Wayne

“When I used to play in arenas I would often mentally aim my playing at him. Wayne loved long guitar solos, and he was my favorite person in the audience to play for”

OK, ca de obicei vroiam sa scriu despre altceva. Despre “Game of Thrones” mai exact, dar o sa las pentru alta zi. Pe aceasta cale vreau sa multumesc persoanei pe care o iubesc pentru ca mi-a dat link-ul, eu fiind mai mereu deconectat de la lumea media. Citind interviul mi-am adus aminte inca o data de ce il consider pe John ca fiind fascinant: este intr-o lupta continua cu el, cu demonii sai interiori care l-au azvarlit de tanar pe o scena cu toata lumea la picioare, l-au plimbat prin cele mai intunecate temnite ale eului sau interior si l-au chinuit cu succesul ce l-a impins mereu de la spate sa dea mai mult si mai mult. Asta pana cand a facut pace cu el.

Oricat m-ar intrista faptul ca el nu va mai fi niciodata in formatia ce l-a consacrat, trebuie sa accept ca fericirea lui este mai importanta decat orice altceva, precum si faptul ca acum are timp sa faca ceea ce si-a dorit dintotdeauna. Are timp sa se joace cu muzica, sa o inteleaga si mai bine decat a facut-o pana acum si sa produca in continuare sunete unice. Doar ca pentru mine acest John este unul nou, unul total diferit de cel care ma fascineaza si care m-a facut sa pun mana pe chitara. Acel John se lupta cu demonii sai de fiecare data cand era pe scena si tinea chitara in mana. Ii atragea si ii alunga la fel ca intr-un joc ciudat in care lumina si intunericul se lipesc unul de altul, dar in acelasi timp nu se ating. Poate ca de aceea acel John imi parea mai complet. Si da, chiar daca nu il vedeam si doar il ascultam, imi dadeam seama si il simteam ca nu este fericit cu adevarat. Era ceva greu, apasator, in sunetul lui. Doar talentul sau facea ca totul sa para un ritm frumos si plin de viata si nu o lupta apriga. Acest John de acum a facut pace cu el insusi, iar calmul se simte in toata muzica sa recenta. Empyrean a fost sunetul lanturilor rupte, al descatusarii sale. Este de altfel si ultimul album cu sunete mai apasatoare si accente intunecate pe alocuri, dar mesajul este acelasi de-a lungul intregului album: pace si regasire interioara. Tot ce a urmat dupa este pur si simplu altceva. Este acel altceva pe care nu l-am inteles de la prima auditie, dar acel altceva care iti ramane in cap. Si vrei sa asculti mai mult, pentru ca iti dai seama ca este frumos tocmai pentru ca este altceva. Si desi nu pare, tehnic vorbind, ultimele sale creatii sunt mult mai pretentioase decat cele ale vechiului John. Unde acela parea ca foloseste chitara ca pe un laser nimicitor, noul John pare ca mangaie corzile doar cu puterea mintii si isi lasa gandurile sa aseze notele cu ajutorul chitarii. Este adevarat ca John a mai incercat acest lucru si in trecut, la mijlocul anilor ‘90, dar atunci era prea pierdut intr-o lume ce il mistuia. Atunci si-a pierdut talentul pentru o scurta perioada. Si aproape si viata. Acum pare ca a descoperit drumul pe care l-a cautat dintotdeauna. Este un drum minunat, plin de sunete noi, plin de posibilitati si sper sa reusesc sa raman alaturi de el pe acest drum, sa ii inteleg muzica noului eu la fel cum o intelegeam si pe cea care m-a facut sa il indragesc atat de mult. In acelasi timp ma bucur ca i-a oferit sansa lui Josh de a calca pe urmele sale, pentru ca si noi, alaturi de acesta, sa realizam cat de mari si de adanci sunt ele. Dar sunt convins ca, treptat, Josh va reusi sa le umple, desi stiu ca nu va putea niciodata sa le astupe.

BSSM a fost si va ramane o icoana a vechiului John, Empyrean este icoana noului John. Oricum ar fi, el va ramane pentru mine mereu acel “John Frusciante of the Red Hot Chili Peppers”. Si tatuajul de pe incheietura lui va ramane vesnica marturie ca acel John nu s-a ratacit, ci ca traieste in continuare, ca ii curge in continuare prin vene si prin suflet. Ii multumesc lui John pentru toata magia pe care a aratat-o pana acum, pentru geniul sau nebun, pentru faptul ca inspira lumea sa fie mai buna si pentru faptul ca m-a facut sa vreau sa ridic o chitara.

John Frusciante Q&A: On His Electronic Evolution and Why He's Done With Rock Bands