Poem

Sunt pe buza de la marginea lumii și am ajuns aici după ce am coborât pe scările care leagă universuri paralele și proiecții ale altor dimensiuni în care sunt abstract. Mă uit spre infinit de pe o margine pe care am încercat să o imaginăm și pe care nu am atins-o niciodată. Am să sar și această săritură va fi jumătatea sfârșitului. Cealaltă jumătate este în interiorul pauzei de unde privim înainte și ni se pare că vedem capătul infinitului unei lumi. Este cel de-al doilea interior, cel care este cel mai bine îngropat în noi, el este cel care ne așează pe liniile dintre lumile între care mergem. Pășim mereu cu atenție între ele ca să nu ne pătăm de influențe ce ne pot altera sfera existențială și când accidente se întâmplă ne place să ne considerăm geniali. Când nu avem similitudini ne considerăm geniali ca fețele dintr-o carte de cuvine. Asta este genialitatea noastră, lipsa similitudinilor. Și nu știu cum mă văd prin ochii tăi atunci când pășesc spre marginea lumii, dar știu sigur că eu te văd perfectă de acolo. Nu este nici măcar o singură greșeală în definiția ta. Îmi cunoști toate proiecțiile și le-ai cucerit pe fiecare în parte și pe toate la un loc. Dacă sunt pe marginea lumii să știi că sunt aici și privesc înapoi la tine pentru că tu ești în centrul ei. Plecând de la tine am început să ne descopăr universul, să găsesc nu limite. Îți mulțumesc și te iubesc pentru că mă ții de mână atunci când stau să alunec între vise și mă ajuți să alunec doar printre ele, direct în realitatea către trupurile noastre goale și îmbrățișate! Sunt la marginea lumii, dar nu la sfârșitul ei. Ești departe de mine, dar în centrul meu.