"Life has a funny way of sneaking up on you / And life has a funny, funny way, of helping you out"
Da, cam asa este viata, desi in 1996 nu intelegeam inca micile ei ironii. Fiind TBT am decis sa ma intorc in timp si sa aleg o melodie care nu mi-a placut in momentul lansarii si despre care nu intelegeam cum a putut sa ajunga pe podiumul topului 20 al MTV. La ceva vreme dupa aceea am inteles ironia deciziei mele de a clasifica un hit drept o melodie fara mesaj. Alanis nu este din punctul meu de vedere o super artista, dar aceasta melodie va ramane amprenta ei in istoria hiturilor clasice ale anilor '90.
Nu stiu cum se face dar, oricat as fi de plictisit, atunci cand vine melodia asta in playlist pur si simplu imi pune un zambet larg pe fata si ma face sa fiu bucuros ca un copil ce iese la joaca. Si este ironic daca stai sa te gandesti ca nimic din aceasta melodie nu este vesel. Asta a si fost farmecul ei. Dar zambesc atunci cand o ascult si pentru ca imi amintesc de colegele mele din scoala generala care deveneau aproape isterice atunci cand de pe caseta se auzea Alanis. Era acea rebela neinteleasa, acea fata naturala care spunea sincer ceea ce credea si asta place mereu. Si celebrul videoclip mi se pare ironic: toate personalitatile interioare ale lui Alanis sunt prezente in masina ei - fiind reprezentarea fantezista a prietenilor nostri din lumea reala - si sunt fericite si incearca sa o amuze, totul merge bine si se desfasoara intr-o atmosfera de "plec unde ma duc drumul si entuziasmul adolescentei", pana cand la primul obstacol aparut realizeaza ca este singura. Ironic! La fel cum este si faptul ca viata merge, de cele mai multe ori, dupa acelasi scenariu. Cand esti intr-o perioada buna si totul se intampla asa cum iti doresti parca nimic nu mai pare imposibil si realizezi ca da, toti oamenii sunt buni; deruleaza pana la perioada imediat urmatoare, atunci cand nimic nu se mai intampla asa cum sperai si realizezi ca bunatatea universala este doar la nivel utopic, existand in realitate doar ca o ironie amara. Personal imi place ironia. Dintotdeauna mi-a placut. Cred ca fara ea viata ar fi posaca, ar fi o linie dreapta care nu iti rezerva nici o surpriza. Legile lui Murphy, universal acceptate ca fiind valabile si intocmai aplicabile in realitate sunt bazate in intregime pe ironie. Amuzant, ca sa nu spun ironic. La fel ca si faptul ca in 1996 Alanis a cucerit topurile muzicale printr-o ironie. Cum sa cred altfel despre cineva care trece inaintea lui Michael Jackson, Tina Turner, Ace Of Base, RHCP, Eros Ramazotti si multi altii intr-o perioada in care muzica era intr-adevar intr-o epoca de aur si in care numele consacrate nu lasau prea mult loc in topuri noilor veniti? Da, Ironic nu este o melodie pe care sa te indragostesti, sa faci dragoste, sa meditezi la profunzimea lumii si cam nimic altceva in afara de a realiza ca nu ar trebui sa iti fie teama de nimic in viata. Ori lipsa oricarei temeri este cheia in a te simti bine, in a te simti liber si tocmai de aceea aceasta melodie ma face sa ma simt ca acum 17 ani. Mesajul ei ramane acelasi in timp si, la fel ca legile lui Murphy, mereu aplicabil. Viata e mai frumoasa atunci cand zambesti in fata unei curbe, decat atunci cand scrasnesti din dinti pentru ca nu mai ai drum drept.
Alanis este si va ramane una dintre rebelii frumosi ai anilor '90. Cu un stil ce alterneaza intre zgomotos si melodios, cu mesaje profunde si ironice deopotriva, dar si cu o linie melodica originala si greu de apreciat de la prima auditie, ea a reusit sa se impuna ca o preferata in randul adolescentilor new wave, plictisiti de strictetea mesajelor mereu pozitive. Ironic cum si eternul happy end duce uneori la dorinta de triumf a raului.
No comments:
Post a Comment