Joia asta am decis sa merg inapoi in anul 2007. Un an care in care viata mea a fost schimbata foarte mult din toate punctele de vedere. Si nu ma feresc sa recunosc faptul ca a fost unul dintre anii cei mai frumosi din viata mea. Cred ca a fost batut doar de vara lui 2012, dar despre ea poate ca voi scrie intr-un Throwback Thursday peste multi ani de aici inainte. Asa mi-ar placea…
Unul dintre capetele de afis ale lui 2007 a fost fara indoiala concertul lui Armin de la Sala Polivalenta. Sper sa imi aduc bine aminte atunci cand spun ca aceea a fost prima data cand a venit in Romania. Imi aduc aminte ca mi-am cumparat biletul imediat cum au aparut la vanzare in reteaua Diverta. Me and my lovely man am fost printre primii clienti atunci. Ardeam de nerabdare sa il vedem live pe cel ce ocupa pozitia intai in topul mondial al DJ-ilor la acel moment si pana in weekend-ul concertului ne-am mai bucurat de DVD-urile concertelor sale. Imi aduc aminte sloganul “in trance we trust”. Hahahahaha. Eram fascinati de curentul trance si de faptul ca el abia isi facea loc usor-usor printre noi. Stiu ca lumea imi va aminti de Tiesto, dar intr-un mod ciudat nu am fost niciodata un mare fan al muzicii sale. Vine si weekend-ul mult asteptat in care am decis si am plecat de vineri din Galati ca sa fac si un warm-up night prin Maxx. A fost demential. Alcool, entuziasm, bani limitati si multa voie buna a fost reteta primei seri din weekend. Stiu ca am ajuns acasa pe la 4:30 dimineata si ne-am retras la somn ascultand “Gentleman cu chilotii-n buzunar / Conduce un Nissan”. Un final genial si incendiar al primei seri. Si acum rad cu lacrimi cand ma uit pe pozele si filmele facute in acea seara. Piesa de rezistenta a fost tricoul cu “Real Men Don’t Wear Ties” adus din Olanda. Nu am inteles legatura asta niciodata, dar ma amuza. A doua zi a inceput brutal: din patul suspendat pozitionat in cea de-a treia camera a apartamentului prietenului nostru, acum doctor veterinar in Bucuresti, s-a auzit un telefon mobil rasunand la refuz. Era 9:20 sambata dimineata, intr-un februarie marcat de un ger crancen. Am plecat la o plimbarica prin Bucuresti si am inceput sa ne dezmeticim usor-usor. Am luat metroul, ne-am dus la locul de munca al lui my lovely man de unde am luat Renault-ul Megane tunat. Cateva ture in viteza pe langa Dambovita, un drum prin Vitan la parcul auto, o intalnire cu fratele de la Dinamo si apoi iar acasa. Era deja ora 17:40. Am decis sa plecam pe la 22:00. Pana atunci hai sa incercam si sa dormim. Dar s-a putut? Entuziasm maxim, oboseala mai mare decat entuziasmul si asa ne-am ales doar cu un motait timid. Alarma a sunat la 20:00. Dus, haine, parfum – totul pe muzica lui AvB. Ora 22:20 iesire din casa. Am ajuns la Sala Polivalenta. Intram. Ma uit la ceas si vad 23:02. Inghesuiala mare, dar lume buna. Sunt aproximativ 15.000 de oameni veniti, gata pentru a se bucura de o muzica superba. Incepe warm-up-ul si deja uitam de gerul de afara, de aglomeratie si ignoram faptul ca sonorizarea nu este pe masura evenimentului. Alcool, trance, fete, zambete si multa voie buna. Ora 1:50 – se inchid luminile si pe scena apare AvB. Sala izbucneste. Se cutremura, freamata, tipa si intr-o secunda este aprinsa de blitz-urile aparatelor foto. Asta este momentul! Si noi suntem acolo! Ne traim visul. Nu conteaza decat muzica. Suntem rasplatiti cu hit-urile celebre, dar si cu melodii noi. Multimea trance este hipnotizata cu sunet, lasere, fum si controlata de Armin prin ritm-ul divin. Decidem sa mergem pana in fata. Greu, dar cu determinare si cu bun-simt, ne strecuram pana langa scena. Pentru cateva clipe se face o bresa si reusim sa ne imortalizam cu AvB in spatele nostru. Misiune indeplinita! Imi impreunez mainile si compun o inima pe care o indrept catre AvB. Surprinzator, ma vede in mijlocul multimii si imi zambeste, apoi face o plecaciune. Imi simt picioarele moi. Oare este adevarat?!? Chiar mi-a vazut? WOW! Urmeaza ore intregi de muzica, de culoare, de fericire si ne simtim fara sfarsit. Plutim peste gandurile cotidiene si realizam ca timpul a trecut doar cand incepem sa vedem oameni intinsi pe jos, rezemati peste rucsacul purtat in spate pe drumul din tarile vecine. Insa ne zambesc, semn ca oboseala fizica a meritat. Si ei, ca si noi, au fost acolo in acea seara, au scris o pagina cu litere de aur in albumul vietii. Ma uit la ceas – 04:20. Mergem sa facem un refill cu alcool fin si energizant. Dansam. Inca dansam. Un prieten ne spune ca pleaca spre casa si se ofera sa ne lase si pe noi. In tricou si camasa, fara haine – lasate in masina prietenului care ne-a adus, acceptam propunerea. Eram epuizati. Iesim din Sala si vedem un peisaj ireal: in timpul concertului, tot Bucurestiul fusese acoperit de zapada. Cerul dansase si el, s-a bucurat odata cu noi de muzica aceea, iar la final a decis sa acopere totul cu un strat imaculat de nea. Pentru cateva secunde ne-am simtit ca intr-un basm frumos. Apoi ne-am inghesuit in masina si dupa o ultima privire la ceas ne-am luat la revedere de la magicianul acelei nopti ireale. Era 06:40 si ne indreptam spre casa. La jumatatea drumului oprim langa un taxi si coboram multumindu-i prietenului pentru amabilitatea sa, ne urcam in taxi si plecam spre casa. Ajungem franti, dar inca visam. Ce rost are sa te mai culci atunci cand traiesti visul? Adormim discutand despre cat de bine ne-am simtit. Fara sa stim, tocmai am trait una dintre noptile de poveste din viata noastra. Fara sa stim atunci, peste ani ne vom intoarce la acea seara pentru a mai fi inca o data acolo…
Chiar daca au trecut deja sase ani, amintirea acelei seri este la fel de vie, poate chiar mai vie. A fost una din serile care a marcat finalul anilor nostri de copilarie. Frumusetea ei a avut rolul de a ne fi un reper pentru anii urmatori, un reper pentru ce inseamna sa traiesti cu adevarat si sa te bucuri de viata si de muzica. Iti multumesc my lovely man ca m-ai insotit in acea calatorie, ii multumesc lui Armin van Buuren pentru ca ne-a adus acolo. Au fost niste vremuri magice si sunt niste amintiri nemuritoare.
No comments:
Post a Comment