Pentru ca imi place cum suna

“Eblouie par la nuit à coup de lumière mortelle / A-il aimé la vie ou la regarder juste passer? / De nos nuits de fumettes Il ne reste presque rien / Que Tes cendres au matin”

Nu prea imi place mie muzica facuta de francezi. Imi plac filmele lui Luc Besson, imi place de Jean Reno si in general imi plac chestiile facute de francezi. Mai putin muzica. Si nu este vorba ca nu as fi incercat sa ascult. Ba chiar imi aduc aminte de o melodie care a facut istorie pe vremea cand eram prin clasa a opta; se numea La Tribu De Dana si era cantata de Manau, parca. Au mai fost vreo cateva exceptii, dar in general nu am gasit prea mult mesaj in muzica lor. Pur si simplu imi pare lipsita de orice fel de ritm si nu reuseste sa imi trezeasca nici un fel de sentiment.

Eroul apare insa atunci cand te astepti mai putin. Asa a fost si cu mine si aceasta melodie. Pur si simplu m-a fascinat de cand am auzit-o pentru prima data. Rula in fundalul unui film, ca si coloana sonora discret asezata intr-o drama intunecata. Dar cat de perfect putea sa sune! Este genul de melodie pe care am indragit-o din primele secunde. Nici nu ma interesa mesajul versurilor si asta deoarece melodia in sine era absolut fascinanta. Ma amuz pentru ca de multe ori, in jungla muzicala in care am ajuns sa traim, o raza de soare coboara si te atinge exact cand te astepti mai putin. Am cautat sa vad daca si versurile sunt pe masura muzicii si am descoperit cu admiratie o melodie completa. Imi place nespus faptul ca versurile sunt atat de intunecate, de apasatoare, dar in acelasi timp raza de speranta este prezenta in toate. Te indeparteaza si te apropie de lumina in fiecare strofa, se prabuseste peste tine doar pentru ca in secunda urmatoare sa fie recladita. Ma face sa ma gandesc la persoana pe care o iubesc, sa ma bucur de ea si sa ma bucur ca am intalnit-o. Melodia asta simt ca o privesc ca pe un film-noir, despre doua suflete care se cauta si care in acelasi timp se lupta cu reflexia lor. Un film-noir vazut prin fum de tigara uitata neglijent in scrumiera. Pentru ca cele doua suflete s-au gasit in afara melodiei.

Melodia are o singura intrebare adresata in mod direct, dar cat de profunda poate fi aceasta. Imi place atat de mult incat as putea sa visez raspunsul ei la infinit. “Éblouie par la nuit à coup de lumières mortelles / Faut-il aimer la vie, ou la r'garder juste passer?”