Post

Nu am mai scris de multă vreme și în seara asta am puțin timp ca să îmi aștern gândurile. E început de toamnă și în același timp este și o vară târzie, o perioadă ce seamănă puțin cu furtuna din mine. "Furtună"... Un cuvânt greu, dar care aici trebuie interpretat în sensul lui bun. Am o furtună de sentimente care se descarcă în mine și care răbufnește în exterior prin chitara mea. Fiecare notă greșită, fiecare deget pus aiurea, fiecare minut de exercițiu m-au adus aici. Sunt în punctul în care îmi pot exprima gândurile și sentimentele cu ajutorul câtorva note bine legate. Și mă simt mândru! Nu. De fapt mă simt al naibii de mândru! O fac pentru că știu că spre deosebire de prima dată, acum nu am mai fugit de provocare și am muncit pentru a putea, chiar și pentru câteva clipe, să trăiesc "Under the Bridge" la adevăratul ei nivel. Și nu sunt trist, nici melancolic, ci doar fericit că sunt aici. Este un mare pas pentru mine. Spun asta pentru că eram doar un copil de 13 ani când am auzit prima dată All Saints cântând "Under The Bridge" și m-am îndrăgostit de ea de la prima audiție. Era o melodie specială din atât de multe motive și nici nu bănuiam totuși ce ascunde în spatele ei. Apoi am văzut pe MTV absolut întâmplător (da, MTV difuza și MUZICĂ adevărată în acele vremuri) versiunea celor de la RHCP. Și nu mi-a plăcut. Am urmărit însă clipul pentru că mi s-a părut interesant tipul cu părul lung care umbla pe străzi și își spunea povestea, mergând printre oameni simpli și împărțind zâmbete cu ei. Părea autentică toată scena, fără nimic regizat sau pregătit. Era ceva frumos, dar tot All Saints mi se păreau mai cool. Au mai trecut câțiva ani și o dată cu adolescența mea am început să fiu atras mai mult de versiunea celor de la Peppers. Ușor-ușor am pierdut și mp3-ul cu versiunea celor de la All Saints. Este atât de ciudat... Dar, revenind, "Under The Bridge" a fost in mod clar primul meu contact cu cei de la RHCP. Băiatul cu fes care ține chitara în brațe la început nici nu l-am observat timp de câțiva ani buni. Este atât de amuzant acum când mă gândesc. Însă solistul... Solistul avea acel ceva care să te facă să vrei să îl revezi. Cine s-ar fi gândit? Din 1997 și până acum sunt 18 ani. De atât timp am avut nevoie pentru 14 secunde. Dar în acele secunde îi simt mai aproape decât oricând, înțeleg anxietatea, izolarea, durerea, genialitatea și fragilitatea lor. Și asta mă face să apreciez și mai mult iubirea mea pentru tine, să mă bucur și mai mult de ce avem împreună și să îmi doresc și mai mult. Versiunea de la All Saints? Am descărcat-o anul trecut doar ca să o pun într-un director unde nu umblu niciodată. E ca și cum ai pune un gândac urât la insectar doar pentru că trebuie. Nu cred că o voi mai asculta prea curând. Însă originala... Originala promit că ți-o voi cânta live când ne vedem data viitoare. Te iubesc!