Totul merge inainte, nimic nu se opreste. Viata este un fluviu care curge spre necunoscut. In el traiesc mii de povesti uitate adanc in mal. La suprafata ducem resturile lucrurilor care nu au rezistat furiei noastre. Am trecut si le-am smuls pe cele care au vrut sa ne opreasca, le-am furat clipele si acum le purtam in noi. Ceea ce a mai ramas din ele. Pe acest fluviu crocodilii de pe margine isi asteapta rabdatori prada. Orice moment de ratacire poate deveni ultimul. La naiba, cand s-au inmultit toti crocodilii astia? De ce ii purtam in apele noastre? De ce le permitem sa se hraneasca din existenta noastra? Ahhh... Iau doar resturile. Atunci cum se face ca doar pe ei ii vedem si ca din cauza lor toata lumea se tine la distanta? Cand au devenit ei mai periculosi decat vartejurile noastre? Cand au capatat puterea de a tine piept apelor noastre furioase? De ce am schimbat directia din cauza lor? Si ce am lasat in urma? Nisip ud in care oricine isi poate pune amprenta. Oricine ne poate atinge? Toata furia asta doar pentru a urma un drum sinuos, doar pentru a simti curcubeul deasupra si pentru a crede in libertatea de a ne alege singuri directia in care ne indreptam. Dar oare chiar o alegem noi? Sau acest fluviu merge pe acelasi drum sapat de ultimul potop?
No comments:
Post a Comment