Close et

Stiu inca limba engleza bine si nici nu ma intereseaza inca afacerile cu vidanje. Ideea este cea a “dulapului” acela pe care il tin in suflet, plin de aminitiri mai mult sau mai putin placute. Este dulapul ala nenorocit in care mai gasesti lucruri care te ranesc, destul de multe as adauga, dar si lucruri interesante. Placute prea putine. Aproape deloc. Pe alea le ai in alta parte puse. Le ai in suflet, le ai in minte, le ai in inima. Acolo unde le pot gasi sau “accesa” si altii. La urma urmei de ce ai tine amintirile placute la un loc cu celelalte? De ce ai vrea ca cineva sa vada hainele tale bune la un loc cu cele mancate de molii, roase de sobolani, patate de gazulite sau prafuite de bacterii? Este dulapul ala nenorocit in care ai pus tot ce te-a ranit, tot ce te-a facut mai fragil si tot ce te-a inrait in cele din urma. Exemple sunt multe: relatii sentimentale ciopartite fie de mine, fie de ea, conflicte fizice, intelectuale si sentimentale, frica de esec, fuga de responsabilitate. Toti le avem in noi. Sunt acolo si nu vor pleca nicaieri. Singurele momente in care umbli la dulap sunt depresiile. Eu unul tin mereu sa ma alimentez cu furie atunci cand sufar si prefer sa fiu furios doar pe mine. Umblu acolo si de multe ori ma sperii de ce gasesc in dulapul acela intunecat. Ma sperii atat de tare incat sa revin la realitate si sa o imbratisez, sa o cinstesc si sa o iubesc.

Am cautat de multe ori lucruri bune in acel loc, dar am esuat de fiecare data. Este doar furie nesabuita imbibata cu mult sentiment de vina. De atata vreme incat am uitat si pe ce sau pe cine sunt furios. Ma urasc pentru ca nu pot renunta la acel dulap plin de mizerii. Insa de-a lungul vremii am observat ca in loc sa reusesc sa il golesc sau sa renunt la el, spatiul sau devine din ce in ce mai incapator. Oamenii sunt lasi prin definitie. Eu nu cred in chestia cu eroii omenirii. Au fost doar lasi care au luptat cu indarjire maxima pentru viata si bunastarea lor. Cei care au reusit au devenit laitmotive, iar ceilalti – ceilalti s-au dus si atat. Oamenii sunt lasi prin definitie pentru ca isi arboreaza mereu sentimentele senine. Vor sa le arate semenilor cat de bine le merge, ce fericiti sunt, cat de implinita le este viata, insa oare ce ar simti fiecare dintre noi daca ar ramane inchis intr-o camera mica si intunecata, singur? Oare ar simti dragostea care altfel ii inconjoara la fiecare pas? Ar simti banii care le aduc atata fericire? Ar putea sta relaxati si sa mediteze la ceea ce vor sa faca pe viitor pentru a fi si mai fericiti? Eu nu cred asta. Eu cred ca demonii din acel dulap ar iesi la iveala, frica ta elementara – mai primara decat iubirea – te-ar invalui si remuscarile de sine te-ar vana pe propriul teritoriu intelectual inexpugnabil in viata de zi cu zi. Teritoriu protejat de zambetul plin de amicitie in timp ce iti injuri in tacere colegii care te deranjeaza. Mai cred ca in acele momente ai descoperi cam cat de plin este dulapul tau si cam cat de multe tii ascunse sub infatisarea aparent banala afisata cu senintate zi de zi. Cred ca ai renunta la orice sentiment cotidian si ai folosi cu o indemanare de neimaginat tot ceea ce ai gasi in dulap: frica, ambitie refulata, sentimente neimpartasite, frustrarea zilnica, esecuri absorbite din mers si mai ales dorinta de reusita individuala. Acest ultim lucru care este abolit de colectivul care te inconjoara inca de mic si iti cultiva sentimentul de “turma”, de protejare proprie prin prezenta altcuiva.

Eu stiu ca am un astfel de dulap. Stiu ca doar eu am cheia de la el si mai stiu ca am invatat sa il controlez si sa nu ma las controlat de el. Am invatat sa il folosesc atat cat trebuie, atunci cand trebuie. Stiu ca el este acolo, pregatit sa isi deschida usile si sa imi ofere ceea ce doresc sa gasesc atunci cand simt ca nimic nu ma poate ajuta. Insa ceea ce nu am uitat niciodata este ca trebuie sa il inchid in urma mea mereu. La urma urmei nu ai vrea ca in dulapul tau sa stea si hainele altora, nu? So close it! Damned closet…