i pentru a face scurt pe placa de baza si a forta modul Download, pentru ca telefonul respectiv avea bootloader-ul blocat. L-am descoperit si prin el am descoperit si o alta parte din interiorul meu, acea parte curioasa, acea parte care iubeste emotiile pe care le simti atunci cand te joci cu focul, iar la final scapi nevatamat. Spun asta pentru ca odata ce am renuntat la trac, am inceput sa fac deblocari, rescrieri si tot felul de alte operatii pe tot mai multe telefoane. Si nu am facut-o pentru bani, castigand prea putin din asta, ci pentru a descoperi mereu lucruri noi, pentru a simti din nou acel val de adrenalina ce apare atunci cand stii ca poti strica totul in mai putin de o secunda. Este ciudat cand ma gandesc ca dupa atata vreme acea dorinta de a descoperi lucruri noi legate de acest domeniu este la fel de vie ca in prima zi. Am schimbat vechiul meu S1 pe un S2, pentru ca in continuare consider ca Samsung face lucruri de calitate. Stiu ca S4 e deja vechi si ca lumea asteapta S5 (si eu odata cu ea), dar pur si simplu nu ma pot obisnui cu ecranele mai mari de 4.5". De aia am si ales S2. Nu am luat S2 Plus, care de fapt este mai slab ca originalul, ci un S2 clasic, un S2 cu brickbug prezent. Stiam despre exploit-ul prezent pe chipset-urile Exynos, la fel cum stiam si despre restul problemelor existente pe acest model. Dar imi place riscul! Nu am nici o scuza in afara de asta. Stiu ca driverele lui S1 sunt aceleasi cu ale lui Nexus din 2010, fiind in proportie de 99% acelasi telefon doar ca rebranduit de Google, iar acest lucru inseamna ca S1 va rula mai curand Android 4.4 si 5.0 decat o va face S2 care are multe drivere proprietary si implicit closed source, dar imi asum acest risc. Acest SGS2 de pe care scriu acum a fost deja cu noi in primul sau concediu si pare un upgrade reusit din toate punctele de vedere.

Nimic nu poate fi vesnic si tocmai de asta este bine sa traiesti la maxim fiecare moment, dar mai ales momentul in care esti in top. Cred ca SGS-ul meu a facut acest lucru si ma bucur ca a predat stafeta unui frate si nu unui coleg. Inchei aceasta postare de pe SGS2 si astept viitorul cu noi provocari. Adio Samsung Galaxy S (GT-I900), bun venit Samsung Galaxy S2 (GT-I9100)!

The Sunset Sleeps

"The sun beats down upon my lonely face and / A perfect world with all its perfect places / I could use a few for just in cases / And I’m so tired that I slept along the way"

Cat de bine suna acest B-Side la ora asta si cat de frumos imi umple castile! Are un sunet atat de "lenes", dar in acelasi timp si atat de cald incat ma face sa ma gandesc la vara. Vara, acel anotimp in care nu ai timp sa te simti lenes, acel anotimp in care te indragostesti de strazile pe care le imbratisezi si pe care le numesti acasa. Aceleasi strazi care iarna par pustii si de pe care vantul iti suiera sa fugi cat mai departe. Dar nu, aici nu vreau sa vorbesc despre asta desi afara este o toamna nebuna, friguroasa, care face pamantul sa se cutremure si care vrea sa ne sperie. Aici vreau sa ma bucur de acest vin rosu de vara oferit de Josh.

Principalul rol al lui Josh a fost acela de a face armonie pe fundalul lui John. Asta se simte cel mai bine in anumite melodii B-Side de pe albumul IWY, dar consider ca tocmai asta il face unic pe Josh. Aceasta maiestrie de a "desena" acorduri usoare, pline de viata, calde, care te poarta in locuri noi si vechi in acelasi timp. Da, Josh nu exceleaza la partea de solo, de showman si nici nu este cel mai carismatic chitarist, din punctul meu de vedere. Insa ceea ce reuseste el sa faca este sa umple acel vid, acea panza pe care se aseaza restul sunetelor. Si o face atat de bine incat pana si John a recunoscut acest lucru de fiecare data cand a colaborat cu el pentru un nou album. Revenind la melodie, imi place ca sentimentul acela de liniste nesfarsita este imprimat subconstientului inca de la titlu. Mi se pare genial sa incerci sa vizualizezi cum apusul doarme. Imi vine in minte acel rosu-oranj cu miliarde de nuante, suprapus peste un albastru parca plictisit la finalul zilei. O imagine adeseori surprinsa de fotografi in care pamantul si cerul fac pace si in care, de obicei, o pasare ratacita isi cauta drumul spre casa ei de nicaieri si de pretutindeni. Este genul de imagine pe care mintea o poate procesa minute in sir, fara ca ochii sa se plictiseasca, fara ca sentimentele sa ne amorteasca si din care sa vrei sa iei cat mai mult in interiorul tau atunci cand vei schimba privirea. Josh reuseste sa dea caldura acestei imagini intr-un mod atat de natural, fara sa inece melodia cu acorduri complexe. Pur si simplu isi lasa mainile sa alunece pe corzi, sa atinga sunetele perfecte fara sa le mai caute. Rezulta un sound atat de plin de viata, cu un aer de clasic, ca un Ford Mustang al anilor '60 ce fugareste orizontul pe o autostrada din desert. Este o urmarire nedreapta, in care orizontul mereu va castiga si mereu va fi in fata, dar in care te lasi atras doar pentru frumusetea calatoriei. Asa este si aceasta melodie care prin inocenta ei nu isi propune sa aprinda nici un orizont, ci doar sa relaxeze si sa te faca sa intelegi ca unele lucruri trebuie sa le accepti asa cum sunt, ca frumusetea lor consta si din faptul ca noi nu le putem influenta. Oarecum o simt ca pe un orizont de la care nu reusesc sa imi desprind privirea. Nu stiu cum a facut-o Josh, dar trebuie sa recunosc ca i-a iesit de minune. Sunt constient ca John nu ar fi lasat niciodata un sunet sa para atat de cuminte, dar poate ca tocmai de aceea si formatia este la inceputul unui nou drum. Prin calmul ei imi aduce aminte de concediul minunat pe care l-am trait vara aceasta, de peisajele care ma faceau sa uit sa clipesc, de apusurile lenese, pline de culoare si regrete pentru ca inchideau zile atat de frumoase. Fara sa isi propuna lucruri marete, fapt dovedit si de faptul ca e un track secundar, aceasta melodie a reusit sa ma cucereasca. Si versurile ei sunt la fel de usoare ca vara, la fel de nehotarate ca tinerii indragostiti in miezul lunilor pline de soare, iar Anthony are grija sa sublinieze regretul momentelor in care atipim si apoi ne dorim sa nu o fi facut-o, doar pentru ca nu vrem sa pierdem nici o clipire. Si cam are dreptate, pentru ca vara mereu mi se pare prea scurta si parca exact cand incep sa ma bucur de ea a si ajuns la final. Dar cred ca tocmai de aceea au si facut aceasta melodie, pentru a ingheta un moment unic al verii si pentru a-l darui tuturor celor vesnic indragostiti de un apus lenes.

Apusul care doarme reprezinta, dincolo de imaginea perfecta a finalitatii, un moment ideal pentru o introspectiva inaintea unei noi zile. Este acel moment in care cobori in sufletul tau si ratacesti incercand sa gasesti grijile zilnice, dar in zadar. In zadar pentru ca in fata unui apus care doarme, doar frumusetea vietii este prezenta. Pretutindeni!

Throwback Thursday - Kiss From A Rose

"There used to be a graying tower alone on the sea / You became the light on the dark side of me / Love remained a drug that's the high and not the pill"

Una dintre cele mai frumoase melodii ale anilor '90. Profit de acest #tbt pentru a-ti dedica inca una din melodiile care m-au fascinat dintotdeauna. Imi aduc aminte si acum faptul ca prima data am ascultat aceasta melodie urmarind videoclipul ei pe MTV datorita faptului ca avea secvente din filmul cu Batman abia lansat. Era chiar de pe coloana sonora oficiala a acelui film si pana si azi cred ca acel Batman a avut cel mai grozav track listing din toata seria de pana acum.

Cred ca Seal se confunda cu aceasta melodie si nu cred ca asta este un lucru rau. Dimpotriva! Cred ca este singurul capabil sa o cante la adevarata ei putere, cu pasiunea ce caracterizeaza versurile ei superbe. Nu stiu de ce, dar Batman si Wolverine sunt eroii mei preferati din revistele cu benzile desenate. Nu voi vorbi insa despre Wolverine, ci despre Batman. El este exemplul eroului clasic: un gentleman desavarsit, bogat, iubeste provocarile, este pasionat de tehnologie, este perfect in tot ce face si as putea continua. Dar, ca orice erou clasic, are si un alter-ego deghizat. Si ca intotdeauna, acest alter-ego este cel care atrage mai mult. Nu pentru ca iese din orice incurcatura si salveaza lumea, ci pentru ca nu este perfect. El este produsul derivat din teama originala a personajului initial. Este cel care infrunta inamici de tot felul, biruindu-si in acelasi timp propriile temeri transpuse sub forma acestora. Cred ca asta ne defineste pe majoritatea dintre noi: acel alter-ego pe care il lasam noaptea sa vegheze asupra noastra, sa ne apere de perfectiunea pe care incercam sa o afisam si sa o atingem in fiecare zi. Acea goana dupa perfectiune care ne poate smulge toate sentimentele, toate ideile originale si care ne transforma in niste umbre ale propriei personalitati. Cred ca melodia asta capteaza perfect singuratatea acelui alter-ego, dar si speranta nemuritoare in puterea dragostei. Imi place pentru ca este o melodie grea, apasatoare, construita pe mult intuneric, cu putine lumini, dar in acelasi timp cu multa pasiune. Momentul exploziei vine ca o izbanda a dragostei si sfarama tot acel intuneric, la fel cum se intampla si in viata reala atunci cand intalnim persoana potrivita. Acea descatusare, acea unda de energie este cea care ne alimenteaza cu putere si incredere in fiecare zi. Si tu, persoana pe care o iubesc, reusesti sa imi daruiesti acest sentiment in fiecare bataie a inimii. Faptul ca alter-ego-ul nu este demascat niciodata vine sa sublinieze faptul ca in fiecare din noi exista o particica ce va ramane mereu ascunsa de ochii tuturor. La urma urmei, daca toata lumea ar sti ca Bruce Wayne este Batman, toti ar sti cum sa il atace si cum sa il anihileze. Probabil ca tocmai din aceasta cauza si increderea ne este castigata atat de rar. Probabil ca fiecaruia dintre noi ii este frica sa isi dezvaluie alter-ego-ul tocmai pentru a nu fi ranit. Nu stiu. Insa ma bucur ca te-am intalnit pe tine si ca tu ai devenit acea lumina care m-a facut sa imi dau seama ca nu mai am nevoie de nici o masca pentru ca nu mai are de ce sa imi fie frica.

Se spune ca orice erou are nevoie de un aliat. Eu cred ca orice erou are nevoie de o eroina. Una de la care sa fure un sarut si sa vada ca noaptea nu este facuta doar din umbre si fantome, ci si din batai de inima ce rasuna din doua trupuri dezvelite de haine, lipite unul de altul, imbratisate si fara nici un alter-ego interior. Formatare si video maine... EDIT: finalizat

Throwback Thursday - Ironic

"Life has a funny way of sneaking up on you / And life has a funny, funny way, of helping you out"

Da, cam asa este viata, desi in 1996 nu intelegeam inca micile ei ironii. Fiind TBT am decis sa ma intorc in timp si sa aleg o melodie care nu mi-a placut in momentul lansarii si despre care nu intelegeam cum a putut sa ajunga pe podiumul topului 20 al MTV. La ceva vreme dupa aceea am inteles ironia deciziei mele de a clasifica un hit drept o melodie fara mesaj. Alanis nu este din punctul meu de vedere o super artista, dar aceasta melodie va ramane amprenta ei in istoria hiturilor clasice ale anilor '90.

Nu stiu cum se face dar, oricat as fi de plictisit, atunci cand vine melodia asta in playlist pur si simplu imi pune un zambet larg pe fata si ma face sa fiu bucuros ca un copil ce iese la joaca. Si este ironic daca stai sa te gandesti ca nimic din aceasta melodie nu este vesel. Asta a si fost farmecul ei. Dar zambesc atunci cand o ascult si pentru ca imi amintesc de colegele mele din scoala generala care deveneau aproape isterice atunci cand de pe caseta se auzea Alanis. Era acea rebela neinteleasa, acea fata naturala care spunea sincer ceea ce credea si asta place mereu. Si celebrul videoclip mi se pare ironic: toate personalitatile interioare ale lui Alanis sunt prezente in masina ei - fiind reprezentarea fantezista a prietenilor nostri din lumea reala - si sunt fericite si incearca sa o amuze, totul merge bine si se desfasoara intr-o atmosfera de "plec unde ma duc drumul si entuziasmul adolescentei", pana cand la primul obstacol aparut realizeaza ca este singura. Ironic! La fel cum este si faptul ca viata merge, de cele mai multe ori, dupa acelasi scenariu. Cand esti intr-o perioada buna si totul se intampla asa cum iti doresti parca nimic nu mai pare imposibil si realizezi ca da, toti oamenii sunt buni; deruleaza pana la perioada imediat urmatoare, atunci cand nimic nu se mai intampla asa cum sperai si realizezi ca bunatatea universala este doar la nivel utopic, existand in realitate doar ca o ironie amara. Personal imi place ironia. Dintotdeauna mi-a placut. Cred ca fara ea viata ar fi posaca, ar fi o linie dreapta care nu iti rezerva nici o surpriza. Legile lui Murphy, universal acceptate ca fiind valabile si intocmai aplicabile in realitate sunt bazate in intregime pe ironie. Amuzant, ca sa nu spun ironic. La fel ca si faptul ca in 1996 Alanis a cucerit topurile muzicale printr-o ironie. Cum sa cred altfel despre cineva care trece inaintea lui Michael Jackson, Tina Turner, Ace Of Base, RHCP, Eros Ramazotti si multi altii intr-o perioada in care muzica era intr-adevar intr-o epoca de aur si in care numele consacrate nu lasau prea mult loc in topuri noilor veniti? Da, Ironic nu este o melodie pe care sa te indragostesti, sa faci dragoste, sa meditezi la profunzimea lumii si cam nimic altceva in afara de a realiza ca nu ar trebui sa iti fie teama de nimic in viata. Ori lipsa oricarei temeri este cheia in a te simti bine, in a te simti liber si tocmai de aceea aceasta melodie ma face sa ma simt ca acum 17 ani. Mesajul ei ramane acelasi in timp si, la fel ca legile lui Murphy, mereu aplicabil. Viata e mai frumoasa atunci cand zambesti in fata unei curbe, decat atunci cand scrasnesti din dinti pentru ca nu mai ai drum drept.

Alanis este si va ramane una dintre rebelii frumosi ai anilor '90. Cu un stil ce alterneaza intre zgomotos si melodios, cu mesaje profunde si ironice deopotriva, dar si cu o linie melodica originala si greu de apreciat de la prima auditie, ea a reusit sa se impuna ca o preferata in randul adolescentilor new wave, plictisiti de strictetea mesajelor mereu pozitive. Ironic cum si eternul happy end duce uneori la dorinta de triumf a raului.

Not Like The Others

"You do something that reminds me / The days of rage are now behind me / I have to live outside the law / 'Cause I’m a naughty boy with a dirty habit / Tryin' to use some teenage magic beacon"

Cum ultima perioada a fost una putin mai dificila datorita timpului, a stresului si a altor factori externi am decis sa iti aduc aminte faptul ca ma gandesc la tine si ca tu ramai persoana pe care o iubesc. Am decis sa merg pe mana lui Robbie care spune mult mai bine decat mine faptul ca noi doi nu suntem ca ceilalti. Si nici nu mi-as dori sa fim. Nu mi-am dorit niciodata sa fiu o persoana obisnuita si de aceea nu m-as putea multumi decat cu o persoana speciala langa mine, iar acea persoana esti chiar tu. Postarea asta este integral pentru tine, de la titlu, snippet, melodie si pana la ultima virgula scrisa aici.

Cand am incetat sa mai fiu banal? Probabil ca atunci cand te-am cunoscut si mi-am dat seama ca impreuna cu tine pot realiza orice. Daca mi-ai fi spus atunci ca voi pune mana pe o chitara probabil ca as fi ras. La fel si daca mi-ai fi spus ca voi avea un blog. Sau ca voi trai cele mai frumoase veri din viata mea alaturi de tine. Sau ca vom fi impreuna pe un stadion cu 50.000 de oameni la un concert al unei formatii ce schimba vieti. Si as putea continua, pentru ca au fost atatea momente speciale care m-au facut sa realizez ca fara tine sunt doar banal si nu am nimic special. Acum stiu ca tu esti speciala si doar langa tine ma simt si eu la fel. Poate ca aceasta postare nu va fi la fel de inspirata ca altele, dar daca ai uitat vreo secunda cat insemni pentru mine, te rog sa dai cateva "pagini" inapoi si vei gasi inspiratia mea pentru cele mai multe postari: Song To The Siren, This Velvet Glove, Spaceship Coupe etc. Sunt doar cateva. Iubesc sa fiu cine sunt alaturi de tine. Iubesc sa simt ca imi dai incredere si ca ma sprijini in tot ceea ce fac. Iubesc sa rad alaturi de tine si iubesc sa fiu un copil capricios, rasfatat si care isi indeplineste visele alaturi de tine. Mai tii minte Diablo? Cate zile am pierdut jucandu-ne online? Sau  Dance Central si cum dansez aproape la fel de caraghios ca Anthony? Si asta fara sa imi propun. Imi vine usor sa fiu eu alaturi de tine, pentru ca am simtit mereu ca nu iti doresti sa fim ca ceilalti. Si nici eu. Chiar daca drumul nostru va fi mai greu sau mai usor, calatoria pe care o facem impreuna este cea care ne defineste si crede-ma ca nu vreau ca ea sa defineasca o constanta. Chitara... Stii ca John este motivul pentru care am decis sa invat sa cant la ea. Fara tine insa, John nu ar fi existat in viata mea. Si nici Anthony. M-am bucurat enorm cand am reusit sa iti cant riff-ul de la Come As You Are. Stii de ce? Pentru ca imi place sa te surprind. Si pentru ca imi place sa te vad zambind. Ca si atunci cand am pozat in Elvis si am facut Love Me Tender pe umila mea chitara. Mi-as fi dorit sa fie o Fender, dar cred ca si asta merge, cel putin pentru moment. Uneori ma amuz si eu de felul in care o fac sa scartaie. Dar poate ca si ea este speciala, la fel cum suntem si noi. In weekend am ascultat Guns si m-am gandit la tine. M-am gandit la tine pentru ca imi lipseai. Mult. Si vreau sa stii asta. Asta si ca te iubesc!

Poate ca nu am scris nimic din ce nu stii. Sau poate ca nu am scris-o foarte bine. Insa am vrut sa stii ca ma bucur ca nu suntem ca ceilalti, ma bucur ca uneori sunt un control freak si ma bucur ca tu stii cum sa ma controlezi :) Dar cel mai mult ma bucur pentru ca impreuna suntem speciali si stiu ca mereu vom ramane asa.

"We are not like the others / Under, under the covers / God loves, God loves the lover / We are not like the others"

Video si formatare maine... EDIT: Facute :)

Throwback Thursday - One Hot Minute

Ce seara plina de emotie! Nu pot sa cred ca astazi se implinesc 18 ani de cand a fost lansat OHM! 18 ani... Wow! Nu planuisem sa scriu azi despre asta, dar cred ca Universul mi-a prezentat cadoul perfect pentru aceasta zi si nu am de gand sa il refuz. Asta din cauza faptului ca in ciuda vanzarilor slabe si a faptului ca majoritatea criticilor il considera un album slab, eu il iubesc foarte mult. Faptul ca este albumul cu cel mai "intunecat" sunet, un sunet metalic, creepy si ca pe intregul sau tracklist se simte influenta cocainei, a heroinei si a tensiunii crescande dintre membrii formatiei, il face sa fie cu adevarat deosebit si cu atat mai mult un album de colectie.

Amprenta lasata de OHM este de fapt amprenta lui Dave Navarro. Sa o lamurim: imi place extrem de mult de Dave Navarro, cu aura sa mereu intunecata, mereu serios si carismatic in acelasi timp. Dar cel mai mult imi place curajul lui Dave. Nu! Nu curajul, ci tupeul - in sensul bun - lui Dave. John este mult prea in fata oricui, este mult prea complet si nu greu, ci imposibil de egalat vreodata de vreo alta fiinta umana, dar Dave este, in opinia mea, singurul care a reusit sa se apropie atat de John, cat si de Hillel. Tehnic vorbind, Dave este un maestru. Nu o spun doar eu si poate ca si de aceea el este al treilea cel mai bun chitarist din topul meu personal, dupa Jimi si John. Imi place faptul ca Dave nu a incercat sa emuleze stilul funk, pentru ca a simtit inca din prima clipa ca nu o va putea face si ca risca sa pice de partea gresita. In schimb, a ales sa vina cu acea "rautate" a sunetului pe care o avea in Jane's si sa isi defineasca propriul stil in cadrul formatiei. Faptul ca toata acea perioada a fost una de rascruce in vietile celor patru membri se simte din plin si datorita maiestriei lui Dave, care "picteaza" sunetele depresiei, deznadejdii si a razboiului pierdut in fata drogurilor. As indrazni sa spun ca sunetul lui OHM este cel mai agresiv sunet produs de ei vreodata, tocmai datorita celor amintite anterior. In timp ce "Warped" surprinde absolut magistral tumultul simtirilor alterate de droguri, "My Friends" devine aftermath-ul acelor trairi, perioada unde depresia este stapana absoluta. "Aeroplane" este pentru mine o melodie de legenda, o melodie al carei mesaj descatuseaza mintea si marcheaza libertatea absoluta a sufletului prin muzica. "Transcending" este melodia omagiu scrisa special pentru River Phoenix si este una dintre cele mai profunde melodii pe care le-am ascultat. Marcheaza si ea zbuciumul unei perioade definita de pierderi si mai ales de izolarea in sine a fiecarui membru al formatiei. Nu vreau sa scriu acum despre toate melodiile de pe album, pentru ca simt ca si-ar pierde din farmec. Fiecare dintre ele este speciala si cu atat si regretul meu este mai mare, cu cat stiu ca nu vor mai fi cantate niciodata live. Nu pot intelege si nici aproba aceasta decizie de excludere intentionata a melodiilor facute cu Dave, decizia luata doar pentru razbunare. Spun doar atat: Dave Navarro merita cu prisosinta sa urce in 2012 pe scena alaturi de ei si sa fie introdus in Rock'n'Roll Hall Of Fame, alaturi de Hillel, John si Josh. De fiecare data cand ei au urcat pe scena alaturi de Dave lumea a stiut ca urmeaza un show electrizant, plin de o forta intunecata ce ajungea pana in cele mai ascunse colturi ale sufletului. Dave nu era un anonim si a stiut sa arate asta intregii lumi, iar micile lor snippet-uri cu Hey Joe sau Come As You Are sunt dovada acestui lucru. Simt ca as putea scrie inca o saptamana despre OHM si Dave Navarro. Atat de mult imi plac! Pentru moment insa, ma voi opri aici.

Nu stiu ce as mai fi scris acum, daca in urma cu 18 ani fiecare dintre ei ar fi ales sa mearga pe drumul sau. Stiu insa ca Dave Navarro a fost acolo si a salvat formatia. Insa el nu a salvat doar atat. A salvat si vietile celor care in acea perioada duceau propriul razboi cu drogurile, vieti care aveau mai apoi sa ofere atata magie lumii pe atunci atat de intunecata. Au fost azi 18 ani de la cel mai fierbinte minut din istoria RHCP si sper sa mai fie inca 18 la fel de gloriosi ca acestia.

Get It Over With

“You keep thundering thundering / I'm wondering wondering, why you keep thundering / Won't you just fucking rain and get it over with”

Pentru ca imi face inima sa bata mai frumos acum, la finalul unei zile asemeni unei martoage: "Psychic spies from China / Try to steal your mind's elation". Si atat. Cat urasc toamna! Doamne! Putine lucruri pot rivaliza cu anotimpul cafelei. Este ca si cum toata natura se scufunda intr-o coma profunda si incepe sa se descompuna frunza cu frunza, floare cu floare si tot asa pana cand nu mai ramane decat un  gigant schelet acoperit de albul zapezilor. Nu stiu de ce, dar am urat acest anotimp dintotdeauna. Unii urasc iarna, altii vara, dar toamna este cea mai hatra dintre toate pentru mine.

Vara este anotimpul cand te plimbi de mana cu marea si in par cu nisipul, cand vrei sa vezi locuri noi, cand ai curaj sa stai toata noaptea pana la rasarit, cand iubesti la culcare si uiti la trezire, cand totul in jur se dilata si ziua pare nesfarsita. Razi si iubesti, plangi si parasesti, simti ca traiesti. Iarna este anotimpul copilariei pentru ca este singurul dintre toate care reuseste sa puna zambetul pe fata oricarui adult atunci cand ajunge pe partie. Poate sa fie dealul din spatele casei, o panta uitata de lume, o partie special amenajata. Poate sa fie o sanie veche, o pereche de skiuri, de patine sau doar un sac de plastic. Vei rade, vei simti adrenalina declansandu-se si antrenand senzatia generala de entuziasm, vei simti ca traiesti. O bataie cu bulgari de zapada sau o lupta in apa la mare, oameni de zapada versus castele de nisip. Si atunci ma gandesc ce ar putea fi special la acest anotimp? Nu e nici cald, nici frig, nu poti face nici oameni de zapada si nici castele din nisip. In schimb poti vedea cum toata natura moare in jurul tau. Incet! Moare incet. Si pe cat este de urat, pe atat este si de incapatanat in dorinta lui de a te face sa-l urasti. Toamna incepe scoala, se face vinul, se pune usturoiul, se culeg recoltele si in general numai activitati care fie te muncesc, fie iti displac. Ahhh, sa nu uit: se dau restantele, adica afli daca "traiesti" sau "mori". Si nu pot sa compar acest anotimp posac nici macar cu ruda sa cea mai apropiata - primavara, pentru ca pana si ea este mult mai frumoasa. Macar primavara apar ghioceii, natura se scutura de alb si isi pregateste tinutele colorate, incepi sa te gandesti la concediu, astepti soarele dimineata si incepi sa te imbraci mai subtire, provocandu-l sa apara pe cer si sa te incalzeasca. Pana si pasarile stiu ca toamna este un anotimp lipsit de orice interes; de aceea si pleaca. Urasc cerul intunecat, urasc ploile abundente, urasc cum speranta se strecoara in afara sufletului si urasc cauza comuna a acestora: toamna.

Ca de obicei, voi adauga maine melodia, snippet-ul si formatarea standard. Urasc toamna atat de mult incat nici nu stiu ce melodie sa aloc acestei postari. Sper ca pana maine sa ma decid, desi cum iar va fi noros... Bine macar ca maine este tbt si pot scrie despre ceva vesel, ceva ce nu s-a intamplat toamna. EDIT: Am ales o melodie lenta, dar frumoasa, care imi incalzeste sufletul si ma face sa cred ca aceasta toamna va trece mai repede…

Review de un cuvant – Pain & Gain

“Their American Dream Is Bigger Than Yours”

VISUL

Behind The Sun

“One day while bathing in the sea / My talking dolphin spoke to me / He spoke to me in symphony / From freedom's peace beneath the sea / He looked to me eyes full of love / Said yes we live behind the sun”

Hehe! A trecut ceva timp de cand nu am mai trecut pe aici, iar acum o fac de pe telefon; prin urmare formatarea, snippet-ul si link-ul vor veni maine, sper. Nu am mai scris nimic aici, dragul meu blog, pentru ca am fost plecat intr-un concediu de vis. Un concediu unde am avut wifi in camera, dar unde am ales sa fiu tacut pentru ca ceea ce vedeam si traiam a fost mult mai intens decat as putea scrie. Am scris de fapt, saptamana asta, pe AFA in ideea ca voi fi de ajutor si altora care nu au vazut inca bucatica aceea de Rai care poarta numele de Lefkada.

In "I Could Die For You" se vorbea despre o "motion beauty that I can't abbuse" si chiar asta am norocul de a trai alaturi de persoana pe care o iubesc. Dupa Corfu 2012 nu credeam ca o sa pot trai ceva mai frumos, dar iata de ce in viata nu e bine sa spui "niciodata". Singurul lucru pe care il regret este acela ca pe 31 august s-a implinit un an de la evenimentul care mi-a schimbat viata si caruia as fi vrut din tot sufletul sa ii dedic un post, dar nu am mai reusit. Poate la anul, daca nu va mai fi ziua intoarcerii acasa din concediu. "Behind the sun" este o melodie la care acum m-am gandit, dar care ma bucur ca mi-a trecut prin cap. Este melodia pe care o consider a fi perfecta pentru a defini concediul nostru de anul acesta si asta pentru ca este plina de viata, de ritm, de culoare, de frumusete. Pentru ca este despre natura si despre minunatele ei daruri pentru noi. Dar pentru ca este, inainte de toate, o melodie despre dragoste si despre frumusetea vietii. Toate acestea le-am trait alaturi de persoana pe care o iubesc si fara de care culorile verii nu ar fi niciodata atat de vii si nici atat de sclipitoare. Dragostea nu iti da aripi, Redbull o face :) Dragostea iti arata ca si atunci cand esti in Paradis ea te poate face sa te simti ca in Raiul acelui Paradis. Este cea care te face intreg si cea care te opreste din a vedea lumea doar in culori monocrome. Asa ca, persoana mea iubita, Behind the sun stiu ca ma asteapta dragostea ta si culorile concediilor noastre perfecte si te-as saruta daca ai fi acum langa mine. Am ales melodia asta si pentru ca este una dintre melodiile lor foarte vechi, de pe al doilea album, iar sunetul ei este foarte putin procesat. De aceea si percep aceasta melodie ca avand un sound elementar, dar extrem de sincer. Cam asa am perceput si Lefkada: o insula mult in umbra lui Corfu si a lui Thassos, dar foarte sincera in raport cu tine si cu frumusetea pe care ti-o ofera. Aceasta simplitate este  acel ceva care te cucereste. Cred ca asta poate fi considerata ca fiind si diferenta dintre Hillel si John. Unde primul iubea sunetele simple si tinea numarul efectelor folosite aproape de zero, cel de-al doilea avea o creativitate imensa si care putea fi exprimata doar printr-o multitudine de efecte, sintetizatoare si alte numeroase artificii. Unde Lefkada este o insula echilibrata, plina de frumuseti unice in lume, Corfu este un paradis tocmai datorita posibilitatilor nenumarate pe care ti le ofera atat ziua, cat mai ales noaptea. Poate ca si de asta am simtit nevoia sa asociez o melodie de-a lui Hillel cu ea. Dar unde Corfu m-a cucerit prin maretia ei, prin modul in care viata sclipea in orice colt al ei, incepand de pe aeroport si pana in capitala, Lefkada m-a cucerit prin farmecul ei natural, prin simplitatea ei si prin lipsa oricarei nevoi de a straluci mai mult decat o face deja. Este exemplul clasic de anti-erou: modesta si trecuta deseori cu privirea, in umbra insulelor mai faimoase, putin mediatizata, dar totusi ATAT DE FRUMOASA! Cum maine incep serviciul, am vrut sa las aceasta postare ca o amintire a acestei veri frumoase pe care am trecut-o alaturi de persoana pe care o iubesc, o amintire care sper ca ne va incalzi iarna care vine si ne va lumina primavara viitoare.

Behind the sun are o frumusete pe care trebuie sa o descoperi. Nu are stralucirea lui Snow si nici nu a fost la fel de mediatizata. Nu are versuri cu inteles ascuns despre capcanele vietii si nici nu place din prima, mai ales daca ai apucat sa asculti Snow inaintea ei. Nu. Behind the sun este despre frumusetea pura a lumii si a vietii. Aceeasi puritate ca cea a unui camp acoperit de zapada. Am ales Snow ca exemplu in aceasta comparatie pentru ca ea reprezinta, cel putin pentru mine, un reper important a ceea ce inseamna creativitatea lui John si sclipirea pe care doar el o poate imprima sunetelor. Este precum Corfu pe langa Lefkada si tocmai de aceea le iubesc pe amandoua, la fel cum ii iubesc si pe John si pe Hillel.

“The sun goes up / And the sun gets down / But like the heart of the sun / My heart continues to pound”

Slane Castle – 23 August 2003

“With Live At Slane Castle, the always excellent Chili Peppers show you why they are argueably the best band still around today making new music”

Ce coincidenta frumoasa: seara in care plec alaturi de persoana pe care o iubesc catre o noua aventura pe o insula indepartata marcheaza si fix zece ani de la seara unuia dintre cele mai bune concerte pe care le-am vazut vreodata. Chiar daca DVD-ul a fost lansat ulterior, seara acestei zile este cea in care s-a produs magia din Irlanda. Sunt fericitul posesor al DVD-ului original, singurul anti-depresiv real din aceasta lume. Sunetul chitarii lui John este fabulos, la fel ca si el, miscarea scenica a lui Anthony este peste excelenta, Flea ne arata de ce este cel mai funky membru al trupei datorita costumului sau, special realizat pentru aceasta ocazie si purtat doar la Slane, iar Chad este magistral, adica in nota lui obisnuita. Tracklisting-ul este de exceptie. As fi vrut ca Slane sa fie in 2006, dupa SA, pentru a ma bucura si de alte bijuterii din repertoriul lor, dar asta nu anuleaza nimic din maretia acestui show.

Emotie, pasiune, muzica, viata, fericire, dragoste, frumusete, explozie. As putea continua, dar simt ca orice cuvant este inutil. Si da, este si pe mobilul meu pregatit pentru auditie in timpul zborului. Nu voi uita niciodata cum arata, dar mai ales cum suna, perfectiunea! Pentru ca este preludiul unei aventuri perfecte, voi posta By The Way si Scar Tissue. Deja sufletul meu zambeste! Va iubesc si o sa va iubesc mereu!

Throwback Thursday - Backstreet's Back

“So everybody, everywhere / Don't be afraid, don't have no fear / I'm gonna tell the world, make you understand / As long as there'll be music, we'll be comin' back again”

Snippet, formatare si video maine. Ca de obicei scriu de pe telefon. Se pare ca asta e noul meu hobby si e OK sa fii comod. Am avut in casti un intro de la I Could Die For You, un tease de fapt, facut de Josh. Nu stie inca sa faca toata melodia, dar va invata. Acum este Shit On The Radio a lui Robbie. In viitor si despre ea va fi o postare. Dar azi este inca joi, dupa regulile mele. Cand motaiam azi dimineata ma gandeam la ce voi alege pentru azi si aproape imediat mi-a venit in cap BSB. Adica: WOW! Cat de buni au fost baietii astia. Au marcat toata generatia mea. Ei si Spice Girls.

In 1997 eram la my lovely man acasa intr-o vineri seara. Era si Cristi cu noi. Singuri acasa. Liceul era inca departe, clasa a 7-a A era salbatica si noi doi eram in fruntea ei. Nu stiu de unde, dar my lovely man facuse rost de o caseta cu intreg albumul BSB. Evident era o caseta piratata, cum erau de altfel toate la acea vreme. Avea drept coperta o hartie ieftina, imprimata cu o tanara in costum de baie galben pe malul marii. Pe margine era scris cu un violet sters numele formatiei. Nu mai imi aduc aminte daca avea si tracklisting-ul in interior, dar o sa verific maine. Caseta ar trebui sa mai fie prin casa. Pe vremea aceea inca era moda deck-urilor sau a combinelor audio, dupa cum erau reperate mai usor. Si eu si my lovely man aveam Samsung, cu "double cassette", cu cd player si egalizator. Eram in varful lantului trofic. Cum el era singur acasa, am decis sa facem atmosfera. Am luat caseta, am pus-o in combina oftand ca nu era cd, unde calitatea era net superioara si melodiile mai usor de selectat, nefiind nevoiti sa derulam inainte si inapoi. Apoi am apasat Play fara prea multa incredere, deoarece nu auzisem inca nimic despre acea formatie. Cel putin eu, pentru ca my lovely man fusese inca o data cu un pas inaintea mea. Dar cat de bine suna prima piesa. Era Backstreet's Back si inca de la a doua auditie volumul era ridicat la 50, maxim adica. Fiind prima melodie de pe partea A puteam face replay usor pentru ca era suficient sa derulam caseta pana la inceput atunci cand melodia se termina. Nu mai stiu de cate ori am ascultat-o in acea seara, dar nu ne mai saturam de ea. Imi aduc aminte ca tot atunci era si moda pistoalelor cu bile din plastic. Erau tot felul de imitatii ale unor modele celebre, care trageau cu niste bile mici, din plastic, de culoare rosie sau portocalie. Si aveau ceva putere. Oricum, erau destul de periculoase, dar pe vremea aia nu existau prea multe legi referitoare la siguranta copiilor vis-a-vis de jucariile destinate lor. Si nu stiu cum, dar my lovely man facuse rost de trei astfel de pistoale. Fratele dinamovist era plecat in cantonament, altfel ne-am fi certat pe ultimul pistol. Imi aduc aminte ca toata seara am ascultat acea caseta si ne-am fugarit prin casa, impuscandu-ne. Ne-am construit baricade din canapea, fotolii si alte astfel de "accesorii". A fost o seara frumoasa, in care imi aduc aminte ca am ras foarte mult. Pe la 10 seara, Cristi a plecat la el acasa, adica doua etaje mai sus. A vrut sa imprumute caseta, dar nu a avut succes. Ultima caseta care fusese la el venise inapoi data peste cap de casetofonul lui mic si ieftin, cu banda facuta varza. Dupa ce a plecat el stiu ca am aranjat prin casa putin, dupa care am mai ascultat inca o data toata caseta. Era superba! Nu am indraznit sa i-o cer, dar am convenit ca o sa o pot imprumuta ca sa imi fac si eu o copie pe o caseta blank, marca RAKS. Hahahaha! Ce mai iubeam marca aia. Oricine a prins acea epoca stie ca RAKS-urile aveau cel mai bun raport calitate-pret. Se gaseau la Bubico si nu costau nici un sfert din cat costa o Sony blank. Asa mi-am facut o copie dupa primul album Backstreet Boys. Dupa cativa ani, tot intr-un weekend, m-am dus la my lovely man intr-o seara cand facea curat in camera lui. Aruncata intr-un colt, sub un maldar de casete si plina de praf, am regasit-o. Am zambit amandoi cand am vazut-o. I-am cerut-o si el, ca de obicei, mi-a dat-o. Venise epoca cd-urilor, a rip-uit-ului de track-uri de pe ele, a conversiei - da, a conversiei- manuale din wav in mp3 si a primului player de mp3-uri: Winamp.

A fost un an salbatic 1997. Un an in care am ras foarte mult, in care am descoperit Backstreet Boys, Spice Girls si N'Sync. A fost startul erei de boygroup-uri si girlgroup-uri. Si noi ne-am mai apropiat putin de ultima clasa a gimnaziului.

Mistakes

"Mistakes help one see / That you make your own surroundings / Life is a dream / And is made by inwardly seeing what you want it to be"

O sa revin cu un edit pentru formatarea corecta a textului si a snippet-ului, precum si cu link-ul aferent postarii. Asta pentru ca am decis sa scriu acest post direct de pe telefon. Desi pe moment nu am simtit tristetea, ultimul interviu al lui John mi-a lasat un gust amar in suflet. Mereu l-am considerat un "mad genius" si m-am amuzat ascultandu-l in toate interviurile, dar acum, pentru prima data, a reusit sa ma intristeze cu adevarat. De ce? De ce sa spui ca in toata acea perioada nu ai fost tu, cel adevarat, pe scena? De ce ai spune ca solo-urile tale erau raspunsul tau la asteptarile noastre si nu placerea ta? De ce sa nu mai canti niciodata live?

L-am admirat mereu pe vechiul John pentru ca era umil, in sensul bun al cuvantului. Backing-ul lui era o arta, fiind perechea mai blanda a agitatiei lui Anthony. Am acceptat faptul ca el este un "freak" natural, autentic. Si pana si paranoia lui din afara scenei m-a amuzat, punctul culminant fiind Moscova '99. Mi-a placut si acel John al lui BSSM, dezlantuit, neimblanzit si cu un stil electrizant - un tanar zeu al chitarii, coborat printre muritori. Asa ca de ce sa vii acum si sa spui ca mental erai plecat din formatie cu multe luni inainte sa o faci si fizic? Au fost niste lucruri urate si care nu erau necesare. Pur si simplu puteai sa eviti raspunsurile. In '94 spuneai ca nu vrei sa vorbesti mai mult decat trebuie despre formatia care te lasase pe dinafara. Si ai spus, la fel ca acum, ca nu vrei sa te mai intorci. Patru ani mai tarziu plangeai de fericire. Dave Navarro nu este in Rock'n Roll Hall Of Fame. Melodiile lui nu sunt cantate niciodata live, ca semn al lipsei de respect fata de el. Ale tale au fost cantate si in '92-'97 si sunt cantate si acum. Respectul asta vine si ca o dovada a faptului ca lumea iubeste ce ai creat. Si tu ce faci? Stergi totul cu buretele. Nici macar nu ai venit cand formatia a fost introdusa in Rock'n Roll Hall Of Fame. Cum ai zis atunci? "Simt ca nu apartin, ca locul meu nu e pe acea scena". Da. Ma gandesc la tricoul lui Axel Rose, tricoul acela celebru cu fraza "Kill Your Idols"... As vrea sa te urasc, sa nu iti mai ascult muzica, dar nu pot. Cred doar ca ai gresit atunci cand ai spus ca nu te vei mai intoarce niciodata. Este celebra vorba aceea "niciodata nu spune niciodata". Nu cred ca cineva a reusit sa te inteleaga vreodata cu adevarat. Sper sa nu uiti ce ai spus in 2001 celui care a strigat "Fuck Anthony Kiedis" in timpul concertului tau. De fapt imi doresc ca raspunsul tau de atunci sa fie mereu cu tine.

Sunt trist si nu credeam ca tocmai tu o sa fii motivul. Dupa atata magie, te rog ca la final sa nu devii un sarlatan de piata. Nu de alta, dar vreau sa iubesc in continuare un magician, la fel ca si pana acum. Pana data viitoare... Stii ca tot tu ramai cel mai bun :)

Wayne

“When I used to play in arenas I would often mentally aim my playing at him. Wayne loved long guitar solos, and he was my favorite person in the audience to play for”

OK, ca de obicei vroiam sa scriu despre altceva. Despre “Game of Thrones” mai exact, dar o sa las pentru alta zi. Pe aceasta cale vreau sa multumesc persoanei pe care o iubesc pentru ca mi-a dat link-ul, eu fiind mai mereu deconectat de la lumea media. Citind interviul mi-am adus aminte inca o data de ce il consider pe John ca fiind fascinant: este intr-o lupta continua cu el, cu demonii sai interiori care l-au azvarlit de tanar pe o scena cu toata lumea la picioare, l-au plimbat prin cele mai intunecate temnite ale eului sau interior si l-au chinuit cu succesul ce l-a impins mereu de la spate sa dea mai mult si mai mult. Asta pana cand a facut pace cu el.

Oricat m-ar intrista faptul ca el nu va mai fi niciodata in formatia ce l-a consacrat, trebuie sa accept ca fericirea lui este mai importanta decat orice altceva, precum si faptul ca acum are timp sa faca ceea ce si-a dorit dintotdeauna. Are timp sa se joace cu muzica, sa o inteleaga si mai bine decat a facut-o pana acum si sa produca in continuare sunete unice. Doar ca pentru mine acest John este unul nou, unul total diferit de cel care ma fascineaza si care m-a facut sa pun mana pe chitara. Acel John se lupta cu demonii sai de fiecare data cand era pe scena si tinea chitara in mana. Ii atragea si ii alunga la fel ca intr-un joc ciudat in care lumina si intunericul se lipesc unul de altul, dar in acelasi timp nu se ating. Poate ca de aceea acel John imi parea mai complet. Si da, chiar daca nu il vedeam si doar il ascultam, imi dadeam seama si il simteam ca nu este fericit cu adevarat. Era ceva greu, apasator, in sunetul lui. Doar talentul sau facea ca totul sa para un ritm frumos si plin de viata si nu o lupta apriga. Acest John de acum a facut pace cu el insusi, iar calmul se simte in toata muzica sa recenta. Empyrean a fost sunetul lanturilor rupte, al descatusarii sale. Este de altfel si ultimul album cu sunete mai apasatoare si accente intunecate pe alocuri, dar mesajul este acelasi de-a lungul intregului album: pace si regasire interioara. Tot ce a urmat dupa este pur si simplu altceva. Este acel altceva pe care nu l-am inteles de la prima auditie, dar acel altceva care iti ramane in cap. Si vrei sa asculti mai mult, pentru ca iti dai seama ca este frumos tocmai pentru ca este altceva. Si desi nu pare, tehnic vorbind, ultimele sale creatii sunt mult mai pretentioase decat cele ale vechiului John. Unde acela parea ca foloseste chitara ca pe un laser nimicitor, noul John pare ca mangaie corzile doar cu puterea mintii si isi lasa gandurile sa aseze notele cu ajutorul chitarii. Este adevarat ca John a mai incercat acest lucru si in trecut, la mijlocul anilor ‘90, dar atunci era prea pierdut intr-o lume ce il mistuia. Atunci si-a pierdut talentul pentru o scurta perioada. Si aproape si viata. Acum pare ca a descoperit drumul pe care l-a cautat dintotdeauna. Este un drum minunat, plin de sunete noi, plin de posibilitati si sper sa reusesc sa raman alaturi de el pe acest drum, sa ii inteleg muzica noului eu la fel cum o intelegeam si pe cea care m-a facut sa il indragesc atat de mult. In acelasi timp ma bucur ca i-a oferit sansa lui Josh de a calca pe urmele sale, pentru ca si noi, alaturi de acesta, sa realizam cat de mari si de adanci sunt ele. Dar sunt convins ca, treptat, Josh va reusi sa le umple, desi stiu ca nu va putea niciodata sa le astupe.

BSSM a fost si va ramane o icoana a vechiului John, Empyrean este icoana noului John. Oricum ar fi, el va ramane pentru mine mereu acel “John Frusciante of the Red Hot Chili Peppers”. Si tatuajul de pe incheietura lui va ramane vesnica marturie ca acel John nu s-a ratacit, ci ca traieste in continuare, ca ii curge in continuare prin vene si prin suflet. Ii multumesc lui John pentru toata magia pe care a aratat-o pana acum, pentru geniul sau nebun, pentru faptul ca inspira lumea sa fie mai buna si pentru faptul ca m-a facut sa vreau sa ridic o chitara.

John Frusciante Q&A: On His Electronic Evolution and Why He's Done With Rock Bands