Dexter

“People fake a lot of human interactions, but I feel like I fake them all, and I fake them very well. That's my burden, I guess.”

Tocmai am terminat de urmarit ultimul episod al serialului si nu pot sa cred cat am crescut in atasament fata de personajul principal de-a lungul acestor sezoane. Va ramane mereu un serial special pentru mine, nu doar datorita subiectului total neconventional, cat datorita legaturii dintre personaje. De-a lungul sezoanelor sale, fiecare legatura dintre personaje este una fragila, una la care te astepti sa se termine in orice secunda. Este ca un fior ce iti merge pe sub piele, o neliniste care este mereu prezenta in sufletul tau. Asta mi se pare genial realizat, acest fior care nu are rolul de a te inspaimanta prin violenta scenelor si a vietii, ci care te sperie prin faptul ca iti arata cat de fragil este totul.

Desi eram cam reticent atunci cand am inceput sa il urmaresc prima data, am ales sa ma las purtat de intriga lui, sa vad ce aduce nou pe o piata sufocata de clisee. Si iata ca am gasit acel ceva, acel ceva care nu este niciodata definit printr-un termen anume, acel ceva care este in fiecare dintre noi, scufundat dincolo de suprafata. Este starea aceea care te macina atunci cand stii ca nu e bine ce faci, dar alegi sa nu iti pese si sa mergi inainte. Nu o faci pentru adrenalina, pentru recompensa sau altceva, ci o faci pentru ca asa simti. Anthony are un pasaj superb in cartea sa, in care spune ceva perfect adevarat si care, cel putin in cazul meu, se aplica de minune: fiecare om are un 25% din el  care nu este impartasit niciodata, cu nimeni. Cam despre asta este Dexter. Despre acel 25% din fiecare, despre acel "pasager" care ne insoteste mereu. Noaptea este si in cazul de fata aliatul perfect si deja nu mai mira cliseul etern in care eroul lupta si cucereste intunericul folosind armele lui impotriva-i. Cred ca e folosita noaptea si pentru ca in intuneric fiecare dintre noi isi indreapta privirea catre interior si vede ce gaseste. Unii gasesc demoni, altii curaj, o parte dragoste, dar majoritatea isi gasesc slabiciunile. Noaptea nu este servita ca un drog, ci ca si conditie esentiala pentru consumul drogului, oricare ar fi el. De ce mi-a placut Dexter atat de mult? Tocmai pentru ca atinge acel 25%, pentru ca alege sa dezvolte relatii fragile, dar intense, pentru ca reprezinta la modul absolut dualitatea umana si aceasta din urma este cea care ne reprezinta/defineste. Umbrele il pun in lumina pe adevaratul Dex sau lumina contureaza umbrele sale? Cred ca este o intrebare la care ar trebui sa cautam raspunsul si in interiorul nostru, cel putin din cand in cand. Referitor la cum sunt construite relatiile, vreau sa mai subliniez si faptul ca noaptea suntem, marea majoritate, mai fragili. Nu e vina noastra. Sunt limitarile fizice cele care determina acest lucru, dar din nou gasesc fragilitate ca panza a tabloului. Rita este si ea fragila in primele sezoane. De aici si admiratia mea pentru un serial care alege ca punct central fragilitatea sub toate formele ei. Este pur si simplu genial! Uitati de genul Starski si Hutch, de Law&Order sau orice alt erou care salveaza ziua. Nu. Aici este vorba despre cineva obisnuit care lupta pentru a-si salva viata, in ambele ei versiuni. Asta il face sa fie nu perfect, ci complet!

Dexter a fost altceva. A fost un serial atipic de la inceput si pana la sfarsit. Ceea ce nu i-a lipsit insa in nici un moment a fost adrenalina. Sper ca intr-o zi sa imi fac timp si sa il mai vad inca o data, pentru ca este un serial care merita cu prisosinta si o a doua vizionare. Pana atunci insa, voi lasa cutitele la ascutit si voi poza in angajatul obisnuit, cu o viata obisnuita si cu automatismele obisnuite.