Falling (Reverse)

Mă plimb pe sub felinarele unor iubiri rătăcite, găsite și pierdute din nou. Sângele care duce iubirea către partea întunecată a inimii nu mai plimbă demult poveștile vesele ale târfelor mele triste. De ce oare? Palmierii iernii atrag doar poveștile unor ciori ponosite și se topesc sub fulgii incandescenți ai unei ninsori de gânduri metalice. Ce am făcut? Am rămas de veghe la umbra unui uriaș adormit, legat cu lanțuri de propria-i umbră. Și am zăbovit o vreme acolo. Și m-am odihnit. Mi-am întrebat cea mai bună versiune a mea dacă-i mai curge smoală prin vene. Mi-a zâmbit cu gura-i ştirbă și plină de miere zaharisită, apoi mi-a șoptit fără cuvinte că încă mai are zgârieturile în locul unde a țâşnit smoala sufletului. Avea pus un pansament neglijent, murdar de sânge maro și bătrân. Da. Bătrânețea țâşnise pe acolo, după ce își făcuse loc prin creierul ei săpat de îndoială și regrete. Nu. Nu aveam de ce să mai zăbovesc lângă ea. Era moartă și eu mă descompuneam lângă ea aidoma zilei pe care o iubisem cândva. Am vrut să fac un pas pe nisipul ud, zdrobit de fulgii mari care se repezeau să îl devoreze, să îl digere sub albul lor imaculat și inocent. Am vrut și am încercat. Dar de unde atâta grabă? De ce să plec de lângă o fantomă mută? Merită să mă grăbesc către gălăgia lumii? Încă mai aud greierii cântând balada bicicletelor cu roți pătrate, furnicile alergând și alegând un cadavru de cărăbuş din jungla ierbii și fluturii purtați cu grație în firele de păr ale unei zeițe solare. Și lumea crede că ei zboară atât de grațios! Ha! Ce glumă bună. Și atunci merită să mă împiedic fugind să mă întorc? Nu. Mai stau puțin și schimb un anotimp cu mâna. Desenez cu pastelul din priviri un apus de vară. Trag aer în piept și expir foițe aurii. Pleura vrea să guste această imagine și iese curioasă. O privesc în tăcere și mă gândesc. La spațiu, la timp. Spațiul este timp sau timpul impune spațiul? Spațiul dintre sentiment și inimă este opera timpului? Sau timpul este spațiul dintre inimă și sentiment? Secunda aia când auzi "Te iubesc!"... Și până o transformi în rațiune ea a murit. A murit și tu te-ai ales cu o amintire ce este ruginită și apoi casată de timp. Scot o oglindă. Caut o imagine cunoscută în ea. Ești tu și îmi zâmbești. Doar că tu știi adevărul ce este ascuns în oglinda ta. El nu poate ieși de acolo. Dar tu îmi spui: Te iubesc! Și apoi închizi oglinda și o pui în poșeta ta. Și eu te iubesc îți răspund, deși ai închis oglinda. Așa știu că mă vei auzi data viitoare când o vei deschide. Și îmi vei zâmbi!