Hands

"His whole world she does intoxicate / His own hands lie farther in decay / We're meant to be unplayed"

Dacă tot am început cu Ataxia aseară am decis ca să continui pe aceeași notă. Nu de alta dar, după cum am scris și ieri, vroiam de multa vreme să scriu despre melodiile lor. Ieri am scris despre una din melodiile de pe 'Automatic Writing' și azi despre o melodie de pe cel de-al doilea album, album ce poartă numele de 'Automatic Writing II'. Melodia de față este preferata mea de pe acest album datorită simplului fapt că este cea mai melodioasă. Dacă stau bine și mă gândesc este cea mai melodioasă creație din tot repertoriul Ataxia. Prima dată când am ascultat-o m-am gândit imediat la riff-ul de intro de la "Around The World". Și construcția pe fret este asemănătoare. De fapt încă fac analogia asta de fiecare dată când o ascult și recunosc că mi se pare puțin ciudat. În general, John a ținut departe orice influență din ceea ce a făcut cu RHCP față de ceea ce a lansat el. Așa că aici chiar mi se pare ciudat, dar poate e doar imaginația mea.

Melodia este foarte drăguță, cu un mesaj despre "mâini" în contextul în care mâinile sunt cele care leagă prietenii, iubiri, note pe instrumente și cam orice se întâmplă în viețile noastre. Indiferent de formă, de mărime, de culoare, de vârstă, mâinile sunt cele care ne pun în contact fizic inițial cu toți cei din jur. Prin ele transmitem dragostea persoanei iubite, cu ele ne salutăm cunoscuții, pe ele ne bazăm când lăsăm imaginația liberă pe pânza unui tablou, pe o foaie de hârtie, pe filtrul unei țigări. Mâinile sunt cele care ne îmbrățișează, mâinile celor dragi ne strâng la piept noaptea, mâinile celor iubiți se încrucișează când fac dragoste. Și cu toate astea ele sunt invizibile pentru majoritatea dintre noi, deși ele poartă dovada iubirii dintre un bărbat și o femeie. Dacă stau bine și mă gândesc nu știu nici o altă melodie despre mâini. E al naibii de amuzant și de ciudat în același timp. Ziceam mai sus puțin că tot mâinile sunt cele care merg pe instrumente și exprimă prin note o hartă a sufletului nostru. Ideea este aici: "Bands, down the hall / Don't know they're small / I'm picking out the day / When I will be upstaged". Nu este vorba despre formații, cât despre mâinile care fac extragerea momentului reușitei. Mâinile au decis războaie, mâinile au decis opere de artă și tot ele își cântă propria melodie. Este un cerc. Formă geometrică perfectă. Nici nu mă așteptam la altceva din partea lui John. Dacă acum câteva seri scriam despre decizia ciudată în cazul numărului strofelor de la "The Immigrant Song", aici este vorba despre o perfecțiune absolută. Și ca note și ca ciclicitate și ca mesaj.

Știu că Ataxia nu este pe gustul tuturor. Este greu de apreciat o astfel de muzică și totuși exact asta mă face să apreciez curajul lor de a experimenta. Versurile sunt încă între luciditate și umbre, la fel cum era și cel care le-a scris la acel moment. Dar, ideea din spatele lor este cea care contează. Și care nici de această dată nu a dar greș. Închei acest text scris cu mâinile pe display-ul unui telefon mobil și mă culc cu speranța că mâinile tale mă vor îmbrățișa în vis.